Vine un timp pentru plecare. Plecarea este unul din cele două evenimente categoric unice care ni se pot întâmpla. Celălalt este naşterea. Atât naşterea cât şi plecarea sunt întâmplări exemplare, întâmplări unice cu o particularitate uşor înspăimântătoare (Borges): Nu ni le putem imagina şi nici nu ni le amintim. Nu există memoria lor. Irepetabilitatea lor le face înspăimântătoare într-o lume în care totul pare repetabil. Ca toţi ceilalţi, n-am nici o amintire despre naştere iar privitor la plecare am doar vagi bănuieli că ar putea fi neplăcută.
În ziua plecarii sper însă să am răgazul potrivit ca să-mi pot aminti tot ceea ce Domnul Culorilor, Domnul Muzicii, Domnul Luminii şi al Iubirii, în neţărmurita Lui milă mi-a dăruit într-o viaţă plină. Dacă ziua aceea ar fi astăzi mi-aş dori să îmi aduc aminte câteva lucruri:
- Să-mi amintesc fiecare amănunt de pe chipurile şi din zâmbetul copiilor mei aşa cum au fost, aşa cum sunt. Să aud răsunând cu tărie glasurile lor în liniştea minţii mele. Să le aud, oriunde aş fi, puternicele glasuri acoperind gălăgia uneori fară rost a acestei lumi.
- Să aud cuvintele lui Horea: "Tata te iubesc, tata!", adică cea mai adevărată declaraţie de dragoste ce mi s-a făcut vreodată iar pe Flavia zicându-mi cu un aer fals-critic: Offf … tataaaaa! Mereu faci glume!
- Aş vrea să-mi aduc aminte cum stateam şi povesteam cu tatăl meu pe malul Mureşului în timp ce undiţele noastre se odihneau pe rămurele de salcie tăiate în forma literei "Y" şi înfipte în pământ şi cum plănuiam împreună o extraordinară şi veşnic nerealizată expediţie.
- Mi-ar prinde bine să-mi aduc aminte câteva din toate lucrurile bune primite de la el, lucruri care sper să nu le fi pierdut pe drumul acesta noroios numit viaţă.
- Să revăd cu ochii minţii chipurile zâmbitoare ale celor care au plecat înaintea mea şi de care mi-e foarte dor, foarte, foarte dor: bunicii mei, tatăl meu, fratele, prietenii.
- Mi-aş dori să-mi pot aminti tonul şi zâmbetul cu care-mi răspundea mama atunci când, pe la vârsta de 4-5 ani, o întrebam dacă "astăzi e mâine?" şi cât de fericit adormeam la loc cu ochii la uşiţa înroşită de foc a sobei de teracotă după ce-mi confirma zâmbind că "astăzi" devenise "mâine", pentru că în mintea mea "mâine" era ziua minunată în care nu mai trebuia să merg la căminul pentru copii care mă înspăimânta şi pe care-l uram din toată inima.
- Să-mi amintesc bucuria pe care o trăiam în fiecare vară când ajungând la Geoagiu, în singurul loc în care am copilărit vreodată, vedeam prin geamurile prafuite ale autobuzului valea Geoagiului. Nerăbdarea pe care o trăiam până în clipa în care-mi scăldam picioarele în apa ei rece aş vrea iar să o mai simt măcar odată înaintea plecării.
- Să îmi readuc în minte sentimentele şi senzaţiile trăite când palmele mele recunoscătoare au mângâiat catifeaua caldă şi înnebunitor de plăcută a femeilor care au avut bunătatea să mă dorească. Să-mi aduc aminte cum am făcut dragoste întâia dată şi să trag iar şi iar şi iar în adâncul meu mirosul dulce al părului ei (şampon de urzică, parfum de 2 lei, nămol şi soare) în care-mi afundasem nasul amuşinând ca un căţel.
- Să-mi amintesc cum m-am simţit când am ţinut-o prima dată în braţe pe Flavia, să-mi aduc aminte bucuria trăită la naşterea lui Horea şi să retrăiesc frumuseţea acelor clipe şi euforia de atunci.
- Să îl aud din nou pe Horea afirmând cu convingere că Flavia este sora mea, nu sora lui şi să-i aud acesteai râsul provocat de confuzia frăţiorului de 4 ani. Să-mi văd din nou copiii jucându-se împreună şi iubindu-se şi bucurându-se că celălalt există.
