MOTTO:
NO ONE IS FREE, EVEN THE BIRDS ARE CHAINED TO THE SKY
Bob Dylan
Tranşând spinoasa problemă a libertăţii în felul lor foarte pragmatic, latinii au stabilit că libertatea fiecãrei persoane merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi câtã vreme te foloseşti de ceea ce este dreptul tãu nu dãunezi nimãnui. La fel de pragmatic romanii tranşau problema libertăţii sexuale. Libertatea sexuală urma aceleaşi limite, însă se putea manifesta doar pentru bărbaţii liberi. Cu alte cuvinte, doar dacă printr-un cosmic accident te năşteai bărbat şi liber, iar după ce ai beneficiat de o astfel de extrem de favorabilă soartă luptai să păstrezi condiţia de om liber, puteai beneficia de libertate sexuală. Sclavii şi femeile nu aveau acces la acest privilegiu numit "libertate sexuală".
Etimologia substantivului virtute provine din latinescul virtus (vir, adică bărbat), având aceeaşi origine cu "viril" al cărui sens primar este însă mult mai uşor de intuit pentru că acesta din urmă, mult prea fudul, a omis să-şi schimbe masca în timpul balului. Pentru romani virtutea putea fi numai bărbăţie, masculinitate în stare pură iar vir-tutea era fără discuţie legată de sexualitatea activă. De la romani am moştenit unele supărătoare clişee în care sexualitatea activă e o virtute iar cea pasivă o josnicie.
În această viziune în care masculul alfa e virtuos (poate chiar virtuoz, he-he-he) iar femeia pe care o violează e josnică (nota bene! Lucreţia se sinucide pentru că a fost violată de Sextus) nu mai prea este loc pentru libertate sexuală decât în ceea ce-l priveşte pe Sextus. În această ordine, patricianul roman supărat arăta cu degetul către cel care-l supărase şi-i striga acestuia: "Te irrumo!" ori "Te pedico!", expresii a căror traducere am să o omit.
Pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 1800 de ani în această lume în care chiar şi femeile, care din cauza "constrângerilor" biologice sunt capabile doar de sexualitatea zisă pasivă, (să mă ierte cele care sunt mai active decât aşa-zişii activi) par să valorizeze exclusiv o atitudine pe care am sa o numesc "macho-istă" şi am să o definesc ca fiind atitudinea prin care nu numai că îţi impui voinţa împotriva voinţei partenerilor sexuali ci, mai mult chiar, ignori această voinţă. Cu toate că această atitudine a masculului alfa nu s-a schimbat în esenţa ei (e posibilă oare o schimbare aici? Nu cumva e vorba despre ceva ce ţine de natura noastră?), ceva-ceva pare să se fi schimbat în alt plan.
Cuvintele îşi schimbă periodic valoarea semantică, transformându-se mereu în altceva. În această atmosferă de bal-mascat în care verbul "a lămuri" (iniţial însemnând a curăţa un metal ori alt lucru până faci acel lucru să lucească, îşi pune o altă mască şi devine descrierea unei operaţii prin care mintea partenerului de dialog este curăţată de o anumită eroare) virtutea a devenit o calitate/proprietate accesibilă ambelor sexe (Aha! Femeia chiar concepută ca exclusiv pasivă sexual poate fi vir-tuoasă!). Transformarea aceasta, una din cele mai uimitoare, merită o analiză, după cum Parisul cucerit de Henric al IV-lea merita o liturgie.
Mergând pe stradă, stând la rând la bilet pentru concertul de închiderea stagiunii la Filarmonică ori ascultând ce-şi spun galeriile Stelei şi Rapidului o să constataţi că sunt destui cei care că îl vor "irruma" pe cel care i-a nemulţumit ori că pentru a-l convinge pe unul să facă, să nu facă, ori să dea ceva urmeaza … "pedicaţia". Nu cred însă că o să auziţi pe nimeni afirmând laudativ că a fost … "irrumat" ori încercând să-l insulte pe unul prin îndemnul la "pedicaţia" activă. Aparent nimic nu s-a schimbat de pe vremea romanilor când " te irrumo" şi "te pedico" erau considerate virtuţi pentru partea activă iar atitudinea pasiva prin care se recepţionau activităţile cu conţinut sexual enumerate înainte, erau grave vicii. Sexualitatea pasivă pare în continuare a fi condamnată de morala populară care acceptă că este "OK" să introduci "fascinus-ul" în gura, vaginul ori anusul altuia (mucho macho, senor!) însă îl dispreţuiesc pe cel în gura, vaginul ori anusul căruia poposeşte acesta. În această ciudată "ordine macho-istă" cea/cel care acceptă/ ori savurează sexul pasiv este josnic, pervers şi dispreţuit însă, deloc surprinzător, partea activă în această activitate e tot un vir-tuos aşa cum era pentru romani, adică în limbajul modern "un tip bine", "un tip experimentat" ori chiar "un tip şmecher" însă în nici un caz dispreţuit.
Din cele de mai sus urmeaza că am moştenit de la romani ideea că sexul este un altfel de luptă cu un învingător şi un învins (şi că doar cel care obţine victoria, adică este activ, contează), că sexul în esenţa sa trebuie conceput ca o activitate contondentă, ca o luptă dură în care lovitura cu scutul în gură ori în barbă "à la legionare roman" au fost înlocuite de "irrumaţia/pedicaţia" à la Sextus" şi că la peste 1500 de ani de la dispariţia "imperiului care a stabilit planul general al istoriei" ideile noastre despre sex sunt cam aceleaşi.
Pare ciudat că nu am reuşit să ne desprindem de mentalitatea lor în condiţiile în care privim societatea romană cu un zâmbet uşor afectat de un nejustificat aer de superioritate (adică dacă nu mai avem scalvi iar femeile nu mai sunt juridic privite ca fice ale soţilor, prin aceste lucruri le suntem muuult superiori din toate punctele de vedere? Chiar asa?).
Pentru romani era de neconceput ca sclavul ori femeia să fie sexual activi iar stăpânul/soţul să fie pasiv. Tot aşa pentru societatea actuală e de neconceput ca cineva să se laude cu sexualitatea sa pasivă. De aceea o femeie, să o numim Dulcineea, care afirmă că în, să zicem, 10 ani a făcut sex cu 50 de bărbaţi este, în cel mai bun caz, dispreţuită (nu numai de bărbaţi ci mai mult de femei) însă un bărbat, să-l numim Dulcineeus, care face afirmaţia că în acelaşi interval de timp a făcut sex cu 50 de femei este în cel mai rău caz foarte uşor criticat că este cam … neserios (dacă are farmec atât bărbaţii cât şi femeile o să-l critice foarte, foarte, foarte uşor şi cu un zâmbet în colţul buzelor). Însă orice critică îşi va pierde puterea în faţa faptului că Dulcineus este admirat, invidiat dar nu dispreţuit.
În timp ce 9 din 10 persoane vor aprecia moralitatea Dulcineei ca fiind în cel mai bun caz îndoielnică iar pe Dulcineea ca pe o persoană categoric de evitat în plan sexual (să fie o parteneră episodică este lucrul cel mai mare care i se poate oferi de către un bărbat, însă aici curiozitatea face mai mult decât teama) 9 din 10 femei îl vor privi pe Dulcineeus ca pe un partener sexual de râvnit. În vreme ce căsătoria Dulcineei ar fi privită ca o fraiereală pentru "bietul dobitoc" care "s-a pricopsit cu "poama aia", căsătoria lui Dulcineeus o să fie privită ca o mare victorie pentru doamna Dulcineeus care "i-a pus căpăstrul armăsarului". Aşadar în primul caz lumea crede că nefericitul soţ s-a ales cu o gloabă răpciugoasă în vreme ce în al doilea caz toată lumea admiră priceperea prin care a fost supus celebrul armăsar de rasă pură.
Acum să facem un mic experiment mental împreună şi să ne imaginăm că atât Dulcineea cât şi Dulcineeus afirmă că în acelaşi termen de 10 ani au făcut sex cu un număr de 50 de parteneri sexuali, însă fiecare din ei atât cu bărbaţi cât şi cu femei în număr aproximativ egal.
Ooops! Acum faceţi câţiva paşi înapoi şi admiraţi perspectiva. Dulcineea a devenit parcă mai puţin periculoasă sexual şi moral, iar bisexualitatea ei pare că o "înnobilează" parţial datorită acelui misogin curent "lesbian chic" apărut prin anii '90, care fiind prost înţeles de feministe a ajuns pentru unele din ele simbol al acceptării sexualităţii feminine de către bărbaţi (eroarea este grosieră deoarece empiric se poate stabili că există un raport de proporţionalitate între cât de misogin poate fi un individ şi cât de dispus este să accepte că bisexualitatea feminină ori lesbianismul sunt chic ori chiar foarte sexy).
Însă Dulcineeus este definitiv compromis prin dezvăluirea ambivalenţei sale sexuale. E terminat, desfiinţat, f….t (activ). Din armăsar de rasă a ajuns un fel de mârţoagă bisexuală dispreţuită atât de bărbaţi (care-şi dau coate zâmbind) cât şi de femei (care-l privesc altfel acum) de parcă fiecare din cele 25 de memorabile (bănuite) victorii sexuale asupra femeilor ar fi fost anulate de cele 25 de ruşinoase (tot bănuite) înfrângeri cu bărbaţii (cu toate că nu este o ipoteză de neglijat ca Dulcineeus să fi fost partea activă în toate cele 25 de "dueluri sexuale" cu bărbaţi).
În cazul Dulcineei este evident că activitatea ei sexuală cu femei este percepută ca fiind activă şi aceasta pare să o înnobileze, însă în cazul lui Dulcineus activitatea sa sexuală cu bărbaţi este percepută ca pasivă şi acest aspect îl transformă şi îl degradează. Aşadar ar trebui admis că nu bisexualitatea e cea care degradează imaginea lui Dulcineus ci bănuita sa pasivitate sexuală faţă de bărbaţi.
Toate acestea ne spun ceva despre cum concepe societatea noastră sexualitatea.
Adică eşti liber să o faci în orice orificiu disponibil şi cu orice persoană majoră si cu discernământ doreşti însă te poţi lauda cu asta doar dacă ai fost activ-penetrant pentru că dacă ai fost pasiv-penetrat trebuie să te ascuzi.
În mod straniu toată cohorta de rele care însoţeşte de obicei infidelitatea conjugală, adică gelozia, ura paroxistică care izbucneşte între foştii parteneri, senzaţia de "am fost trădată/tradat" au legătură cu metalitatea descrisă mai sus în care cel care e activ-penetrant şi prin aceasta virtuos e opus josnicului pasiv-penetrat. Mirării generate de afirmaţia de mai sus am să-i răspund că în ceea ce priveşte sexualitatea lucrurile sunt rareori ceea ce par să fie şi mai des ceea ce nu par deloc sa fie.
