Micul Toboşar

 

Si s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, in Iudeea, in cetatea lui David care se numeste Betleem, pentru ca el era din casa si din neamul lui David. Ca sa se inscrie impreuna cu Maria, cea logodita cu el, care era insarcinata. Dar pe cand erau ei acolo, s-au implinit zilele ca ea sa nasca. Si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei.

Luca 2:4-7

 

Si vazand ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Si intrand în casa, au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Lui, si cazand la pamant, s-au inchinat Lui; si deschizand vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tamaie si smirna.

Matei 2:10-11

 

Colindul micului toboşar

 

Haide cu noi, cu totii-au zis, ra pa pa pam pam

Sa ne-nchinăm Celui ce-I scris, ra pa pa pam pam

Iubirea peste noi să-şi ningă, ra pa pa pam pam

Să-i punem dalbe daruri lângă, ra pa pa pam pam

ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

 

Braţul de fân pe care stă, ra pa pa pam pam

 

Dar eu sunt doar un prunc micuţ, ra pa pa pam pam

N-am ce să-I duc că-s sărăcuţ, ra pa pa pam pam

Şi n-am nimic ce-aş putea pune, ra pa pa pam pam

Lângă o aşa Mare Minune, ra pa pa pam pam

Ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

 

Pot, dar, să-I cânt cu toba mea? ra pa pa pam pam

 

Cu ochi-i uzi, de caprioară, ra pa pa pam pam

Făcut-a semn Sfânta Fecioară, ra pa pa pam pam

Iar cântul meu de tobă-n dar, ra pa pa pam pam

L-am pus lângă Cel plin de har, ra pa pa pam pam

Pa ra pa pam pam, pa ra pa pam pam

 

Pruncul a râs si cum s-a scris

atunci chiar Raiul s-a deschis, ra pa pa pam pam

ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

    
 

    
 

 

 

Mi-am strigat uimirea

Domnului Serghei Esenin in oricare loc s-ar afla dansul .... si Celei-ce-intreaba

…

Port in mine noaptea, nu vreau sa gandesc.

Nici sa-i zic frumoasei cu cine vorbesc.

Dar ma-ntreaba-ntruna: "Lumea a-nghetat,

Sa-ti incalzesc patul, ceaiul vrei sa-l fac?"

Mi-am strigat uimirea: "Spune-acum, te rog!

Esti un soi de harpie ori un fel de drog?

Haide, aşterne patul, sufla-n lumanare,

Simt ca fara tine viscolu-i prea mare.

Panaceul

 

Numele meu este Mordechai Buxbaum. M-am născut şi am locuit toată tinereţea mea în oraşul Arad. Am învăţat de la tatăl meu meseria de croitor iar în ziua de 1 septembrie 1939, la începutul războiului, aveam o croitorie în care muneau alături de mine o calfă şi doi ucenici.

În ziua de 18 iunie 1942, imediat după orele 14, în timp ce aşteptam pe peronul gării mari din Arad un tren care trebuia sa vină de la Deva, am fost arestat fără ca cei ce mi-au pus cătuşele să-mi comunice motivul arestării. După câteva zile de ciomăgeală petrecute în beciurile Gestapo-ului, am aflat că sunt un gunoi, o dejecţie şi o ruşine pentru omenire şi am fost trimis la Konzentrationslager Buchenwald. Am aflat ulterior că motivul determinant al arestarii si condamnarii mele era "rasa iudaică" din care fac parte.

În locul acela numit Buchenwald urma să ispăşesc, asadar, o condamnare pentru o vină închipuită. Probabil că nu vă veţi mira dacă vă scriu că o condamnare pentru o vină închipuită se dă pe o durată nedeterminată. La Buchenwald, în ciuda aşteptărilor mele foarte pesimiste, am reuşit să supravieţuiesc până în 4 aprilie 1945 când porţile au fost deschise de soldaţii Diviziei nr. 89 de infanterie din armata Statelor Unite ale Americii.

***

Pe Albrecht van der Stel l-am cunoscut la câteva luni după ce am ajuns în KZ Buchenwald. Albrecht era un roşcovan zdravăn, ciolănos dar fară să pară deloc slab, cu ochi albaştri, care afară de afrikaans şi de olandeză vorbea bine germana şi o rupea binişor în franceză, engleză, portugheză şi ceva idiş. Roşcovanul acesta cu ochi albaştri povestea oricui dorea să-l asculte că-i plăceau caii, munţii, marea, femeile, luptele libere, romul şi berea. Avea sute de poveşti despre locurile şi porturile pe unde trecuse, încăierările dintre marinari şi despre femeile iubite în graba dintre sosirea unei nave şi plecarea alteia. Dar cel mai mult, lui Albrecht van der Stel îi plăcea să facă planuri şi să viseze. Planuri măreţe: "Atacăm garda SS … le luăm armele şi îi închidem în latrină… pornim către americani atacându-i pe nazişti pe la spate"; planuri duioase: "O să-mi fac o casă lângă Bloemfontein, o casă cu o terasă plină de trandafiri, … să-mi cresc acolo copilaşii"; planuri aiurite: "… o să umplu un butoi de 1000 de litri cu bere Grolsch şi o să îmbăiez în el vreo câteva fetişcane frumoase"

"Oy-Gevalt! Ce vise, ce planuri!"

Adevărul este că, în cei doi ani dinaintea eliberării noastre, Albrecht se dovedise, cu tot cu planurile lui fanteziste şi cu visele sale aiurite, un prieten de nădejde căruia mulţi îi datorau viaţa. Albrecht ştia să se prefacă de minune bolnav ca să rămână în urmă pentru a ajuta pe altul care era într-adevăr bolnav, ştia să joace teatru în faţa gardienilor prefăcându-se umil-caraghios pentru ca să obţină ceva, Albrecht putea să te ajute la muncă fără ca gardienii să observe. Ştia să facă rost de tot felul de lucruri folositoare, şi să procure câte ceva de mâncare pe care apoi să o împartă cu noi, cei care nu ne descurcam atât de bine ca el, umplându-ne în schimb urechile cu tot felul de poveşti. Trebuie să fi avut ceva peste 50 de ani (cu toate că arăta de cel mult 45) şi cred că dusese o viaţă foarte aventuroasă sau … mă rog … mult mai aventuroasă decât viaţa mea de croitor. După măsura pentru timp folosită în KZ Buchenwald era un om bătrân şi toţi ne miram de sănătatea şi de forţa lui. Dar timpul şi viaţa păreau să aibă altă durată pentru el iar anii petrecuţi în lagăr nu-l şubreziseră aproape deloc. Părea că el mănâncă altă mâncare şi bea altă apă decât restul şi rămăsese acelaşi roşcovan înalt şi vânjos ca şi în prima zi când îl zărisem în baraca noastră.

Cum de ajunsese un olandez într-o baracă unde erau doar evrei a rămas destul de mult timp o enigmă. Enigma a dispărut după câteva luni într-o cascadă de urlete de supărare şi într-o mare de înjurături mârâite în vreo 7-8 limbi când, provocat de Arie Reuben, Albrecht l-a ridicat în aer ţinându-l de reverul zeghei şi i-a zbierat în nas că Albrecht van der Stel merită să fie făcut măcar "jidan de onoare" pentru că s-a dat drept jidan când era pericolul mai mare. Ceva mai calm, a povestit apoi, că fiind arestat de Gestapo pe Bergselaan, în Rotterdam, pentru legăturile sale cu rezistenţa olandeză, la întrebarea despre naţionalitate afirmase că-i jidan-aryan numai ca să-l vadă pe Hauptsturmführer-ul care-l ancheta că se schimbă în 30 de secunde în toate cele trei culori ale drapelului nazist, făcându-se alb la faţă de surpriză, roşu de nervi şi apoi negru de supărare. "Treaba asta m-a costat patru dinţi şi două măsele, dar a meritat" rânjea Albrecht arătându-ne ştirbiturile.

De câte ori vreunul din noi îl striga: "Hei, olandezule!"sărea în sus. "Nu-s olandez, sunt bur!" mârâia el explicând apoi câte o jumătate de oră, pentru oricine dorea să-l asculte, diferenţele dintre unii şi ceilalţi.

Albrecht îşi petrecuse doi ani din copilărie, de la 8 la 10, într-unul din lagărele britanice din vremea celui de-al doilea război dintre buri şi britanici. "Dacă urâţii ăia îmbrăcaţi în kaki, care ne-au ars ferma şi l-au împuşcat pe tata n-au reuşit să mă dea gata când eram doar un copilaş, aştialalţi cu feţele lor de proşti, uniforma de hornar şi cu mutriţa rânjită a mamei lor pe caschetă n-au nici o şansă!, zicea el împăunându-se.

Roşcovanul atârnase spânzurat aproape două zile întregi în "pădurea cântătoare" în care Hauptscharführer-ului Sommer îşi agăţa victimele cu mâinile la spate. Scăpase de acolo din două motive din care doar primul era meritul său: era neobişnuit de rezistent la frig. Celălalt motiv, mai obiectiv, era întâmplarea care făcuse ca tocmai atunci să sosească în lagăr anchetatorul-judecător SS Konrad Morgen. Umerii luxaţi şi degerăturile i se vindecaseră în mod aproape miraculos iar Albrecht era singurul care putea să râdă şi să glumească cu privire la experienţa aceasta.

***

Mă ghemuisem lângă roşcovan şi priveam gardul din sârmă ghimpată care deşi nu mai era străbătut de curentul electric ci doar de vântul rece de primăvară, părea la fel de sinistru şi ucigător ca şi înainte. Cu toate că acum îl puteam atinge fără că cad electrocutat, iar soldaţii americani chiar o făceau, zâmbind cu nepăsarea lor de tineri neştiutori, noi, cei care fusesem închişi acolo, nu ne apropiam de el la mai puţin de 5-6 metri, după cum nu ne apropiam de "pădurea cântătoare".

În ultimele luni ajunsesem foarte aproape de moarte. Indiferent dacă mâncam sau nu aveam aproape tot timpul crampe groaznice şi diaree iar foarte des eram scuturat de frisoane care-mi făceau dinţii clănţăniţi să muşte din limba uscată ca dintr-o bucată de piele moartă. Mi-era tot timpul foame şi foarte frig, atât de frig încât credeam că nu o să mai simt niciodată căldura.

Albrecht van der Stel era într-una din zilele acelea în care părea că trage de zor dintr-o pipă îndesată cu opiu sau cu haşiş şi visează cu ochii deschişi mai mult decât altă dată. Însă acum, în loc să-şi viseze unul din visele sale obişnuite cu femei frumoase scăldate în rom sau în bere, visa pentru mine. Cred că doar el era în stare să viseze pentru alţii. Îi povestisem odată despre prăvălia mea de croitor şi despre soţia mea, Hannah şi despre Tevye, fiul nostru. Lăcrimam de fiecare dată când vorbeam despre ei iar Albrecht îşi dregea atunci vocea şi bombănea ceva, foarte stânjenit. Acum, olandezul îi "vedea"pe amândoi în pragul prăvăliei noastre aşteptându-mă. Tevye învăţase de unul singur, într-un mod cu totul miraculos, meşteşugul croitoriei şi lucra acum numai pentru cei foarte bogaţi, care la fel de miraculos, năpădiseră brusc Aradul. Urma să ajung în câteva zile la ei şi să ne bucurăm de călduta primăverii, de mâncare bună şi …

"Prietene, sunt atât de slăbit, atât de bolnav, încât n-am să ajung nicăieri altundeva decât într-o groapă. Apoi, mă îndoiesc că Hannah sau Tevye mai trăiesc. Au murit şi ei împreună cu ceilalţi. Toată lumea a murit, naziştii i-au omorât pe toţi, iar eu nu cred că mai vreau să trăiesc"

"Vorbeşti numai prostii!" A izbucnit olandezul, roşu la faţă ca un rac. "Cred că ai băut prea multă zeamă de napi de-a naziştilor şi ţi-au răsărit vreo câţiva napi în scăfârlie iar creierul ţi s-o fi scurs prin urechi! Cum să moară? Nici vorbă de aşa ceva!

"De unde ştii tu că ar fi altfel?" "Eşti doar un olandez lăudăros, beţiv şi afemeiat care a ajuns în lagăr pentru că i-a trecut prin cap că poate să glumească cu naziştii".

"Ţi-am zis de mii de ori că sunt bur, nu olandez!"Izbucni el supărat ridicându-se de lângă mine.

"Maaare diferenţă, … ce să zic! … Cui îi pasă?"

"Dacă ar mai fi fost încă vreo 10.000 de buri în mai 1940 în Amsterdam, poponarii de nazişti n-ar fi cucerit Olanda nici până-ntr-o sută de ani! Asta e diferenţa!"

M-am simţit deodată mai slăbit decât eram de obicei şi l-am rugat să mă ajute să mă ridic. S-a aplecat binevoitor (de obicei îi trecea supărarea foarte repede însă acum mi se păruse că supărarea lui era prefăcută) şi m-a ajutat să mă ridic.

"O să mergem împreună până la tine acasă în Oyrad, oriunde o mai fi şi locul acela."

"Arad, nu Oyrad, l-am corectat eu, e în România … sau în Ungaria, nu mai ştiu exact unde o fi acum."

"Aha! I-auzi! La voi oraşele sunt plimbătoare? Un an într-o ţară iar în anul următor în cealaltă?"

"Cam aşa s-a întâmplat cu Oradea … acolo aveam nişte clienţi foarte buni la care n-am mai putut ajunge… contează?"

"Nu, pentru mine nu contează deloc. Scuză-mă că mă autoinvit la tine acasă pentru un scurt sejour – sper să nu o derajeze pe soţia ta căreia îţi promit că nu-i voi face avansuri - însă nu cunosc nici un hotel bun în Oyrad-ul ăla al tău. Aveţi măcar hoteluri pe acolo, nu-i aşa?"

"Sigur că sunt … iar oraşul se numeşte A-rad nu Oyrad" A fost declarat pe vremuri oraş liber regesc … dar e război şi nu putem trece de front"

"Prostii!"

***

După câteva zile, încălţaţi amândoi cu bocancii militari de care Albrecht făcuse nu ştiu cum rost, după cum reuşise să facă rost de două pături de lână, având "la pachet" două pâini, vreo cinci conserve de lapte condensat şi trei batoane de ciocolată, ultimele cadouri de la doi zâmbitori soldaţi americani, am părăsit KZ Buchenwald. La plecare, Albrecht declarase într-o engleză pe care cred că o vorbea destul de bine, că mergem amândoi la Amsterdam.

"Dacă le ziceam că mergem în direcţia frontului ne băgau la balamuc" mi-a zis el zâmbind cu gura până la urechi.

"Jedem das Seine" (Fiecăruia ceea ce merită) a murmurat Albrecht citind pentru ultima dată inscripţia de deasupra porţii celei mari a KZ Buchenwald în timp ce treceam amandoi pe sub ea. Da? Fiecare capătă ceea ce merită? Ha! Să-l feriţi atunci pe Adolf din calea mea!"

***

Săptămânile care au urmat se pierd pentru mine într-un fel de ceaţă albastră şi plină de zgomote. Îmi amintesc doar fragmente: Albrecht cărându-mă în cârcă, ca şi cum ar fi dus un copil (cred că eram foarte uşor însă el nu mai era de mult tânăr iar drumul era lung). Olandezul jovial dându-mi să mănânc nişte carne despre care nu vreau să-mi închipui din ce animal provenea. Roşcovanul râzând împreună cu nişte ţărani care vorbeau ungureşte în timp ce el le cânta într-o limbă care părea a fi franceză un cântec care ştiam de la el că era un cântec marinăresc … la fiecare strofă îl auzeam strigând Hey-ho! Feţe care se pierd în ceaţa galben-tulbure în care febra îmi învelise creierul. Coşmaruri din Sheol-ul lagărului unde febra mă întorcea de fiecare dată în faţa călăilor mei care mă pedepseau turnând benzină pe mine şi dându-mi foc. Urlam încercând să smulg hainele arzânde de pe mine iar roşcovanul van der Stel mă ţinea zicându-mi că dacă nu stau liniştit îmi trage vreo două peste "scăfârlia de jidan".

***

M-am trezit într-o dimineaţă de sfârşit de mai într-o odăiţă cu podea de pământ şi am înţeles de la olandez că războiul se sfârşise. Zăcusem foarte grav bolnav de tifos şi doar un miracol – împreună cu grija lui Albrecht – mă scăpaseră de întâlnirea cu moartea. Eram în Ungaria, în casa unei văduve pe care olandezul o convinsese cumva să ne lase să stăm la ea. Se simţea ca peştele în apă acolo şi în timpul celor câteva săptămâni în care fusesem inconştient învăţase să zică vreo câteva cuvinte ungureşti, reparase o mulţime din lucrurile prea vechi ori stricate de pe lângă casa femeii şi se facuse suficient de util încât să ne câştige mâncarea la amândoi.

Când am plecat de acolo, Agnes i-a făcut un scurt semn din cap iar Albrecht i-a răspuns făcându-i cu ochiul. Se vedea pe ea cât era de întristată de plecarea lui, însă olandezul i-a strigat în vreo patru limbi că se va întoarce să o ia cu el în Africa la Bloemfontein.

Afurisitul de roşcovan se băgase pe sub pielea bietei femei! Ne aflam la vreo 250 de kilometri de casă şi mă sprijineam de umărul lui în timp ce mergeam, pentru că eram încă foarte, foarte slabit. Pe drum am observat pentru prima dată că Albrecht avea o armă la el, un pistol Walther şi l-am întrebat de unde-l avea. M-a privit cu nişte ochi mai reci decât văzusem vreodată la el şi mi-a zis că omorâse un SS-ist într-o noapte, undeva în Austria şi că de atunci păstra arma. N-am insistat să aflu mai multe amănunte. Niciodată n-am fost un războinic şi cu toată suferinţa îndurată la Buchenwald nu cred că aş fi fost în stare să ucid un om chiar dacă era vorba de un nazist.

După ce am mers vreo câţiva kilometri cu speranţa că vom întâlni o căruţă sau poate un camion care să ne ducă mai aproape de casă … s-a întâmplat. Fără nimic care să anunţe că s-ar putea întâmpla ceva rău. Era seară şi călduţ iar drumul făcea o curbă uşoară şi creşteau acolo o mulţime de tufe de porumbar şi măceş înflorit care mirosea foarte frumos. Apoi, totul s-a făcut urât iar de după tufele aceslea înflorite au apărut trei soldaţi ruşi. Unul din ei a ridicat arma şi ne-a stigat "Stoi!, să ne oprim. Am ridicat amândoi mâinile însă Walther-ul olandezului a lunecat cumva din locul unde-l ţinea la spate şi a căzut cu un sunet sec pe macadam. Ruşii au urlat ceva care se termina cu cuvantul "nemţii" şi au început să tragă. Cred că erau beţi pentru că n-au reuşit să ne doboare în timp ce fugeam. Cu înserarea în jurul nostru şi cu noaptea în suflet am reuşit să fugim şi să ne ascundem. Eram amândoi răniţi. Umărul meu drept fusese străpuns şi pierdeam destul de mult sânge şi mai aveam o rană, mai uşoară însă, la piciorul drept. Dar Albrecht avea o gaură în spate, ceva mai jos de rinichiul stâng şi sângera puternic pe acolo şi prin gaura din faţă pe unde ieşise glonţul lăsând un crater uriaş în loc. Olandezul gâfâia ţinându-şi pântecul strâns cu amândouă mâinile.

Ajunsesem într-un fel de groapă de sub tufele de porumbar şi stăteam amândoi acolo ciulind urechile.

"S-a sfârşit!", am zis eu. Mai apoi m-am întors într-o poziţie care-mi părea mai comodă şi astfel aşezat am început să zic Kaddish-ul: "Yitgaddal veyitqaddash shmeh rabba … "

"Ce naiba bombăneşti acolo?" Roşcovanul îşi legase pântecul şi spatele cu bluza pe care o purta şi avea încă puterea să mârâie printre dinţi.

"Kaddish-ul, rugăciunea pentru morţi. Nu o să aibă cine să o zică pentru noi, pentru că în vizuina asta de sub tufe ne vor mănânca trupurile câinii şi vulpile"

"Iar te-ai tâmpit!"a mârâit olandezul, "Numai prostii vorbeşti. Tu n-ai nici pe dracu, doar o zgârietură la umăr iar eu … eu o să-mi revin în cel mult două zile."

Am tăcut apoi amândoi câteva minute iar el mi-a examinat umărul şi văzând că sângerează a făcut un efort de care nu-l mai credeam în stare nici măcar pe el şi a început să-mi bandajeze rana cu o bucată de cârpă scosă din traista pe care o purtase pe umărul drept. Undeva, departe se auzeau voci strigând în ruseşte.

"Se pare că m-am înşelat puţin în ceea ce priveşte ranile mele. Cred că am nevoie de puţină odihnă. Trebuie să ne despărţim acum, prietene"

Olandezul zâmbea însă eu am simţit că îmi vine să urlu.

"Nu plec nicăieri fără tine" Cred că păream tare îndârjit când am zis cuvintele acestea, însă roşcovanul mi-a zâmbit şoptind: "Haide, n-are rost să murim împreună! Pot să mă descurc şi singur cu treaba asta".

Şi-a scos apoi traista de pe umăr şi mi-a dat-o. "Vezi sticluţa asta?"mi-a zis el arătându-mi o sticluţă maro de o formă ciudată care părea aproape goală "Te-ai întrebat cum am reuşit să rezist fără probleme la Buchenwald? Dar cum am scăpat de moarte în cele două zile de iarnă când am atârnat pe umerii luxaţi în pădurea cântătoare" "Ştii cum de nu m-am îmbolnăvit nici de tifos nici de dizenterie? Dar cum ai scăpat tu cu viaţă după ce ai zăcut aproape o lună de tifos cu toate că nu cred că aveai nici măcar 40 de kile?"

Nu ştiam.

"În sticluţa asta e un leac pe care l-am primit de la un om sfânt pe vremea când copilăream la o fermă de pe lângă Bloemfontein. E leacul secret al burilor cu ajutorul căruia i-am înfruntat 3 ani pe englezi. Dacă n-ar fi fost de vreo zece ori mai mulţi decât noi şi înarmaţi până-n dinţi i-am fi dat gata pentru că leacul acesta vindecă aproape orice."

Fără să vreau, m-am trezit zicând o vorbă auzită de multe ori din gura lui: "Prostii!"

M-a înhăţat de gât şi apropiindu-şi faţa de a mea m-a privit în ochi: "O să mor curând! Crezi că te-aş minţi în clipa asta? Asta crezi?"Am încercat să-mi amintesc privirea lui albastră şi zâmbetul său tainic de câte ori visa frumos în gura mare. Am înghiţit în gol şi am zis: "Nu, nu cred că m-ai minţi, însă nu pricep deloc de ce nu bei tu din sticluţa ce a mai rămas."

"Inutil" a zis el cu tristeţe, "Din experienţă îţi zic că nu ar ajuta cu nimic" "Pentru găurile pe care le am în spate şi în burtă mi-ar trebui o sticluţă plină. Am rămas cu prea puţină licoare."

A privit sticluţa cu părere de rău şi învingându-şi parcă o uriaşa dorinţă de a o păstra pentru sine mi-a pus-o în palmă zicând: "Ia-o şi du-te, pentru tine e destul. Să o bei când simţi că nu mai poţi!"

Vocile care strigau în ruseşte se auzeau din ce în ce mai aproape.

"Şterge-o!"a icnit el.

Am început să-l trag ca să-l duc împreună cu mine, m-am opintit să-l ridic, însă el m-a împins cât colo, de parcă eram o biată jucărie de cârpă şi a mârâit printre dinţi: "Dispari odată dacă vrei să-l mai vezi pe fii-tu!"

M-am târât afară din groapa aceea şi am mers aplecat un timp. Auzeam în spatele meu vocile ruşilor şi am mers până nu le-am mai auzit deloc. Atunci am simţit că-mi vine să leşin şi m-am tras lângă nişte tufe. M-am trezit a doua zi cu o durere sfâşietoare în umărul care se umflase îngrozitor. Mă durea atât de tare încât nu puteam să ajung la traistă la apa de acolo ori la sticluţa maro cu leacul din ea şi mă zbăteam să o trag de sub mine. Cred că am leşinat iar, pentru că m-am dezmeticit doar când soarele era sus auzind lângă mine zgomotul unei căruţe. Când am deschis ochii, căruţa se oprise aproape de mine iar un om solid şi bărbos, cu o pălărie neagră şi foarte murdară pe cap mă privea uimit.

"Nu cumva dumneata eşti croitorul Buxbaum din Arad?" a întrebat bărbosul în româneşte.

    În timp ce încercam să zic un "Da" în româna în care nu mai vorbisem de aproape 3 ani mi-am scormonit în amintiri şi am găsit acolo figura unui birjar cunoscut, un om solid cu o mustaţă pe oală. Urcasem în birja lui de sute de ori când trebuia să duc clineţilor vreun costum sau vreo rochie ori când mergeam la probe. Ne cam schimbasem amândoi înfăţisările în cei trei ani care trecuseră dar nu întratât încât să nu ne recunoştem.

Viaţa e uneori atât de stranie, atât de plină de întâmplări minunate! Grigore m-a ajutat să urc în trăsura lui şi mi-a povestit că-i rechiziţionaseră caii şi că "se oferise voluntar" cu gândul că-şi va recupera caii când războiul se va sfârşi. Războiul se terminase şi prin bunăvoinţa unui colonel putuse să se întoarcă şi el şi caii lui acasă.

    "Ştii cumva dacă soţia şi fiul meu mai sunt în viaţă?" am întrebat cu inima strânsă.

    "Eu am plecat în octombrie anu' trecut din Arad dar mai treceam uneori pe lângă casa voastră, domnule Buxbaum. Îmi aduc aminte că am văzut-o de câteva ori în vara trecută pe soţia matale şi parea sanătoasă."

    "De Tevye, de fiul meu, nu ştii nimic, nu l-ai văzut cumva?"

    "Nu-mi aduc aminte de el însă soţia ta era uneori însoţită de un băiat cam de vreo 13-14 ani"

    "Doamne! El este! Tevye al meu! Băiatul meu drag!" Nu mă mai durea nici umărul acum după ce aflasem că cei doi trăiesc. M-am întins în căruţă şi cred că am adormit. Când m-am trezit eram însă scuturat de friguri şi aveam febră mare.

    "E grav, foarte grav" a bombănit îngrijorat Grigore după ce s-a uitat sub bandaj. Phiii … s-a infectat urât şi dacă nu găsim un doctor să o cureţe o să fie bai mare"

***

    Poate că din cauza febrei am început să moţăi visând că mă întorsesem acasă unde Hannah mă întâmpina cu braţele deschise şi cu ochii înlăcrimaţi. "De ce plângi?", o întrebam, iar ea îmi răspundea că Tevye are febră mare de tot şi că nici un doctor nu ştia ce să-i facă. Încercaseră tot ce ştiau însă nimic nu dădea rezultate. Eu scoteam atunci triumfător din traistă sticluţa maro cu leacul miraculos al olandezului … însă sticluţa era goală.

Apoi, mă trezeam aducându-mi aminte că băusem eu tot conţinutul … mă trezeam plângând.

    Visul acesta a revenit de atâtea ori încât am ştiut că Tevye era grav bolnav şi că trebuie să ajung cât mai curând în Arad ca să-i dau leacul olandezului. Îl visam în fiecare noapte, îl vedeam cum zace în pat cu ochii arşi de febră şi mă luptam eu însumi cu febra şi cu infecţia ca să ajung cât mai curând şi să-mi salvez băiatul de la moarte. Grigore era uimit şi clătina din cap zicând: "Ar trebui să o laşi mai uşor, domnule Buxbaum, eşti slab ca un ţâr şi dacă ţi-ai vedea ochii ai lua-o la fugă"

***

    Când am intrat în Arad, trecând pe lângă moara baronului Neumann, îmi venea să sar jos din căruţă şi să o iau la goană către casă. Văzându-mi nerăbdarea, Grigore a dat bice cailor iar aceştia au luat-o la trap.

    Când am intrat în curtea casei mele, iar câinele nostru a venit la mine gudurându-se, Hannah şi-a pus mâna dreaptă la gură, de parcă şi-ar fi înăbuşit un ţipăt şi a început să plângă. Plângea cu hohote şi părea că nu îndrăzneşte să se apropie de mine. Cu sticluţa maro în mână am intrat în fugă în casă … însă patul lui Tevye era gol.

    "Unde e fiul nostru?" am strigat cu ultimele mele puteri.

    "A plecat."

    "Unde a plecat copilaşul nostru, Hannah, unde l-ai dus?"

    "A mers după pâine la brutar, vine imediat, linişteşte-te!"

    "După pâine? … Dar nu e bolnav?"

    "Nu, e sănătos şi mă ajută foarte mult, fără el nu ştiu cum m-aş fi descurcat"

***

    Am zăcut apoi aproape toată vara însă nu mai era nici o îndoială că mă vindecam. Leacul olandezului a rămas neatins în sticluţa lui ciudată.

Astăzi, când vă scriu povestea mea, sunt deja un om foarte batrân. În anii aceştia care au trecut pe lângă mine cum trece vântul de toamnă prin pusta ungară, l-am visat o singură dată pe olandez. L-am visat chiar în noaptea care a urmat zilei în care am fost destul de înzdrăvenit ca să zic Kaddish-ul pentru el.

Olandezul râdea cu poftă. Hohotea.

"Cum a fost romul?" m-a întrebat el cu ochii săi albaştri sclipind de veselie.

"Care rom?"am întrebat uimit.

"Nici măcar n-ai deschis sticluţa?" a hohotit iar olandezul.

"Vrei să-mi zici că m-ai minţit? Că în sticluţa aceea nu este leacul acela de care-mi ziceai… ci doar rom?"

"Offf, nu poţi să înţelegi, nu-i aşa?" a zis el, deodată foarte serios "Nu era deloc vorba despre rom ori despre altă băutură ci despre cu totul altceva"

Însă de data aceasta olandezul se înşela. Înţelegeam. Şi chiar dacă nu l-am mai putut visa niciodată, n-a fost zi din viaţa aceasta lungă în care să nu mă gândesc la el. Kaddish.

 

    
 

    
 

 

 

Istoria lui Umar si a celuilalt visator

In numele Celui Preainalt si Preamilostiv!

Se povesteste, insa doar Domnul Preamilostiv stie tot adevarul, ca traia odata in vestitul oras Basora, Umar ibn Ibrahim, muncitor cu mainile si spinarea, a carui intreaga avere era un ogor mititel si un smochin in capatul dinspre rasarit al ogorului. Mai avea pare-mi-se si un magarus, dar s-ar putea ca acesta sa fie doar o minciuna. Se mai povesteste ca Umar visa in fiecare dupa-amiaza, atunci cand se culca sub smochinul sau, ca sub un pod din maretul oras Cairo e ingropata o comoara uriasa. Visa in amanunt pana si locul unde era ingropata comoara.

Intr-o zi, satul de atatea vise care-l lasau cu stralucirea comorii in minte si cu gustul aurului pe buze (pe vremea aceea aurul avea inca gust si miros), Umar ibn Ibrahim (nume care inseamna Umar fiul lui Ibrahim) se hotaraste sa plece la drum. Va puteti inchipui ca si pe vremea aceea, cand Hassan ibn Sabah impreuna cu hashashiyyinii bantuiau visele sultanilor si regilor, drumul pana la Cairo era cel putin la fel de lung ca si astazi, mult mai greu si aproape la fel de periculos (chiar fara soldati americani, atentate sinucigase, fasia cu garduri electrificate de langa Gaza, etc) insa in cele din urma Umar se vede in Cairo si cauta podul preamult visat (Binecuvantat fie numele Domnului! striga incantat Umar cand vede primele cocioabe care-i dadeau de stire ca e aproape de Cairo). Dupa cateva zile de umblet pe strazile vestitului oras gaseste podul visat si incepe sa sape in locul stiut din vis, chiar langa piciorul podului. Sapa, sapa, sapa ,sapa ... insa ... dupa o zi sau doua de sapat da doar peste apa, scoici, pietre, ... insa nici un fel de comoara, nimic. Distrus, cu nervii la pamant se hotaraste sa se omoare si se pregateste sa se arunce de pe pod in apa namoloasa.

Atentie! Cei care nu stiti cum miroase si ce gust are depresia post-dezamagire-profunda va rog sa va opriti aici din citit. Pentru voi povestea se sfarseste cu Umar inecandu-se intr-un canal puturos din maretul oras Cairo. Istoria aceasta nu are, asadar, alta morala decat aceea ca nu e bine sa iei hotarari in urma unor vise. Ceilalti, toti cei care ati visat vreodata si ati gustat de cel putin cateva ori dezamagiri amare, piparate, sarate, acre, lesioase, s.a.m.d. cititi mai departe si aflati ca...

Allah e mare iar Muhammad este profetul Sau! Din incercarea aceasta prosteasca de a-si pune capat zilelor, Umar este oprit de un dreptcredincios – cu el fie pacea Celui Preainalt! – care il prinde de maneca si-l trage inapoi. Umar se zbate cateva clipe ca sa scape insa apoi, infrant, mic si ghemuit langa balustrada podului, parca ascunzandu-si rusinea dezamagirii, incepe sa-i povesteasca musulmanului – acesta era doar un biet cersetor – despre visul lui si despre comoara. Ascultand povestea, cersetorul incepe sa rada cu atata pofta incat Umar, uitand parca de dezamagire si de moarte, se ridica si ii striga suparat: "Allah e mare! Oare m-ai tras inapoi doar ca sa ai de cine rade?" "O, nu, nu trebuie sa te superi!" "Doar ca trebuie sa-ti spun ca si eu am avut un vis asemanator cu al tau" Apoi cersetorul incepe si-i povesteste ca si el a visat de aproape la fel de multa vreme o comoara ascunsa undeva in Basora insa a avut destula minte sa nu mearga niciodata pana acolo si ca prefera sa stea pe pod si sa-si lase viata la mila dreptcredinciosilor (care sunt mai darnici aici decat in alte locuri, a tinut el sa adauge). Apoi, a inceput sa-i spuna ca erau zile bune si zile rele, ca ...
Lui Umar insa nu-i mai pasa de ceea ce spune mai departe cersetorul pentru ca povestea visului acestuia ii rasuna in minte ca unul din clopotele acelea cu care crestinii se cheama la rugaciune. Intr-un ultim efort care-l aduce aproape de moartea prin epuizare Umar ibn Ibrahim reuseste sa se intoarca acasa, pentru ca despre casa lui era vorba in povestea cersetorului. Ajuns acasa se taraie sub smochinul unde dormise atata vreme si acolo sapa cateva palme de pamant si da peste comoara deasupra careia dormise vreme de zeci de ani fara sa stie.

Povestea aceasta are mai multe intelesuri si naste mai multe intrebari decat raspunsuri insa eu mi-am pus de mai multe ori o intrebare la care inca n-am raspuns

Voi, cititorilor, sunteti dintre cei gata sa plece la drum, cei care pleaca lasand totul in urma lor doar pentru a-si urma visul sau sunteti din soiul celor care cersesc fericiti prin maretul oras Cairo si doar asteapta?

Istoria lui Yakov-povestitorul

 

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi ascultătorilor că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.

• Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? Şi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
  
• Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.
  

  Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.
  

  Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.
  

  Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.
  

  Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
  

• Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.
  

  Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.
  

  În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.
  

  În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
  

• Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!
  

  Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.
  

  Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:
  

  Povestea din poveste
  

  Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.
  

  Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
  

• Pleacă! Nu eşti binevenit!
  
• Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.
  

  Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
  

• Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!
  

  
   

  Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam perciuni şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.
  

  În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.
  

  Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.
  

  Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
  

• Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
  

  Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
  

• Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.
  

  Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
  

• Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
  
• Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!
  

  Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
  

• Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
  
• Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.
  

  Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.
  

  După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
  

• Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.
  

  S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
  

• Ştiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!
  

  Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
  

• M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
  
• Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.
  

  Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. Ştiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.
  

  
   

  Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.
  

  
   

  
   

  
   

Zece lucruri de care aş vrea să-mi amintesc

Vine un timp pentru plecare. Plecarea este unul din cele două evenimente categoric unice care ni se pot întâmpla. Celălalt este naşterea. Atât naşterea cât şi plecarea sunt întâmplări exemplare, întâmplări unice cu o particularitate uşor înspăimântătoare (Borges): Nu ni le putem imagina şi nici nu ni le amintim. Nu există memoria lor. Irepetabilitatea lor le face înspăimântătoare într-o lume în care totul pare repetabil. Ca toţi ceilalţi, n-am nici o amintire despre naştere iar privitor la plecare am doar vagi bănuieli că ar putea fi neplăcută.

În ziua plecarii sper însă să am răgazul potrivit ca să-mi pot aminti tot ceea ce Domnul Culorilor, Domnul Muzicii, Domnul Luminii şi al Iubirii, în neţărmurita Lui milă mi-a dăruit într-o viaţă plină. Dacă ziua aceea ar fi astăzi mi-aş dori să îmi aduc aminte câteva lucruri:

1. Să-mi amintesc fiecare amănunt de pe chipurile şi din zâmbetul copiilor mei aşa cum au fost, aşa cum sunt. Să aud răsunând cu tărie glasurile lor în liniştea minţii mele. Să le aud, oriunde aş fi, puternicele glasuri acoperind gălăgia uneori fară rost a acestei lumi.
   
2. Să aud cuvintele lui Horea: "Tata te iubesc, tata!", adică cea mai adevărată declaraţie de dragoste ce mi s-a făcut vreodată iar pe Flavia zicându-mi cu un aer fals-critic: Offf … tataaaaa! Mereu faci glume!
   
3. Aş vrea să-mi aduc aminte cum stateam şi povesteam cu tatăl meu pe malul Mureşului în timp ce undiţele noastre se odihneau pe rămurele de salcie tăiate în forma literei "Y" şi înfipte în pământ şi cum plănuiam împreună o extraordinară şi veşnic nerealizată expediţie.
   
4. Mi-ar prinde bine să-mi aduc aminte câteva din toate lucrurile bune primite de la el, lucruri care sper să nu le fi pierdut pe drumul acesta noroios numit viaţă.
   
5. Să revăd cu ochii minţii chipurile zâmbitoare ale celor care au plecat înaintea mea şi de care mi-e foarte dor, foarte, foarte dor: bunicii mei, tatăl meu, fratele, prietenii.
   
6. Mi-aş dori să-mi pot aminti tonul şi zâmbetul cu care-mi răspundea mama atunci când, pe la vârsta de 4-5 ani, o întrebam dacă "astăzi e mâine?" şi cât de fericit adormeam la loc cu ochii la uşiţa înroşită de foc a sobei de teracotă după ce-mi confirma zâmbind că "astăzi" devenise "mâine", pentru că în mintea mea "mâine" era ziua minunată în care nu mai trebuia să merg la căminul pentru copii care mă înspăimânta şi pe care-l uram din toată inima.
   
7. Să-mi amintesc bucuria pe care o trăiam în fiecare vară când ajungând la Geoagiu, în singurul loc în care am copilărit vreodată, vedeam prin geamurile prafuite ale autobuzului valea Geoagiului. Nerăbdarea pe care o trăiam până în clipa în care-mi scăldam picioarele în apa ei rece aş vrea iar să o mai simt măcar odată înaintea plecării.
   
8. Să îmi readuc în minte sentimentele şi senzaţiile trăite când palmele mele recunoscătoare au mângâiat catifeaua caldă şi înnebunitor de plăcută a femeilor care au avut bunătatea să mă dorească. Să-mi aduc aminte cum am făcut dragoste întâia dată şi să trag iar şi iar şi iar în adâncul meu mirosul dulce al părului ei (şampon de urzică, parfum de 2 lei, nămol şi soare) în care-mi afundasem nasul amuşinând ca un căţel.
   
9. Să-mi amintesc cum m-am simţit când am ţinut-o prima dată în braţe pe Flavia, să-mi aduc aminte bucuria trăită la naşterea lui Horea şi să retrăiesc frumuseţea acelor clipe şi euforia de atunci.
   
10. Să îl aud din nou pe Horea afirmând cu convingere că Flavia este sora mea, nu sora lui şi să-i aud acesteai râsul provocat de confuzia frăţiorului de 4 ani. Să-mi văd din nou copiii jucându-se împreună şi iubindu-se şi bucurându-se că celălalt există.
    

    
     

    
     

    
     

    
     

    
     

    
     

Despre felurite erori.

"Dacă aţi trăit o zi aţi văzut tot. O zi este aidoma tuturor zilelor. Nu-i altă lumină nici altă noapte." Michel de Montaigne, Eseuri.

1. Unde încep să vorbesc despre viaţă şi moarte. Se povesteşte, o cititorule, că înţeleptul Thales, cel care trăia în cetatea Milet, fiind întrebat de ce nu moare şi continuă să traiască ar fi răspuns: "Pentru că e totuna" iar Montaigne nota cu privire la acest răspuns că moartea şi viaţa fiind totuna n-avem a ne teme de ultima zi pentru că ea nu adaugă morţii mai mult decât oricare altă zi dinaintea ei şi ne povesteşte cum Chiron, centaurul, a refuzat veşnicia când a fost înştiinţat despre ce înseamnă ea. Acelaşi Michel de Montaigne ne scrie că oricât am trăi de mult nu trebuie să ne îngrijorăm deloc pentru că oricât trăim nimica nu stricăm din timpul nesfârşit al morţii noastre.
   
2. Unde ajung să vorbesc despre discipolii lui Pitagora şi despre unele numere ciudate. Scena de uciderii lui Hipassos se petrece într-o seară, cândva în secolul al cincilea înainte de Naşterea Domnului când acesta, mergând la izvor aplecat, pentru a-şi face una din cele 5 spălări zilnice este surprins nu de miticul "mistreţ-cu-colţi-de-argint" la a cărui vânătoare pornise încă din copilărie ci chiar de fraţii săi de credinţă şi ucis. Cauza mediată a morţii sale este că descoperise nişte numere ciudate atunci când a încercat să împartă diagonala unui patrulater la latura sa. Numărul acela stricător al cosmosului nu este nici par nici impar pentru că, după cum au aflat fraţii, diagonala patrulaterului nu se divide prin latură. Cosmosul (care în greacă înseamnă ordine) frăţiei şi doctrina s-au topit ca gheaţa pusă pe foc în faţa unui biet număr care peste două mii de ani va fi numit "număr iraţional" (de fapt Cantor a demonstrat că majoritatea numerelor sunt iraţionale şi că acestea sunt regula iar numerele care se pot exprima sub forma de fracţie sunt excepţia). Astfel, prin descoperirea lui Hipassos, s-a aflat că exista lucruri care deşi sunt de acelaşi fel nu pot fi măsurate ori exprimate unul prin celălalt.
   
3. Aici mă întreb dacă viaţa şi moartea sunt cumva măsurabile una prin alta. Sunt unii, o cititorule, care cred că moartea ar fi nu numai peste tot în jur ci şi că ar fi nesfârşită.
   

   
   

   Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi

   
   

   În această abundenţă şi nesfârşire a morţii găsesc aceştia că se află măreţia ei de parcă un lucru ar fi cu atât mai important cu cât ar fi mai mult şi mai mare. În această viziune viaţa este o excepţie aproape insignifiantă pentru că dacă am raporta durata vieţii la durata morţii, făcând astfel o fracţie cu viaţa la numărător şi moartea la numitor am avea un lucru nedefinit (fracţiile de acest fel nu au rezultat definit) iar dacă am aşeza moartea la numărător şi viaţa la numitor, oricât de mare ar fi cifra vieţii noastre câtul ar fi tot 0.
   

   4. Unde încerc să demonstrez eroarea eminesciană. Eroarea aceasta porneşte de la ideea că durata vieţii şi durata morţii se pot măsura prin aceeaşi unitate. Eroarea aceasta efectiv ne "sare în ochi" dacă ne întrebăm în ce fel ar exista timpul pentru cei morţi şi conştientizăm că estimarea timpului morţii se face din perspectiva vieţii, din perspectiva celor vii. Pentru cei morţi (în măsura în care moartea nu echivalează inexistenţă), timpul, astfel cum îl percepem noi, s-ar putea să nu mai existe. Este o simplă ipoteză însă ceea ce doresc să arăt este aceea că nu există nici un motiv să măsurăm cu durata vieţilor noastre moartea altora iar dacă totuşi o facem trebuie să ştim că rezultatul va fi dincolo de raţional. De aceea vin şi vă spun că două ceasuri de viaţă durează mai mult decât toată moartea tuturor morţilor ce au fost şi vor fi de la începutul şi până la sfarşitul universului şi că regula este viaţa iar moartea este excepţia, că viaţa e nesfârşită iar moartea e nimic.

Cateva cuvinte despre normalitate

1. Modul de punere al problemei. Normalitatea e un concept gaussian. Pentru cei uituci scriu aici ca Gauss e neamtul ala care s-a holbat atata la un clopot pana Domnului i s-a facut mila de el si i-a soptit: "Bre Johann, forma asta e distributia "normala" a probabilitatilor". Cu alte cuvinte, daca reprezentam grafic pe doua axe (x pentru marime si y pentru numarul de cazuri) IQ-ul a 1000 de americani (NU SUNT RAUTACIOS!) o sa obtinem o curba in forma de clopot ... btw, acum cativa ani asa s-au prins profii ca rezinentii la medicina au copiat, curba arata prea puternic spre dreapta. Privita (sau holbata) gaussian cee ce noi numim NORMALITATE e doar o chestiune de frecventa sau mai bine zis de aflarea intre limitele medianei unui comportament social.
   
2. Deviatia standard. Cu alte cuvinte: "Cat ma pot abate eu de la mediocritate fara sa ies din normal?" No-no! Sedeti binisor mai! Daca va ganditi ca sunteti liberi sa stabiliti singuri limitele mediocritatii va inselati. Neamtul din Gauss nu i-a dat voie lui Johann sa moara inainte de a stabili un raport matematic privitor la limitele normalitatii-mediocritatii. E vorba de deviatia standard ori de surorile ei mai destepte numite deviatia medie absoluta si deviatia asteptata. Aceste deviatii (asupra acestui cuvant romanii ar trebuie sa revendice paternitatea!) sunt formule matematice pentru a masura variabilitatea intr-un lot. Simplu: daca IQ-ul mediu in Ohio este 70 iar 65 si 75 sunt limitele exterioare ale mediei (iertare statisticienilor! promit ca nu mai fac!) eu, care am un IQ de 85, (masurat cu rigla!!) sunt un fel de geniu daca ma mut acolo (de aia, oare,nu-mi dau astia viza ?) pentru ca le-am spart variabilitatea.
   
3. Normalitatea chestiunilor nemasurabile. Oriunde poti sa pui rigla, cantarul, sau un SDV (Sistem ori Dispozitiv de Verificare) si sa spui: "Asta e atata!" vei fi sub "imperium-ul" lui mos Gauss. Exista insa o multime de lucruri nemasurabile - e de neconceput o scala a dragostei si masurarea deviatiei standard aici; la fel de neconceput ca si masurarea pe o scala a satisfactiei sexuale (ganditi-va cum ar arata un anunt la matrimoniale: "Tanar student cu sigma 6 pe scala Eros2.1 caut tanara cu sigma mai mare de 4 pentru ...." (eeeh … whatever …) In lumea aceasta stranie a nemasurabilului normalitatea poate fi definita uneori altfel si putem sa-I dam voie fiecarui individ sa se considere normal. De ce doar uneori? Pentru ca - exempli gratia - chestiunile morale desi sunt nemasurabile prin natura lor se supun imperium-ului mediocritatii prin excluderea atat a celor prea josnici cat si a celor prea ridicati (primii sunt amorali iar secunzii sunt sfinti).
   
4. Normalitatea sociala: incredibil de trista dar adevarata poveste a lui Ureche Crestata. Necesitatea existentei haitei e data de imprejurarea ca fara unirea si cooperarea haitei fiecare individ va fi mai flamand. Asadar cooperarea poate fi definita ca fiind orice comportament social de grup care profita indivizilor mai mult decat daca acestia ar actiona individual. Problema e in fapt foarte simpla: Vrei sa mananci carne de cerb? Coopereaza! Vrei pulpa de bizon? Coopereaza! Normalitatea haitei sta in cooperare.
   
5. Unde Ureche Crestata isi face de cap: egoismul. Ureche-Crestata s-a prins insa de o smecherie: Cand haita sare la bizon iar dobitocul ala urias incepe sa dea din copite si sa impunga, Ureche-Crestata cade intr-o transa meditativa ori se face ca ploua ori chiar simuleaza ca i-a intrat un spin in laba. Apoi, dupa ce spiritul lui nenea ala cu coarne si copite a trecut in Vesnicele Plaiuri ale Pascutului, Ureche-Crestata mananca cu pofta si pentru ca e odihnit si fara nici o rana ii poate bate pe toti aia care incearca sa puna botu'la bucata lui.
   
6. Unde Ureche Crestata o incaseaza si devine filosof aristotelian afland ca intregul este inaintea partilor: ostracizarea. Ca urmare a acestui comportament Ureche-Crestata ar trebui sa fie cel mai frumos si mai sanatos lup din toata haita, sa faca cei mai multi lupisori cu cele mai multe lupite. Lupisorii astia, mostenind gena egoista a lui Ureche-Crestata, urmeaza sa profite si ei de haita si sa se inmulteasca in detrimentul celor cooperanti. Peste cateva generatii ar trebui sa mai existe numai lupi cu gena egoista a lui Ureche-Crestata, lupi necooperanti. Dar atunci, de cine sa mai profite stra-stranepotii lui Ureche-Crestata? Egoismul ofera avantaje evolutive individului atata timp cat exista cooperare, daca toti sunt egoisti avantajul egoismului dispare. Paradox? Doar aparent. Trebuie sa va dau o veste proasta: Ureche-Crestata e ostracizat de haita. Nici o lupita nu si-a mai ridica codita ca sa-l salute, iar Ureche-Crestata e batran si fara urmasi. Toti s-au unit impotriva lui iar el ajunge sa mai roada doar oasele curatate de carne. E batran, ursuz si slab si e foarte trist pentru ca habar nu are de ce nu a functionat teoria lui privind avantajul evolutiv oferit de egoism.
   
7. Unde filosofam impreuna privitor la soarta lui Ureche Crestata: normalitatea sociala. Respingerea de catre intregul grup a oricarui comportament deviant sau neobisnuit este singurul mod in care cooperarea poate sa devina un avantaj evolutiv pentru haita. Altfel, daca cei care se comporta neobisnuit si deviaza prin aceasta de la media comportamentului, nu sunt reprimati, urmeaza ca grupul sa dispara. Normalitatea este asadar modalitatea prin care un grup de lupi, maimute ori oameni salveaza grupul de la distrugere impunand o medie a comportamentului care desi este pagubitoare pentru fiecare individ in parte va profita grupului. Nu neglijati normalitatea, dragalasilor, daca nu vreti sa aveti soarta lui Ureche-Crestata.
   
8. Unde filosofam mai departe cu privire la mediocritatea noastra si ne intrebam: cum este posibil? O problema majora a evolutionismului a fost solutionarea aparentului paradox ce rezulta din imprejurarea ca procesul de evolutie produce grupuri morfologic distincte numite specii, grupuri in cadrul carora indivizii sunt insa incredibil de asemanatori. Cu alte cuvinte: Cum naiba se ajunge la speciatie daca tendinta fireasca a oricarei specii este sa-si pastreze unitatea morfologica? Paradoxul de mai sus este de fapt expresia unei probleme mai mari a evolutionismului, problema care se intinde pe doua coordonate:
   

   - Pe de o parte formele de tranzitie dintre o specie si alta lipsesc aproape cu desavarsire, ceea ce-i face pe creationisti sa zambeasca superior si sa zica: "Vedeti ba, fraierilor ?"
   

   - Pe de alta parte si parca tot pentru a le face o bucurie creationistilor exista o remarcabila raritate a formelor fosilele de tranzitie in contextul mai larg al evidentei ca speciile se dovedesc forme extrem de stabile in timp. Aceasta observatie conduce la concluzia ca evolutia are loc in mod abrupt, in salturi (cica ar fi numa' salt inainte … cu toate ca daca-l vezi pe Nicolae Guta alaturi de un urangutan ajungi sa te indoiesti).
   

9. Unde legam povestea lui Ureche Crestata de evolutionism si filosofam mai departe. De ce oare Doamnul Muzicii si Stapanul Gandurilor in loc sa ne dea un tablou evolutiv simplu si clar, (sa-l priceapa tot omu') la fel ca cele din desenul de la scoala in care cimpanzeul se ridica in 5-6 miscari si se facea om intelept ne-a dat un puzzle in care tocmai piesele cele mai importante (formele de tranzitie) lipsesc a ramas o enigma multa vreme. Apoi, cineva (nu spui cine, persoana importanta!) si-a dat seama ca daca creaturile sexuate nu ar fi deranjate sa se imperecheze cu indivizi anormali, cu caractere care ies din comun, cu eventuale mutatii, atunci tabloul evolutiv ar fi ca si ala de la scoala in care cimpanzeul s-ar face in cativa pasi om (sau ceva care seamana cu un om insa cu atat de multe si atat de mari variatii incat greu ai putea sa spui care e om si care e maimuta). Insa, spre norocul nostru, exista o tendinta clara a tuturor creaturilor sexuate de a-si cauta parteneri care se afla in media speciei, aceasta medie fiind de fapt simbolul frumusetii. Banuiesc ca va pare ciudat iar doamnele vor fi poate oripilate daca le voi spune ca idealul de frumusete fizica este cea mai desavarsita mediocritate (se poate verifica usor faptul ca prin combinarea mai multor fotografii ale unor femei fara nimic deosebit se obtine o fetiscana sexy si chiar o frumusete deosebita). Nici in ceea ce priveste frumusetea morala nu putem sa ignoram aurea mediocritas pentru ca extremele de comportament sunt egal privite ca daunatoare. Dupa cum se poate observa, aceasta tendinta de a cauta parteneri de imperechere cat mai apropiati de media speciei rezolva atat problema asemanarii dintre indivizii unei specii (pentru ca cei cu caractere deosebite, "Quasimozii" (oops!) umani ori animali, nu mai apuca sa-si transmita caracterele unice pentru ca sunt evitati de toate mediocrele Esmeraldele care-si doresc parteneri cel putin la fel de mediocri ca si ele) cat si problema evolutiei in salturi.
   
10. Unde terminam cu filosofatul si tragem unele concluzii (ce credeati ca fac la punctul nr. 10, ha ?) Johan Koeslag a numit aceasta tendinta koinofilie (koinos = comun, mediocru, normal in gr.). Din acest unghi de vedere normalitatea poate fi definita ca modalitatea prin care specia isi protejeaza fenotipul. Sociabilitatea, modul de exprimare al emotiilor, limbajul, miturile, ritualurile, toate sunt stabilizate pe calea mecanismului koinofiliei.
    

O vizită în iad

What if this world is another planet's Hell? Aldous Huxley.

…

For some people God apear as a comedian, playing for an audience too afraid to laugh. Voltaire.

…

"nothing burns in hell but the self" ... Eckhart von Hochheim, Theologia Germanica

…

Am cunoscut acum câtva timp o persoană care îşi amenajase un iad personal, un iad mobilat cu destul de multa grija şi foarte real. Totul s-a petrecut foarte simplu: am prins lângă un pârâu din apropiere un porumbel voiajor negru, aproape mort de oboseală, care avea legată de piciorul stâng o invitaţie confecţionată din carton gros cu o faţă purpurie si una neagră. Pe faţa purpurie o mână scrisese cu o grafie tremurată:

iar pe faţa neagră acceaşi mână notase adresa. Vopseaua ieftină (acuarela?) de pe carton era pătată de parcă persoana care scrisese ar fi picurat lacrimi peste scrisul tremurat. Privită în lumina soarelui faţa neagră dezvaluia sub stratul pe care era notata adresa un scris aproape sters:

Uşa iadului era acoperită cu vopsea gri scorojită şi mirosea a mucegai vechi şi a morgă (Daca aţi vizitat vreodata o morgă ştiţi ce vreau să zic prin "miros de morgă", nu-i aşa? Daca nu aţi fost niciodată într-un astfel de stabiliment vă scriu că este o combinaţie de mirosuri: duhoare de hoit, miros de intestine, iz de coniac ieftin baut pe burta cadavrelor şi sudoare de autopsier). Cu tot aspectul jalnic al uşii, (ce-a ajuns si ţara asta, dom'le, daca nici macar pentru uşi de iad nu mai există fonduri!) sub vizor era un ornament baroc, de bronz, în formă de inimă.

Iadul avea o singura încăpere. Un iad destul de modest, un iad facut pentru nefericirea unei singure femei care nu-şi dorea să moară însă nici nu putea să trăiască. Pe peretele din stânga era un afiş mare cu un bărbat zâmbitor tinând în mână un capat de funie: "Spânzură-te!" scria cu litere de o schioapa. Pe peretele din dreapta un alt afiş cu acelaşi bărbat zâmbitor: ".O sa-ti rup spinarea aia de curvă!". Peretii erau stropiţi aproape peste tot cu sânge închegat şi sub fiecare pată mai mare era câte un graffiti cu conţinut oarecum asemanător: " Dumnezeii mă-tii de curvă ordinară, daca mai fugi de mine te omor!"; "N-ai unde să scapi de mine!" scrisese peste tot cineva.

Înăuntru era înăbuşitor de cald şi mirosea a fiinţe mici şi a moarte. Auzindu-mi paşii Stăpâna iadului modest a tresărit şi s-a ghemuit asteptând o imaginară lovitură.

"Deschide geamurile, te rog, şi aeristeste!", i-am zis, "Miroase ca naiba de greu aici!", iar apoi: "Haide la o plimbare, e soare afara, e cald, e placut". Stăpâna iadului cel mic se pieptăna însă în faţa unei oglinzi în care, în mod straniu, nu se reflecta deloc faţa ei ci doar mâinile, piaptănul şi părul (Stăpâna iadului avea mişcări sacadate şi ochii inroşiţi de la plâns). M-a privit tulbure şi m-a întrebat cu o voce de lunatică: "Sunt frumoasa?".

"NU EXISTA FRUMUSEŢE ÎN IAD"

cred ca am raspuns, "Trebuie să renovezi totul, să schimbi culorile, să redecorezi şi să transformi iadul tău într-un spaţiu locuibil. Dacă faci asta, frumuseţea va veni singura să locuiasca aici, chiar fără sa o chemi".

"Spune-mi că sunt frumoasa!" mi-a cerut ea cu lacrimi izvorând din ochii inroşiţi de plâns,

"NICIODATA NU MA POT VEDEA IN OGLINDĂ, NU STIU CUM ARĂT" ...

"TE ROG, SPUNE-MI CA SUNT FRUMOASĂ" ...

apoi, cu lacrimile care-i curgeau din ochi, printre sughiţuri şi gemete de plâns, a izbucnit:

"FUTU-ŢI DUMNEZEUL MĂ-TII DE OGLINDĂ FUTUTĂ!" ... "DISPARI DE AICI CRETINU' DRACU' !" …

Când am închis după mine uşa iadului i-am auzit vocea înecată de plâns:

"TE ROG, TE IMPLOR SA MĂ IERTI", "IARTĂ-MAAAAAAA!", "NU MĂ LĂSA SINGURĂ AICI, TE IMPLOR!"

NU VREAU SĂ MOR SINGURĂ!

..."O sa ma spânzur cretinule!", " Toţi sunteţi numa' niste jigodii" "Eşti un cretin!" ... "Futu-vă-n cur de jigodii!" .... "Ierta-ţi-mă! Ierta-ţi-măăăăăăăă" Iartă-măăăăăăăăăăăăăăăă"

IARTĂ-MĂ!

...

Cea mai crunta invaliditate de care poate fi afectat cineva este incapacitatea absoluta de a fi fericit. Soren Kirkegaard nota odată, ironic, ca cei mai mulţi oameni gonesc după fericire cu atâta frenezie încât trec în goană pe lângă ea,

fiinţa aceasta care şi-a făcut un iad numai pentru ea … se ascunde acolo, în iadul ei, de toate lucrurile care-i fac iadul.