Despre felurite erori.

"Dacă aţi trăit o zi aţi văzut tot. O zi este aidoma tuturor zilelor. Nu-i altă lumină nici altă noapte." Michel de Montaigne, Eseuri.

1. Unde încep să vorbesc despre viaţă şi moarte. Se povesteşte, o cititorule, că înţeleptul Thales, cel care trăia în cetatea Milet, fiind întrebat de ce nu moare şi continuă să traiască ar fi răspuns: "Pentru că e totuna" iar Montaigne nota cu privire la acest răspuns că moartea şi viaţa fiind totuna n-avem a ne teme de ultima zi pentru că ea nu adaugă morţii mai mult decât oricare altă zi dinaintea ei şi ne povesteşte cum Chiron, centaurul, a refuzat veşnicia când a fost înştiinţat despre ce înseamnă ea. Acelaşi Michel de Montaigne ne scrie că oricât am trăi de mult nu trebuie să ne îngrijorăm deloc pentru că oricât trăim nimica nu stricăm din timpul nesfârşit al morţii noastre.
   
2. Unde ajung să vorbesc despre discipolii lui Pitagora şi despre unele numere ciudate. Scena de uciderii lui Hipassos se petrece într-o seară, cândva în secolul al cincilea înainte de Naşterea Domnului când acesta, mergând la izvor aplecat, pentru a-şi face una din cele 5 spălări zilnice este surprins nu de miticul "mistreţ-cu-colţi-de-argint" la a cărui vânătoare pornise încă din copilărie ci chiar de fraţii săi de credinţă şi ucis. Cauza mediată a morţii sale este că descoperise nişte numere ciudate atunci când a încercat să împartă diagonala unui patrulater la latura sa. Numărul acela stricător al cosmosului nu este nici par nici impar pentru că, după cum au aflat fraţii, diagonala patrulaterului nu se divide prin latură. Cosmosul (care în greacă înseamnă ordine) frăţiei şi doctrina s-au topit ca gheaţa pusă pe foc în faţa unui biet număr care peste două mii de ani va fi numit "număr iraţional" (de fapt Cantor a demonstrat că majoritatea numerelor sunt iraţionale şi că acestea sunt regula iar numerele care se pot exprima sub forma de fracţie sunt excepţia). Astfel, prin descoperirea lui Hipassos, s-a aflat că exista lucruri care deşi sunt de acelaşi fel nu pot fi măsurate ori exprimate unul prin celălalt.
   
3. Aici mă întreb dacă viaţa şi moartea sunt cumva măsurabile una prin alta. Sunt unii, o cititorule, care cred că moartea ar fi nu numai peste tot în jur ci şi că ar fi nesfârşită.
   

   
   

   Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi

   
   

   În această abundenţă şi nesfârşire a morţii găsesc aceştia că se află măreţia ei de parcă un lucru ar fi cu atât mai important cu cât ar fi mai mult şi mai mare. În această viziune viaţa este o excepţie aproape insignifiantă pentru că dacă am raporta durata vieţii la durata morţii, făcând astfel o fracţie cu viaţa la numărător şi moartea la numitor am avea un lucru nedefinit (fracţiile de acest fel nu au rezultat definit) iar dacă am aşeza moartea la numărător şi viaţa la numitor, oricât de mare ar fi cifra vieţii noastre câtul ar fi tot 0.
   

   4. Unde încerc să demonstrez eroarea eminesciană. Eroarea aceasta porneşte de la ideea că durata vieţii şi durata morţii se pot măsura prin aceeaşi unitate. Eroarea aceasta efectiv ne "sare în ochi" dacă ne întrebăm în ce fel ar exista timpul pentru cei morţi şi conştientizăm că estimarea timpului morţii se face din perspectiva vieţii, din perspectiva celor vii. Pentru cei morţi (în măsura în care moartea nu echivalează inexistenţă), timpul, astfel cum îl percepem noi, s-ar putea să nu mai existe. Este o simplă ipoteză însă ceea ce doresc să arăt este aceea că nu există nici un motiv să măsurăm cu durata vieţilor noastre moartea altora iar dacă totuşi o facem trebuie să ştim că rezultatul va fi dincolo de raţional. De aceea vin şi vă spun că două ceasuri de viaţă durează mai mult decât toată moartea tuturor morţilor ce au fost şi vor fi de la începutul şi până la sfarşitul universului şi că regula este viaţa iar moartea este excepţia, că viaţa e nesfârşită iar moartea e nimic.