Despre felurite erori.

"Dacă aţi trăit o zi aţi văzut tot. O zi este aidoma tuturor zilelor. Nu-i altă lumină nici altă noapte." Michel de Montaigne, Eseuri.

1. Unde încep să vorbesc despre viaţă şi moarte. Se povesteşte, o cititorule, că înţeleptul Thales, cel care trăia în cetatea Milet, fiind întrebat de ce nu moare şi continuă să traiască ar fi răspuns: "Pentru că e totuna" iar Montaigne nota cu privire la acest răspuns că moartea şi viaţa fiind totuna n-avem a ne teme de ultima zi pentru că ea nu adaugă morţii mai mult decât oricare altă zi dinaintea ei şi ne povesteşte cum Chiron, centaurul, a refuzat veşnicia când a fost înştiinţat despre ce înseamnă ea. Acelaşi Michel de Montaigne ne scrie că oricât am trăi de mult nu trebuie să ne îngrijorăm deloc pentru că oricât trăim nimica nu stricăm din timpul nesfârşit al morţii noastre.
   
2. Unde ajung să vorbesc despre discipolii lui Pitagora şi despre unele numere ciudate. Scena de uciderii lui Hipassos se petrece într-o seară, cândva în secolul al cincilea înainte de Naşterea Domnului când acesta, mergând la izvor aplecat, pentru a-şi face una din cele 5 spălări zilnice este surprins nu de miticul "mistreţ-cu-colţi-de-argint" la a cărui vânătoare pornise încă din copilărie ci chiar de fraţii săi de credinţă şi ucis. Cauza mediată a morţii sale este că descoperise nişte numere ciudate atunci când a încercat să împartă diagonala unui patrulater la latura sa. Numărul acela stricător al cosmosului nu este nici par nici impar pentru că, după cum au aflat fraţii, diagonala patrulaterului nu se divide prin latură. Cosmosul (care în greacă înseamnă ordine) frăţiei şi doctrina s-au topit ca gheaţa pusă pe foc în faţa unui biet număr care peste două mii de ani va fi numit "număr iraţional" (de fapt Cantor a demonstrat că majoritatea numerelor sunt iraţionale şi că acestea sunt regula iar numerele care se pot exprima sub forma de fracţie sunt excepţia). Astfel, prin descoperirea lui Hipassos, s-a aflat că exista lucruri care deşi sunt de acelaşi fel nu pot fi măsurate ori exprimate unul prin celălalt.
   
3. Aici mă întreb dacă viaţa şi moartea sunt cumva măsurabile una prin alta. Sunt unii, o cititorule, care cred că moartea ar fi nu numai peste tot în jur ci şi că ar fi nesfârşită.
   

   
   

   Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi

   
   

   În această abundenţă şi nesfârşire a morţii găsesc aceştia că se află măreţia ei de parcă un lucru ar fi cu atât mai important cu cât ar fi mai mult şi mai mare. În această viziune viaţa este o excepţie aproape insignifiantă pentru că dacă am raporta durata vieţii la durata morţii, făcând astfel o fracţie cu viaţa la numărător şi moartea la numitor am avea un lucru nedefinit (fracţiile de acest fel nu au rezultat definit) iar dacă am aşeza moartea la numărător şi viaţa la numitor, oricât de mare ar fi cifra vieţii noastre câtul ar fi tot 0.
   

   4. Unde încerc să demonstrez eroarea eminesciană. Eroarea aceasta porneşte de la ideea că durata vieţii şi durata morţii se pot măsura prin aceeaşi unitate. Eroarea aceasta efectiv ne "sare în ochi" dacă ne întrebăm în ce fel ar exista timpul pentru cei morţi şi conştientizăm că estimarea timpului morţii se face din perspectiva vieţii, din perspectiva celor vii. Pentru cei morţi (în măsura în care moartea nu echivalează inexistenţă), timpul, astfel cum îl percepem noi, s-ar putea să nu mai existe. Este o simplă ipoteză însă ceea ce doresc să arăt este aceea că nu există nici un motiv să măsurăm cu durata vieţilor noastre moartea altora iar dacă totuşi o facem trebuie să ştim că rezultatul va fi dincolo de raţional. De aceea vin şi vă spun că două ceasuri de viaţă durează mai mult decât toată moartea tuturor morţilor ce au fost şi vor fi de la începutul şi până la sfarşitul universului şi că regula este viaţa iar moartea este excepţia, că viaţa e nesfârşită iar moartea e nimic.

Cateva cuvinte despre normalitate

1. Modul de punere al problemei. Normalitatea e un concept gaussian. Pentru cei uituci scriu aici ca Gauss e neamtul ala care s-a holbat atata la un clopot pana Domnului i s-a facut mila de el si i-a soptit: "Bre Johann, forma asta e distributia "normala" a probabilitatilor". Cu alte cuvinte, daca reprezentam grafic pe doua axe (x pentru marime si y pentru numarul de cazuri) IQ-ul a 1000 de americani (NU SUNT RAUTACIOS!) o sa obtinem o curba in forma de clopot ... btw, acum cativa ani asa s-au prins profii ca rezinentii la medicina au copiat, curba arata prea puternic spre dreapta. Privita (sau holbata) gaussian cee ce noi numim NORMALITATE e doar o chestiune de frecventa sau mai bine zis de aflarea intre limitele medianei unui comportament social.
   
2. Deviatia standard. Cu alte cuvinte: "Cat ma pot abate eu de la mediocritate fara sa ies din normal?" No-no! Sedeti binisor mai! Daca va ganditi ca sunteti liberi sa stabiliti singuri limitele mediocritatii va inselati. Neamtul din Gauss nu i-a dat voie lui Johann sa moara inainte de a stabili un raport matematic privitor la limitele normalitatii-mediocritatii. E vorba de deviatia standard ori de surorile ei mai destepte numite deviatia medie absoluta si deviatia asteptata. Aceste deviatii (asupra acestui cuvant romanii ar trebuie sa revendice paternitatea!) sunt formule matematice pentru a masura variabilitatea intr-un lot. Simplu: daca IQ-ul mediu in Ohio este 70 iar 65 si 75 sunt limitele exterioare ale mediei (iertare statisticienilor! promit ca nu mai fac!) eu, care am un IQ de 85, (masurat cu rigla!!) sunt un fel de geniu daca ma mut acolo (de aia, oare,nu-mi dau astia viza ?) pentru ca le-am spart variabilitatea.
   
3. Normalitatea chestiunilor nemasurabile. Oriunde poti sa pui rigla, cantarul, sau un SDV (Sistem ori Dispozitiv de Verificare) si sa spui: "Asta e atata!" vei fi sub "imperium-ul" lui mos Gauss. Exista insa o multime de lucruri nemasurabile - e de neconceput o scala a dragostei si masurarea deviatiei standard aici; la fel de neconceput ca si masurarea pe o scala a satisfactiei sexuale (ganditi-va cum ar arata un anunt la matrimoniale: "Tanar student cu sigma 6 pe scala Eros2.1 caut tanara cu sigma mai mare de 4 pentru ...." (eeeh … whatever …) In lumea aceasta stranie a nemasurabilului normalitatea poate fi definita uneori altfel si putem sa-I dam voie fiecarui individ sa se considere normal. De ce doar uneori? Pentru ca - exempli gratia - chestiunile morale desi sunt nemasurabile prin natura lor se supun imperium-ului mediocritatii prin excluderea atat a celor prea josnici cat si a celor prea ridicati (primii sunt amorali iar secunzii sunt sfinti).
   
4. Normalitatea sociala: incredibil de trista dar adevarata poveste a lui Ureche Crestata. Necesitatea existentei haitei e data de imprejurarea ca fara unirea si cooperarea haitei fiecare individ va fi mai flamand. Asadar cooperarea poate fi definita ca fiind orice comportament social de grup care profita indivizilor mai mult decat daca acestia ar actiona individual. Problema e in fapt foarte simpla: Vrei sa mananci carne de cerb? Coopereaza! Vrei pulpa de bizon? Coopereaza! Normalitatea haitei sta in cooperare.
   
5. Unde Ureche Crestata isi face de cap: egoismul. Ureche-Crestata s-a prins insa de o smecherie: Cand haita sare la bizon iar dobitocul ala urias incepe sa dea din copite si sa impunga, Ureche-Crestata cade intr-o transa meditativa ori se face ca ploua ori chiar simuleaza ca i-a intrat un spin in laba. Apoi, dupa ce spiritul lui nenea ala cu coarne si copite a trecut in Vesnicele Plaiuri ale Pascutului, Ureche-Crestata mananca cu pofta si pentru ca e odihnit si fara nici o rana ii poate bate pe toti aia care incearca sa puna botu'la bucata lui.
   
6. Unde Ureche Crestata o incaseaza si devine filosof aristotelian afland ca intregul este inaintea partilor: ostracizarea. Ca urmare a acestui comportament Ureche-Crestata ar trebui sa fie cel mai frumos si mai sanatos lup din toata haita, sa faca cei mai multi lupisori cu cele mai multe lupite. Lupisorii astia, mostenind gena egoista a lui Ureche-Crestata, urmeaza sa profite si ei de haita si sa se inmulteasca in detrimentul celor cooperanti. Peste cateva generatii ar trebui sa mai existe numai lupi cu gena egoista a lui Ureche-Crestata, lupi necooperanti. Dar atunci, de cine sa mai profite stra-stranepotii lui Ureche-Crestata? Egoismul ofera avantaje evolutive individului atata timp cat exista cooperare, daca toti sunt egoisti avantajul egoismului dispare. Paradox? Doar aparent. Trebuie sa va dau o veste proasta: Ureche-Crestata e ostracizat de haita. Nici o lupita nu si-a mai ridica codita ca sa-l salute, iar Ureche-Crestata e batran si fara urmasi. Toti s-au unit impotriva lui iar el ajunge sa mai roada doar oasele curatate de carne. E batran, ursuz si slab si e foarte trist pentru ca habar nu are de ce nu a functionat teoria lui privind avantajul evolutiv oferit de egoism.
   
7. Unde filosofam impreuna privitor la soarta lui Ureche Crestata: normalitatea sociala. Respingerea de catre intregul grup a oricarui comportament deviant sau neobisnuit este singurul mod in care cooperarea poate sa devina un avantaj evolutiv pentru haita. Altfel, daca cei care se comporta neobisnuit si deviaza prin aceasta de la media comportamentului, nu sunt reprimati, urmeaza ca grupul sa dispara. Normalitatea este asadar modalitatea prin care un grup de lupi, maimute ori oameni salveaza grupul de la distrugere impunand o medie a comportamentului care desi este pagubitoare pentru fiecare individ in parte va profita grupului. Nu neglijati normalitatea, dragalasilor, daca nu vreti sa aveti soarta lui Ureche-Crestata.
   
8. Unde filosofam mai departe cu privire la mediocritatea noastra si ne intrebam: cum este posibil? O problema majora a evolutionismului a fost solutionarea aparentului paradox ce rezulta din imprejurarea ca procesul de evolutie produce grupuri morfologic distincte numite specii, grupuri in cadrul carora indivizii sunt insa incredibil de asemanatori. Cu alte cuvinte: Cum naiba se ajunge la speciatie daca tendinta fireasca a oricarei specii este sa-si pastreze unitatea morfologica? Paradoxul de mai sus este de fapt expresia unei probleme mai mari a evolutionismului, problema care se intinde pe doua coordonate:
   

   - Pe de o parte formele de tranzitie dintre o specie si alta lipsesc aproape cu desavarsire, ceea ce-i face pe creationisti sa zambeasca superior si sa zica: "Vedeti ba, fraierilor ?"
   

   - Pe de alta parte si parca tot pentru a le face o bucurie creationistilor exista o remarcabila raritate a formelor fosilele de tranzitie in contextul mai larg al evidentei ca speciile se dovedesc forme extrem de stabile in timp. Aceasta observatie conduce la concluzia ca evolutia are loc in mod abrupt, in salturi (cica ar fi numa' salt inainte … cu toate ca daca-l vezi pe Nicolae Guta alaturi de un urangutan ajungi sa te indoiesti).
   

9. Unde legam povestea lui Ureche Crestata de evolutionism si filosofam mai departe. De ce oare Doamnul Muzicii si Stapanul Gandurilor in loc sa ne dea un tablou evolutiv simplu si clar, (sa-l priceapa tot omu') la fel ca cele din desenul de la scoala in care cimpanzeul se ridica in 5-6 miscari si se facea om intelept ne-a dat un puzzle in care tocmai piesele cele mai importante (formele de tranzitie) lipsesc a ramas o enigma multa vreme. Apoi, cineva (nu spui cine, persoana importanta!) si-a dat seama ca daca creaturile sexuate nu ar fi deranjate sa se imperecheze cu indivizi anormali, cu caractere care ies din comun, cu eventuale mutatii, atunci tabloul evolutiv ar fi ca si ala de la scoala in care cimpanzeul s-ar face in cativa pasi om (sau ceva care seamana cu un om insa cu atat de multe si atat de mari variatii incat greu ai putea sa spui care e om si care e maimuta). Insa, spre norocul nostru, exista o tendinta clara a tuturor creaturilor sexuate de a-si cauta parteneri care se afla in media speciei, aceasta medie fiind de fapt simbolul frumusetii. Banuiesc ca va pare ciudat iar doamnele vor fi poate oripilate daca le voi spune ca idealul de frumusete fizica este cea mai desavarsita mediocritate (se poate verifica usor faptul ca prin combinarea mai multor fotografii ale unor femei fara nimic deosebit se obtine o fetiscana sexy si chiar o frumusete deosebita). Nici in ceea ce priveste frumusetea morala nu putem sa ignoram aurea mediocritas pentru ca extremele de comportament sunt egal privite ca daunatoare. Dupa cum se poate observa, aceasta tendinta de a cauta parteneri de imperechere cat mai apropiati de media speciei rezolva atat problema asemanarii dintre indivizii unei specii (pentru ca cei cu caractere deosebite, "Quasimozii" (oops!) umani ori animali, nu mai apuca sa-si transmita caracterele unice pentru ca sunt evitati de toate mediocrele Esmeraldele care-si doresc parteneri cel putin la fel de mediocri ca si ele) cat si problema evolutiei in salturi.
   
10. Unde terminam cu filosofatul si tragem unele concluzii (ce credeati ca fac la punctul nr. 10, ha ?) Johan Koeslag a numit aceasta tendinta koinofilie (koinos = comun, mediocru, normal in gr.). Din acest unghi de vedere normalitatea poate fi definita ca modalitatea prin care specia isi protejeaza fenotipul. Sociabilitatea, modul de exprimare al emotiilor, limbajul, miturile, ritualurile, toate sunt stabilizate pe calea mecanismului koinofiliei.