Despre Serioja Esenin şi despre viaţă

Oamenii sunt ca focurile. Unii ard, altii doar fumega. A. G. G.

Astăzi, 27 decembrie, se împlinesc 84 de ani de la moartea lui Serghei Alexandrovici Esenin. Sinuciderea celui care până la vârsta morţii sale (30 de ani) a fost căsătorit de 5 ori şi a avut din aceste căsătorii 4 copii m-a surprins întotdeauna. Cred că trebuie să lăsăm la naftalină zvonul că Esenin ar fi fost asasinat din ordinul lui Leon Davidovici (Troţki) pentru că pe de o parte poezia lui Serioja ne avertiza oarecum cu privire la acest aproape incredibil sfârşit.

Esenin: "Vezi, bucuria-i rara, cum la geamuri Un zvon primavaratic s-a răsfrânt... Iar eu, decât aş putrezi pe ramuri, Mai bine ard cu flacară, sub vânt." … "Lună colilie, plai înzăpezit. Tot cuprinsu-n pânză dalbă s-a-nvelit. Mlada de mesteacăn plânge-n crâng mereu Cine-i mort aice? - nu cumva chiar eu?"

Pe de altă Leon Davidovici nu pare (ni-l amintim ca pe un camarad a lui Vladimir Ilici şi victimă a lui Iosif Visarionovici nu ca pe un dur comisar bolşevic) genul de politician care să comande moartea unui poet (Iosif Visarionovici ar fi fost exact genul acela de politician). Care să fi fost cauza morţii lui Serioja Esenin? Pornind de la ideea că oamenii ar fi un fel de candele arzând uleiul dăruit de Divinintate atunci poate că Serghei Alexandrovici a ars in 30 de ani uleiul improbabililor (şi biblicilor) 125 de ani ce-i fuseseră hărăziţi. Moartea la 30 de ani ar fi aşadar efectul evident al felului cum şi-a cheltuit viaţa şi iubirea.

Ipoteza acesta, că fiecare suntem dăruiţi cu cantităţi echivalente de "viaţă" pe care – făcând abstracţie de accidente şi catastrofe – le putem cheltui fie în 30 de ani ca Esenin fie în 90 îmi pare interesantă nu atât pentru că "democratizează" (cu sensul de egalizare) viaţa şi moartea (moartea este oricum cea mai înaltă expresie a egalizării inegalităţilor) ci pentru că mă face să mă gândesc la ce ar putea fi acest lucru numit "viaţă" depre care Serghei se întreba dacă a trăit-o sau doar a visat-o.

Întrucât scopul meu nu este să aflu ce este această miraculoasă proprietate a lui "Das Sein" numită viaţă ci să împărtăşesc altora relaţia pe care o am cu poezia lui Serioja Esenin mă mărginesc să scriu că sunt puţini cei care au reuşit să mă impresioneze atât cu setea lor de viaţă (de aceea deşi nu pun la îndoială faptul că s-a sinucis, actul acesta îmi pare paradoxal). Cum, Doamne, să se sinucidă cel care era gata să sărute vacile, să dea ovăs cailor din joben şi să stranga sălciile in brate? De ce să o facă?

Esenin: " Tu alba minune, tu limpede seara! Fierbinti mi-s obrajii de gerul din crâng. Rachitele zvelte cu sânii afara, Îmi vine deodata la piept sa le strâng. "

Sinuciderea îşi găseşte însă rostul şi pare cumva firească în contextul ipotezei de mai sus în care Serghei şi-a dat de duşcă în 30 de ani toată licoarea pe care Domnul i-o hărăzise. Poate că acest potop de viaţă care curgea peste sufletul său l-a făcut să fie năbădăiosul huligan care umplea prima pagină a tabloidelor americane. După ce potopul a încetat, călcând arar prin nămolul rămas ca după orice potop poetul a scris:

Esenin: La revedere-ţi spun, la revedere Prieten drag, te am în piept cu dor. Predestinata despărţire cere O altă întâlnire-n viitor. La revedere, fără vorbe, frate, Nu te jeli cu geana-n trist ecou, Sa moara ce e viu nu-i noutate, Si nici ca sa traiesti nu-i ceva nou.

Esenin nu era cel care ar mai fi putut să trăiască ca o carcasă goală pentru că mândrul călăreţ al valurilor nu putea să trăiască târându-se prin nămolul postdiluvian. De aceea, aşadar.

"În livada zărilor, înalţii

Plopi îsi misca umerii de vânt.

Să priceapă totul pentru altii

E venit poetul pe pământ."

O alta faţă a mitului peşterii

Ne vom inchipui ca mai mult sau mai putin intamplator (totul este cam asa) un grup de oameni se refugiaza intr-o tesatura de pesteri care nu-si mai are locul in actuala geografie subjugata de daimonul GPS. Această geografie ne-o putem imagina impreuna (pentru ca imaginatia va scapa intotdeauna oricarei tentative de ingradire, fie ea chiar una GPS).

Dupa câteva generatii vazul devine doar o amintire vaga iar dupa inca ceva timp (oare cum masoara oamenii acestia timpul, fara rasarit si apus, fara toamna si iarna si vara ?) un mit aproape uitat. Lumina inexistenta face vazul inutil insa oamenii acestia se descurca altfel de minune. Au mituri, o religie, spun povesti, se iubesc, se urasc uneori, etc.

Daca dupa secole un calator din Taramul luminii va incearca sa le explice ca el, fata de cele patru simturi pe care le au ei, mai are inca unul, ca cele doua organe, aparent fara nici un rost, care se afla situate in stanga si in dreapta bazei nasului ii folosesc lui ca sa se poata orienta si ca acest al cincilea simt este cel mai important simt al sau va fi privit cu neincredere. Poporul umbrei are multe mituri despre lumina si vaz, dar inteleptii sai stiu ca acestea sunt doar reprezentari imaginative ale starii paradisiace dinainte de caderea omului, ca "vederea" nu poate fi un simt cum este mirosul ci este doar o reprezentare a extazului in care samanii ajung sa stie care este cauza bolii lui Colt-de-cremene ori cauza imposibilitatii lui Mana-de-piatra de a face copii.

Chiar si o demonstratie prin care sa li se arate realitatea vazului ar putea fi inutila deoarece batranii din poporul umbrei nu sunt deloc convinsi de existenta vazului ori a luminii ci cred cu tarie ca aceleasi cunostinte pot fi achizitionate cu un simt al mirosului ultradezvoltat ori ca auzul ar putea fi antrenat ca sa fie in stare sa perceapa cele mai mici amanunte.

O parte dintre cei din poporul umbrei cred (chiar fara dovezi) ca lumina exista si ca vazul este ceva real. Vom numi pe acesti oameni "Petru" deoarece acestia sunt dispusi sa acorde credintei o mare pondere in cunoastere.

O alta parte din poporul umbrei are nevoie de o demonstratie clara, ceva ce sa cunoasca prin celelalte simturi pentru ca lumina si vazul sa fie notiuni acceptate ca reale in gandirea lor. Vom numi pe acesti oameni "Pavel" dupa numele celui care s-a convertit pe drumul Damascului doar dupa ce Domnul l-a intrebat personal si direct: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?".

Acum, revenind la lumea noastra, putem sa ne intrebam daca visele, revelatiile ori premonitiile sunt un mod de a cunoaste. Daca exista un organ pentru a simti asa ceva si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat (cum sunt ochii celor din Poporul Umbrei ori cum este "busola" de la baza nasului pentru noi) Nu pot sa fac nici o analiza a fenomenului premonitiei ori sa gasesc un raspuns prea multelor intrebari care ma cam chinuie insa pot sa scriu cu convingere ca fenomenul acesta merita atentia noastra.