De ce m-aş reapuca de fumat?

 

Înţeleg cã atitudinea consideratã "normalã" în prezent vis-a-vis de lăsatul de fumat este ca odată ce ai trecut Rubiconul acesta sã faci public ceea ce simţi, arãtând urbis et orbis cât de uşor este de fãcut pasul şi ce avantaje enorme ai în urma abţinerii de la acest urât-mirositor viciu.

Pe scurt, toatã lumea se aşteaptã ca odatã trecut la categoria "nefumãtor", sã procedezi asemenea creştinilor trecuţi la Islam, eventual ca musulmanii creştinaţi, arătând cât de mult ai greşit în trecut şi cât de bine este cã ai îmbrãţişat adevãrata credinţã.

Înainte de a mã lãsa de fumat, privindu-i din exterior, nefumãtorii îmi pãreau o sectã militantã, ceva asemãnãtor "Martorilor lui Iehova", însă ceva mai agresivi. Dupã ce m-am lãsat de fumat mi-am dat seama cã nefumãtorii, din rândul cãrora fãceam acum şi eu parte, chiar sunt o sectã militantã, numai cã, neavând nici un "Watch Tower" pe care sã-l distribuie nu prea au motive sã umble din uşã-n-uşa.

Mi-am mai dat seama aproape imediat cã nefumãtorii urmãresc un singur scop: convertirea tuturor fumãtorilor şi cucerirea întregii planete. Apoi am realizat cã francmasoneria, înţelepţii Sionului, rozacrucienii, illuminati ori extratereştrii sunt nimic faţã de nefumãtori, pentru cã toate aceste frăţii mai mult sau mai puţin secrete (afarã de extratereştrii, care sunt altceva) îşi tot propun de câteva sute de ani sã cucereascã planeta, fãrã să facă nimic concret, în vreme ce nefumãtorii - priviţi numai statisticile cu totul alarmante !!! – au reuşit numai în câteva zeci de ani sã converteascã milioane de fumãtori şi sã cucereascã o mare parte din planetã, din baruri, din restaurante şi chiar din instituţiile publice, … toate locurile în care fumãtorii mai au acces doar ca …. nefumãtori, au cucerit aproape … tot.

Priviţi numai cu atenţie în jurul vostru şi dacã aţi pãstrat mãcar o pãrticicã din sufletul cald şi aburos de fumãtor, nu se poate sã nu observaţi cum nefumãtorii cuceresc lumea. Sunt reci, sunt calculaţi, se pot abţine, nu au vicii (aparente), sunt organizaţi, nu-şi cheltuiesc banii pe ţigãri şi astfel au fonduri pentru campaniile lor de convertire. N-am auzit ca fumãtorii sã îndemne pe cineva sã se apuce de fumat ori sã-l îndemne sã rãmânã fumãtor. În schimb nefumãtorii – mai ales cei convertiţi – fac asta tot timpul, îndemnând pe toţi din jur sã se lase de fumat şi îşi fac un titlu de glorie din predicile ţinute aproape cu orice ocazie fumãtorilor despre … avantajele nefumatului. De multe ori te întrebi ce au ei de câştigat din faptul cã unul sau altul nu mai fumeazã, ce-i foloseşte lui nefumătorului cã X va mirosi mai frumos, va fi mai sãnãtos, va avea mai mulţi bani, va fi mai potent/ori cu mai mult apetit sexual ori va avea mai mult timp liber ?

Orice nefumãtor vã v-a rãspunde la întrebarea de mai sus cu teoria fumatului pasiv, care sunã în felul urmãtor: Fumãtorul îşi aprinde o ţigarã. Nefumătorul cu toate cã nu contribuie cu nimic la costurile de achiziţie, va fuma şi el, aspirând fumul. Cu toate cã dacã ar fi vorba de un sandvish cu şuncã nemâncătorul nu s-ar putea plânge cã se îngraşã de la miros, în cazul fumatului, ceea ce reproşeazã nefumatorul este cã se îmbolnãveşte din cauza fumului pe care cu totul pasiv îl aspirã. Cu alte cuvinte nefumătorul recunoaşte cã este fumãtor, însã se revoltã cã a devenit astfel fãrã sã-şi doreascã. Aşadar e vorba aici despre libertate şi nu despre fumul de ţigarã, care e doar mijlocul material prin care nefumãtorul e constrâns sã facã ceva împotriva voinţei sale.

E lucru cunoscut cã libertatea unuia merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi în mãsura în care fumatul dãuneazã nefumãtorilor aceştia au tot dreptul sã protesteze şi sã obţinã protecţia statului pentru a-şi apãra libertatea de a nu fuma. Corect! Liberatea fumãtorului merge pânã acolo unde întâlneşte libertatea unui nefumãtor, cãreia, dupã ce-i dã bunã ziua şi îi ureazã sãnãtate, îi face loc, astfel încât, cu toate cã nu se pot juca împreunã, cele douã libertãţi nu se stânjenesc mãcar una pe alta.

Pânã unde merge însã libertatea nefumãtorului ? Rãspunsul cel mai evident este cã şi ea merge tot pânã la limita libertãţii altora, iar limita libertăţii fumãtorului de aceastã datã, locul unde trebuie sã facã şi ea ce vede cã fac celelalte libertăţi este acelaşi cu cel dinainte. Adicã este locul unde libertatea nefumătorului se poartã respectuos, pentru cã aşa-i şade bine libertãţii sã fie politicoasã cu orice altã libertate întâlneşte, cu libertatea fumătorului de a-şi distruge plămânii şi sănătatea dacă asta doreşte.

Dacã asta este situaţia, ce rost au pachetele de ţigãri cu imagini tari (tumori canceroase, plãmâni negri, picioare de cadavre cu etichete, etc ?). De ce nu se pun fotografii cu obezi sau cu diabetici pe pachetele de ciocolatã, bomboane, şuncã de porc, etc. ? Sau, mai bine, fotografii cu cei afectaţi de delirum tremens, cirozã, etc. pe sticlele de bãuturã ?

Cum se împacã libertatea fumãtorului de a fuma cât doreşte în intimitatea cãminului sãu cu obligaţia de a "admira" tot felul de imagini dizgraţioase ?

Nefumãtorul militant vã poate rãspunde imediat, fãrã nici un fel de probleme, cã nu e vorba de o încãlcare a libertãţii fumãtorilor ci de avertizarea lor asupra riscurilor presupuse de fumat.

Bon, d'accord mademoiselle/madame/monsieur, dar atunci de ce nu se face la fel şi cu alcoolul, care e evident mult mai periculos în plan social, pentru cã afarã de victimele produse de consumul de alcool propriu-zis, mai apar o mulţime de victime care nu au pus în viaţa lor alcool în gurã (copii şi femei bătute, oameni morţi sau mutilaţi în accidente de maşină pentru că se aflau pe aceeaşi şosea cu unul care băuse). La astfel de întrebãri, nefumãtorul nu poate sã rãspunde decât cã ar trebui fãcut la fel şi în cazul alcoolului, cã toate viciile ar trebui interzise.

Poate că un răspuns se află în cuvintele Marelui Suflet (Mahatma) care a fost Mohandas Karamchand Ghandi: "Libertatea care nu cuprinde şi libertatea de a face greşeli nu valorează nimic".

 

Divagaţie? Daca citeşti prea mult, n-o să ajungi niciodată alcoolic, remarcă Leonard impasibil "Ei, puştiule, înţelege că există unele condiţii pentru exercitarea alcoolismului, e treabă serioasă..." "Dar nu trebuie chiar un permis, spuse Antoine zîmbind şi ridicînd din umeri." Leonard: "Ar trebui, totuşi. Unii nu rezistă la alcool, îşi stîlcesc în bătaie nevasta şi plozii, conduc aiurea şi votează tembeli... Statul ar trebui să se ocupe de formarea alcoolicilor" Martin Page "M-am hotarât sa devin prost"

 

Poate pentru a apăra libertatea aceasta de a face greşeli m-aş reapuca de fumat.

MANAGERUL DE OPERETĂ

Ocupaţia principală a managerului de operetă este să-şi înghesuie secretarele cu aspect cretinoid prin colţurile biroului. Impresia dizgraţioasa şi vag pederastă pe care o degajă simpla lui prezenţă e dată nu atât de opulenta lui obezitate cât mai ales de impresia ca a fost candva complet dezmembrat şi asamblat la loc de cineva foarte neîndemanatic. Cărnurile enorme si flasce ale managerului de operetă sunt aşezate aiurea iar apetitul său gargantuos-pantagruelic le sporeşte zilnic volumul in conditiile in care acestea raman la fel de prost asezate.

Managerul de operetă e plin de dispreţ faţă de toţi cei pe care în puţinătatea inteligenţei (ori în magnitudinea imbecilităţii) sale îi percepe ca fiind inferiori, însă se poartă cu o lipicioasă slugărnicie faţă de cei pe care-i consideră superiori (categorie în care intră toţi cei care au un post superior in ierarhie, ori au amante mai tinere, sau au maşini mai bune ori se afişează că ar avea mai mulţi bani decât el). Acestora, managerul de opereta nu pierde niciodata ocazia să le arate devotamentul lui imbecil. Managerul de opereta poate fi "la bază", expresie pe care o foloseste cu o doza de nedisimulată mândrie, din orice profesie insa exista o predilectie pentru ingineria miniera agronomie ori zootehnie, însă, in toate ipotezele, faptul remarcabil este ca managerul de opereta habar nu are de profesia despre care el afirma ca se afla "la bază" pentru că nu a practicat-o si nu a inteles-o niciodată. Pentru toti cei care cauta  raspunsul la intrebarea: "Cum naiba a terminat dobitocul asta o facultate?" fac observatia ca managerul de opereta are, afara de o doza imensa de slugarnicie care in Romania este confundata in 9 cazuri din 10 cu abilitatile de socializare, si o ambitie invers proportionala cu I.Q.-ul.  Ambitia il promoveaza acolo unde inteligenta lui da gres. Adica peste tot.

Cu toate ca orice limbaj articulat îi este oarecum străin (inclusiv limba pe care o numeste "maternă" dar pe care o violeaza stâlcind-o plin de fanfaronadă) managerul de operetă foloseşte într-un mod foarte original (are această calitate de a fi original cum numai idioţii pot fi) şi total impropriu un idiom în care intră tot felul de expresii luate cu japca de pe unde a apucat. Astfel, managerul de operetă nu conduce niciodata o firma ... nununu ... el o "menegiuieşte"; el şi amantele lui cu aspect cretinoid se îmbracă NUMAI cu haine "firmate" iar el are câte un "targhet" (de exemplu, să se culce cu nevestele altora). 

Dacă e pus să numere, managerul de operetă poate să socotească pentru el şi amanta lui câte 4 mâini (destul de corect dacă admitem că labele din faţă se pun la socoteala), 4 picioare (tot aşa) şi 4 creiere (!?).

Managerul de operată e un fel de antiteză a regelui Midas şi reuşeşte să transforme toate lucrurile de valoare pe care cu totul întâmplător pune mâna sau copita în îngrozitoare kitch-uri. E pasionat de "antichităţi" pe care le achiziţionează şi le înghesuie prin casele amantelor sale cu o lăcomie de hârciog tembel, alăturând fără noimă epoci şi stiluri (ambele noţiuni: "epocă" şi "stil" îi depăşesc mult nivelul de înţelegere care se opreşte la noţiuni mai simple ca "parai", "euroi", "şmen", "şpagă", "ciordeală" ş.a.m.d.). Întregul ansamblu de obiecte adunate si alaturate de managerul de operetă pare demn de un schizofrenic care nu şi-a mai luat de mult timp medicaţia.

Managerului de opereta îi lipseşte cu totul glanda modestiei întrucât aceasta i-a fost extirpată odată cu numirea sa în prima funcţie de conducere (în general după prima delaţiune de succes: turnarea unei foste iubite despre care ştia că inainte de 1989 urmează să facă o întrerupere de sarcină; turnarea unui prieten care tot inainte de 1989 dorea să fugă în RFG; îndepărtarea din funcţie a celui care l-a promovat şi ocrotit împotriva celor de la miliţie cand a fost prins cu lipsuri in gestiune, etc.).

Managerul de operetă foloseşte obsesiv-compulsiv unele expresii pe care nu le intelege mai mult decat intelege o musca principiile termodinamicii. Astfel, el  numeşte orice chestiune pe care nu o pricepe şi care-l deranjeaza ori îl plictiseşte ca fiind:"analiză pe text". Dacă-i spui în faţă că e un imbecil abject însă folosesti pentru aceasta unele expresii usor elevate şi un ton urban, managerul de operetă o să-ţi răspundă foarte probabil că … "faci analiză pe text".

Lozinca managerului de opereta este: Nu conteaza pe cati bagi sub tine principalul este sa ajungi la mal. Inotul artistic e pentru fraieri.

Parafrazand un celebru decalog am sa inchei, scriindu-va ca cele zece porunci ale managerului de opereta sunt:

1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei. Laudă-te că ai cinci case deşi locuiesti la sfarsit de saptamana (fara sa platesti macar chirie) în casa facuta de altul. Ah, sa nu uit! Casa NU era facuta pentru tine, animal gras si prost!

2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric. Încercă eventual să te iubesti singur (La asta te pricepi de minune).

3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat. Locul tau e in fata, chiar daca nu pricepi ABSOLUT nimic.

4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu. Orice turmă are nevoie de un berbec. Banuiesc ca te descurci cu o oaie, nu-i asa?

5. Batjocoreşte toate lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.

6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual, refuză-le de plano. (ce înseamnă de plano? Haida-de! Doar nu credeai ca-ti explic chiar si asta, nu-i asa? :P).

7. Caută mereu prim planul. Încearcă să fii contaminant.

8. Evită să-ţi pui întrebări ori să ai îndoieli morale. Drumul tău e unul al certitudinilor.

9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.

10. Nu uita că marele tău duşman e BUNUL simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.

Hai noroc si sa ne traiesti muuuuuuuuuuuuulti ani ... pana ti-oi zice eu "STOP!" :)

Omul care a dorit sa schimbe lumea

Dr. Lothar Paul Ernst Kreyssig. 30 octombrie 1898 în Flöha, Sachsen – 5 iulie 1986 Bergisch Gladbach.

2. În timpul primului razboi mondial se înscrie ca voluntar în armata germana şi este rãnit pe front. Studiaza dreptul la Dresda si acolo se înscrie în fraternitatea studenteasca Grimensia. Acolo, cucerit ca orice student al vremii de Weltanschauung-ul pozitivist german şi în cea mai pură tradiţie studenteasca germanã practicã Mensur. Unul dintre aceste dueluri va lãsa pe obrazul lui stâng o schmiss (cicatrice).

3. Dupa definitivarea studiilor si a perioadei de practica profeseaza ca avocat câţiva ani, iar ulterior obţinerii titlului de doctor în drept, în anul 1928 este numit judecãtor la curtea districtuala din Chemnitz. Din anul 1937 este judecator la curtea districtuala a Brandemburgului.

4. De la numirea sa ca judecator în anul 1928, Lothar Kreyssig este apreciat de superiorii sãi ca un excelent magistrat. Ulterior instalarii la putere a NSDAP pãrerea superiorilor despre judecãtorul Lothar Kreyssig se schimbã uşor, find sesizate o serie "nereguli" minore ca: aţipirea la o ceremonie în cadrul cãreia s-a dezvelit la curtea districtuala Brandemburg unul dintre busturile lui Hitler; protestul public a lui Kreyssig faţã de suspendarea din funcţie a trei judecãtori vinovaţi de aplicarea defectuoasã (în opinia autoritãţilor naziste) a "legilor ariene" privitoare la politica rasialã; referirea, în cadrul unui supeu oficial, la politica nazistã privitoare la biserici ca fiind "nedreptate mascatã în forme legale". În urma acestor incidente este transferat la o instanţã inferioarã din Brandemburg.

5. În cursul anului 1940, pe biroul sãu se acumuleazã din ce în ce mai multe certificate de deces ale unor persoane internate la instituţii spitaliceşti din circumscripţia instanţei unde funcţiona. Suspecteazã cã morţile sunt în legãturã cu “Operaţiunea Gnadentod” – “Operaţiunea ucidere din milã” – respectiv exterminarea sistematicã a persoanelor cu handicap fizic sau psihic, în conformitate cu politica nazistã care considera aceste persoane ca fiind nedemne pentru viaţă.

6. Lothar Kreyssig trimite o scrisoare oficialã Ministrului Justiţiei Reich-ului şi una Preşedintelui Curţii supreme a Prusiei, în care informeazã despre aceastã situaţie şi solicitã luarea de mãsuri urgente întrucât considerã cã aceste acte sunt vãdit nelegale. În aceste scrisori aratã cã situarea persoanelor internate în instituţii psihiatrice şi lagãre de concentrare dincolo de protecţia legii este cu totul inacceptabilã. Primeşte rãspuns la acest demers doar din partea Ministrului Justiţiei prin care este încunoştinţat cã aceasta este voinţa Fuhrer-ului. Este convocat oficial la Berlin unde diferite persoane oficiale din cadrul Ministerului de Justiţie Reich-ului încearcã, fãrã succes, sã-i “corecteze” gândirea. Întors la instanţa unde funcţiona, Lothar Kreyssig, emite mai multe ordine de interdicţie[1] pentru spitalele psihiatrice din circumscripţia instanţei unde funcţiona prin care interzice acestora sã transfere bolnavi cãtre alte instituţii fãrã permisiunea instanţei.

7. Dupã ce se documenteazã temeinic cu privire la caz, introduce o plângere oficialã prin care îl pune sub acuzare pentru sãvârşirea mai multor infracţiuni de omor pe SS Grüpenfuhrer-ul şi Reichsleiter-ul Philiph Bouhler, şeful Cancelariei Reich-ului, responsabil de coordonarea programului nazist de eutanasiere “T4”. I se aduce la cunoştinţã cã programul “T4” este urmarea unui ordin direct al Fuhrer-ului, iar Ministrul de Justiţie al Reich-ului, Franz Gurtner, îi cere în mod oficial sã renunţe la ordinele de interdicţie. Însã opinia fermã a lui Lothar Kreyssig este cã voinţa Fuhrer-ului nu reprezintã un izvor de drept şi cã în toate cazurile care i-au reţinut atenţia nu s-au respectat drepturi esenţiale, astfel încât acţiunile sunt vãdit ilegale iar ca judecãtor nu le poate accepta, refuzând ferm sã retragã ordinele de interdicţie. În faţa acestui refuz, ministrul Franz Gurtner îl demite din funcţia de judecãtor. I se oferã însã posibilitatea de a se pensiona prematur. Ulterior pensionãrii este pus sub urmãrire penalã, nefiind însã niciodatã trimis în judecatã.

8. Între anii 1941 şi 1945 lucrezã ca fermier iar în 1946 refuzã sã fie numit din nou ca judecãtor. Îşi continuã activitatea ca pastor luteran pânã la decesul sãu din anul 1986.

“NICI UNUL DINTRE NOI, GERMANII CARE AM SUPRAVIEŢUIT RÃZBOIULUI, CEI CARE NU NE-AM DORIT CRIMELE NAZISTE, NU AM FÃCUT DESTUL PENTRU A LE ÎMPIEDICA.”

LOTHAR KREYSSIG 1945.

9. În anii care au urmat rãzboiului Lothar Kreyssig a fost bântuit de ideea responsabilitãţii colective a germanilor pentru crimele comise în timpul regimului nazist. Juristul pur-sânge, judecãtorul care impusese până şi naziştilor respect, abandoneazã Weltanschauung-ul pozitivist în favoarea unei noi concepţii concretizatã în programul denumit “Acţiunea Reconcilierea” - Aktion Sühnezeichen – prin care, în numeroase însã nepublicate texte, pune problema posibilitãţii reconcilierii germanilor cu naţiunile europene. În concepţia sa aceastã reconciliere se poate întemeia numai pe recunoaşterea vinovãţiei colective a germanilor pentru atrocitãţile comise în perioada nazistã.

10. În concepţia lui Lothar Kreyssig problema vinovãţiei comune a germanilor se situeazã dincolo de limitele legii penale, (în care, desigur, rãspunderea este numai personalã) într-un plan superior care ţine de însãşi esenţa umanitãţii. În fond acest lucru reproşeazã dr.-ul Kreyssig germanilor – faptul cã în perioada de 12 ani a regimului nazist au renunţat treptat la umanitate. În contrast cu vasta majoritate a celorlalţi autori germani care au abordat subiectul, aduce în discuţie alãturi de noţiunea responsabilitãţii colective şi natura esenţial criminalã a regimului instituit de al Treilea Reich precum şi eşecul major al tuturor instituţiilor care trebuiau sã protejeze viaţa şi demnitatea umanã. Prin textele sale dr.-ul Lothar Kreyssig îşi manifestã tristeţea faţã de “falimentul moral al societãţii germane” şi faţã de faptul cã negarea vinovãţiei va distruge atât “sufletul german” – în care crede cu ardoare - cât şi relaţiile Germaniei cu restul lumii, întreţinând neîncrederea popoarelor lumii în germani.

Lothar Kreyssig nu a fost popular nici înainte şi nici dupã rãzboi, textele sale rãmânând în majoritatea lor nepublicate. Banuiesc cã nici nu şi-a dorit popularitatea deoarece demersurile sale nu era menite sã-i aducã aplauze ori articole favorabile de presã. Însă, în timpul celui de al Treilea Reich, puteau sã-i aducã moartea ori o internare într-un lagãr de concentare precum şi multe neplãceri lui şi familiei sale (în anul 1940 era cãsãtorit şi avea doi copii). Dupã rãzboi, demersurile sale în care solicita tuturor germanilor majori sã-şi recunoascã vinovãţia şi sã întreprindã acte de voluntariat în fostele ţãri ocupate, atât ca penitenţã cât şi cu scopul de a arãta lumii şi faţa bunã a germanilor, ajutând de asemenea şi la redresarea economicã a foştilor inamici, l-au fãcut relativ nepopular într-o Germanie care dorea mai mult sã fie victimizatã pentru bombardamentele asupra Dresdei decât sã fie acuzatã pentru Coventry, Oradour-sur-Glane ori Lidice. De altfel actele de voluntariat ale germanilor în Polonia, Letonia, Lituania, Bielorusia, Rusia, Franţa, Norvegia sau Cehoslovacia la care îndemna dr. Kreyssig nu erau bine privite nici de cãtre anglo-americani şi nici de cãtre sovietici.

Educaţia creştinã şi împrejurarea cã dr.-ul Lothar Kreyssig era un credincios luteran practicant nu explicã deloc atitudinea sa. Dr. Goebels se considera un bun creştin (fiind în dezacord cu Rosenberg care visa reîntoarcerea vechilor zei germanici) însã cãuta şi gãsea argumente pentru crimele naziste chiar în Biblie.

Deşi pare enigmaticã, lipsa unei reacţii mai dure a naziştilor faţã de un judecãtor care refuza sã-l recunoascã pe Fuhrer ca unica sursã a legii, îşi gãseşte explicaţia atât în prestigiul aproape uriaş de care se bucura încã în anul 1940 funcţia de judecãtor (prestigiu care în anul 1945 dispãruse din cauza subordonãrii quasi-totale a corpului magistraţilor faţã de nazişti), în trecutul nepãtat al dr-lui Lothar Kreyssig (voluntar în Primul Rãzboi Mondial, bun german, cãsãtorit şi familist, bun judecãtor, etc.) precum şi în grija naziştilor de a nu intra în conflict cu magistraţii de care aveau mare nevoie[2].

Demersul dr.-ului Lothar Kreyssig pune într-un con de luminã stridenţă atitudinea celorlalţi magistraţi si avocaţi germani (din care doar o micã parte vor fi judecaţi la Nurenberg), scoţând în evidenţã faptul cã laşitatea şi lipsa de demnitate sunt, din nefericire, constante ale istoriei umane (ridicolul simulacru de judecată împotriva dictatorului Ceauşescu şi al soţiei sale ne arată că nici în anul 1989 lumea şi Europa nu scăpaseră de astfel de kangaroo courts).

Dintr-o injustiţie aparent inerentã istoriei europene demersul dr. Lothar Kreyssig nu se bucurã de aceeaşi publicitate şi popularitate ca mult mai celebrul “J’accuse!” al lui Emile Zolla. Cu toate acestea, în opinia mea, actele de demnitate şi curaj întreprinse în Germania anului 1940 nu sunt cu nimic mai prejos (ba dimpotrivã !) celor înfãptuite într-o Franţã relativ democrată şi în timpuri în care Zolla se simţea sprijinit.

Dacã mãcar o pãtrime dintre magistraţii şi avocaţii germani[3] ar fi avut în anul 1940 aceeaşi atitudine ca şi dr.-ul Lothar Kreyssig numãrul victimelor nazismului ar fi fost mult mai mic. Se dezvãluie astfel un adevãr fundamental: nici o dictaturã nu este posibilã fãrã colaborarea unor segmente importante din societate.

Comuniştii, vorbind despre “dictatura proletariatului” nu rosteau un neadevãr ci doar deformau imaginea. Noi toţi cei care avem vârsta necesară, suntem de vină pentru nazism, comunism, capitalism şi orice alt etc-ism pe care-l trăim împreună cu copiii noştri. Stă în puterea noastră să schimbăm ceea ce este rău în societate înainte ca răul să devină “al nostru”. Însă după ce răul devine “al nostru” aşa cum au fost nazismul ori comunismul putem scăpa de ele doar după ce le recunoştem ca atare atât dimensiunile cât şi esenţa şi doar după ce astfel ni le înşuşim ca vină colectivă. Vinovăţia aceasta colectivă nu-şi are originea într-un text de lege pentru că nu există nici o lege care să incrimineze aşa ceva, ci vine din încălcarea limitelor umanităţii.

---

[1] Ca şi în dreptul anglo-saxon existã instituţia “ordinului de interdicţie”, similarã in unele privinţe cu ordonanţa preşedinţialã, prin care un judecãtor obligã o persoanã sã facã ori sã nu facã ceva. În dreptul anglo-saxon încãlcarea unui ordin de interdicţie constituie infracţiune gravã (felony) pedepsindu-se cu închisoarea. Nu am date cu privire la împrejurarea dacã în anul 1940 încãlcarea unui ordin de interdicţie era sau nu infracţiune în dreptul german însă, dată fiind rigoare germană, cred că acesta era adevărul.

[2] Între anii 1940 şi 1945 judecãtorii germani au pronunţat peste 30.000 de condamnãri la moarte, afarã de sentinţele prin care o persoanã era declaratã ca handicapatã, aceste sentinţe fiind, chiar dacã indirect, tot condamnãri la moarte sau în cel mai bun caz la sterilitate forţată deoarece odatã declaratã ca handicapatã o persoanã era “nedemnã de a trãi ori de a se reproduce” fiind în multe cazuri trimisã pe cale administrativã spre a fi “eutanasiatã”. Totalul victimelor sistemului judiciar german din perioada nazistã a rãmas necunoscut. Prin comparaţie, în toatã perioada fascistã, justiţia italianã a pronunţat doar puţin peste 100 de condamnãri la moarte.

[3] În perioada nazistã rolul avocatului se restrânge, dispãrând aproape total dupã anul 1941. Statistic, în anul 1940 erau cca. 13000 de magistraţi germani la cca. 16.000 de avocaţi; în 1944 existau peste 19.000 de magistraţi la mai puţin de 6000 de avocaţi.