Dr. Lothar Paul Ernst Kreyssig. 30 octombrie 1898 în Flöha, Sachsen – 5 iulie 1986 Bergisch Gladbach.
2. În timpul primului razboi mondial se înscrie ca voluntar în armata germana şi este rãnit pe front. Studiaza dreptul la Dresda si acolo se înscrie în fraternitatea studenteasca Grimensia. Acolo, cucerit ca orice student al vremii de Weltanschauung-ul pozitivist german şi în cea mai pură tradiţie studenteasca germanã practicã Mensur. Unul dintre aceste dueluri va lãsa pe obrazul lui stâng o schmiss (cicatrice).
3. Dupa definitivarea studiilor si a perioadei de practica profeseaza ca avocat câţiva ani, iar ulterior obţinerii titlului de doctor în drept, în anul 1928 este numit judecãtor la curtea districtuala din
4. De la numirea sa ca judecator în anul 1928, Lothar Kreyssig este apreciat de superiorii sãi ca un excelent magistrat. Ulterior instalarii la putere a NSDAP pãrerea superiorilor despre judecãtorul Lothar Kreyssig se schimbã uşor, find sesizate o serie "nereguli" minore ca: aţipirea la o ceremonie în cadrul cãreia s-a dezvelit la curtea districtuala Brandemburg unul dintre busturile lui Hitler; protestul public a lui Kreyssig faţã de suspendarea din funcţie a trei judecãtori vinovaţi de aplicarea defectuoasã (în opinia autoritãţilor naziste) a "legilor ariene" privitoare la politica rasialã; referirea, în cadrul unui supeu oficial, la politica nazistã privitoare la biserici ca fiind "nedreptate mascatã în forme legale". În urma acestor incidente este transferat la o instanţã inferioarã din Brandemburg.
5. În cursul anului 1940, pe biroul sãu se acumuleazã din ce în ce mai multe certificate de deces ale unor persoane internate la instituţii spitaliceşti din circumscripţia instanţei unde funcţiona. Suspecteazã cã morţile sunt în legãturã cu “Operaţiunea Gnadentod” – “Operaţiunea ucidere din milã” – respectiv exterminarea sistematicã a persoanelor cu handicap fizic sau psihic, în conformitate cu politica nazistã care considera aceste persoane ca fiind nedemne pentru viaţă.
6. Lothar Kreyssig trimite o scrisoare oficialã Ministrului Justiţiei Reich-ului şi una Preşedintelui Curţii supreme a Prusiei, în care informeazã despre aceastã situaţie şi solicitã luarea de mãsuri urgente întrucât considerã cã aceste acte sunt vãdit nelegale. În aceste scrisori aratã cã situarea persoanelor internate în instituţii psihiatrice şi lagãre de concentrare dincolo de protecţia legii este cu totul inacceptabilã. Primeşte rãspuns la acest demers doar din partea Ministrului Justiţiei prin care este încunoştinţat cã aceasta este voinţa Fuhrer-ului. Este convocat oficial la
7. Dupã ce se documenteazã temeinic cu privire la caz, introduce o plângere oficialã prin care îl pune sub acuzare pentru sãvârşirea mai multor infracţiuni de omor pe SS Grüpenfuhrer-ul şi Reichsleiter-ul Philiph Bouhler, şeful Cancelariei Reich-ului, responsabil de coordonarea programului nazist de eutanasiere “T4”. I se aduce la cunoştinţã cã programul “T4” este urmarea unui ordin direct al Fuhrer-ului, iar Ministrul de Justiţie al Reich-ului, Franz Gurtner, îi cere în mod oficial sã renunţe la ordinele de interdicţie. Însã opinia fermã a lui Lothar Kreyssig este cã voinţa Fuhrer-ului nu reprezintã un izvor de drept şi cã în toate cazurile care i-au reţinut atenţia nu s-au respectat drepturi esenţiale, astfel încât acţiunile sunt vãdit ilegale iar ca judecãtor nu le poate accepta, refuzând ferm sã retragã ordinele de interdicţie. În faţa acestui refuz, ministrul Franz Gurtner îl demite din funcţia de judecãtor. I se oferã însã posibilitatea de a se pensiona prematur. Ulterior pensionãrii este pus sub urmãrire penalã, nefiind însã niciodatã trimis în judecatã.
8. Între anii 1941 şi 1945 lucrezã ca fermier iar în 1946 refuzã sã fie numit din nou ca judecãtor. Îşi continuã activitatea ca pastor luteran pânã la decesul sãu din anul 1986.
“NICI UNUL DINTRE NOI, GERMANII CARE AM SUPRAVIEŢUIT RÃZBOIULUI, CEI CARE NU NE-AM DORIT CRIMELE NAZISTE, NU AM FÃCUT DESTUL PENTRU A LE ÎMPIEDICA.”
LOTHAR KREYSSIG 1945.
9. În anii care au urmat rãzboiului Lothar Kreyssig a fost bântuit de ideea responsabilitãţii colective a germanilor pentru crimele comise în timpul regimului nazist. Juristul pur-sânge, judecãtorul care impusese până şi naziştilor respect, abandoneazã Weltanschauung-ul pozitivist în favoarea unei noi concepţii concretizatã în programul denumit “Acţiunea Reconcilierea” - Aktion Sühnezeichen – prin care, în numeroase însã nepublicate texte, pune problema posibilitãţii reconcilierii germanilor cu naţiunile europene. În concepţia sa aceastã reconciliere se poate întemeia numai pe recunoaşterea vinovãţiei colective a germanilor pentru atrocitãţile comise în perioada nazistã.
10. În concepţia lui Lothar Kreyssig problema vinovãţiei comune a germanilor se situeazã dincolo de limitele legii penale, (în care, desigur, rãspunderea este numai personalã) într-un plan superior care ţine de însãşi esenţa umanitãţii. În fond acest lucru reproşeazã dr.-ul Kreyssig germanilor – faptul cã în perioada de 12 ani a regimului nazist au renunţat treptat la umanitate. În contrast cu vasta majoritate a celorlalţi autori germani care au abordat subiectul, aduce în discuţie alãturi de noţiunea responsabilitãţii colective şi natura esenţial criminalã a regimului instituit de al Treilea Reich precum şi eşecul major al tuturor instituţiilor care trebuiau sã protejeze viaţa şi demnitatea umanã. Prin textele sale dr.-ul Lothar Kreyssig îşi manifestã tristeţea faţã de “falimentul moral al societãţii germane” şi faţã de faptul cã negarea vinovãţiei va distruge atât “sufletul german” – în care crede cu ardoare - cât şi relaţiile Germaniei cu restul lumii, întreţinând neîncrederea popoarelor lumii în germani.
Lothar Kreyssig nu a fost popular nici înainte şi nici dupã rãzboi, textele sale rãmânând în majoritatea lor nepublicate. Banuiesc cã nici nu şi-a dorit popularitatea deoarece demersurile sale nu era menite sã-i aducã aplauze ori articole favorabile de presã. Însă, în timpul celui de al Treilea Reich, puteau sã-i aducã moartea ori o internare într-un lagãr de concentare precum şi multe neplãceri lui şi familiei sale (în anul 1940 era cãsãtorit şi avea doi copii). Dupã rãzboi, demersurile sale în care solicita tuturor germanilor majori sã-şi recunoascã vinovãţia şi sã întreprindã acte de voluntariat în fostele ţãri ocupate, atât ca penitenţã cât şi cu scopul de a arãta lumii şi faţa bunã a germanilor, ajutând de asemenea şi la redresarea economicã a foştilor inamici, l-au fãcut relativ nepopular într-o Germanie care dorea mai mult sã fie victimizatã pentru bombardamentele asupra Dresdei decât sã fie acuzatã pentru Coventry, Oradour-sur-Glane ori Lidice. De altfel actele de voluntariat ale germanilor în Polonia, Letonia, Lituania, Bielorusia, Rusia, Franţa, Norvegia sau Cehoslovacia la care îndemna dr. Kreyssig nu erau bine privite nici de cãtre anglo-americani şi nici de cãtre sovietici.
Educaţia creştinã şi împrejurarea cã dr.-ul Lothar Kreyssig era un credincios luteran practicant nu explicã deloc atitudinea sa. Dr. Goebels se considera un bun creştin (fiind în dezacord cu
Deşi pare enigmaticã, lipsa unei reacţii mai dure a naziştilor faţã de un judecãtor care refuza sã-l recunoascã pe Fuhrer ca unica sursã a legii, îşi gãseşte explicaţia atât în prestigiul aproape uriaş de care se bucura încã în anul 1940 funcţia de judecãtor (prestigiu care în anul 1945 dispãruse din cauza subordonãrii quasi-totale a corpului magistraţilor faţã de nazişti), în trecutul nepãtat al dr-lui Lothar Kreyssig (voluntar în Primul Rãzboi Mondial, bun german, cãsãtorit şi familist, bun judecãtor, etc.) precum şi în grija naziştilor de a nu intra în conflict cu magistraţii de care aveau mare nevoie[2].
Demersul dr.-ului Lothar Kreyssig pune într-un con de luminã stridenţă atitudinea celorlalţi magistraţi si avocaţi germani (din care doar o micã parte vor fi judecaţi la Nurenberg), scoţând în evidenţã faptul cã laşitatea şi lipsa de demnitate sunt, din nefericire, constante ale istoriei umane (ridicolul simulacru de judecată împotriva dictatorului Ceauşescu şi al soţiei sale ne arată că nici în anul 1989 lumea şi Europa nu scăpaseră de astfel de kangaroo courts).
Dintr-o injustiţie aparent inerentã istoriei europene demersul dr. Lothar Kreyssig nu se bucurã de aceeaşi publicitate şi popularitate ca mult mai celebrul “J’accuse!” al lui Emile Zolla. Cu toate acestea, în opinia mea, actele de demnitate şi curaj întreprinse în Germania anului 1940 nu sunt cu nimic mai prejos (ba dimpotrivã !) celor înfãptuite într-o Franţã relativ democrată şi în timpuri în care Zolla se simţea sprijinit.
Dacã mãcar o pãtrime dintre magistraţii şi avocaţii germani[3] ar fi avut în anul 1940 aceeaşi atitudine ca şi dr.-ul Lothar Kreyssig numãrul victimelor nazismului ar fi fost mult mai mic. Se dezvãluie astfel un adevãr fundamental: nici o dictaturã nu este posibilã fãrã colaborarea unor segmente importante din societate.
Comuniştii, vorbind despre “dictatura proletariatului” nu rosteau un neadevãr ci doar deformau imaginea. Noi toţi cei care avem vârsta necesară, suntem de vină pentru nazism, comunism, capitalism şi orice alt etc-ism pe care-l trăim împreună cu copiii noştri. Stă în puterea noastră să schimbăm ceea ce este rău în societate înainte ca răul să devină “al nostru”. Însă după ce răul devine “al nostru” aşa cum au fost nazismul ori comunismul putem scăpa de ele doar după ce le recunoştem ca atare atât dimensiunile cât şi esenţa şi doar după ce astfel ni le înşuşim ca vină colectivă. Vinovăţia aceasta colectivă nu-şi are originea într-un text de lege pentru că nu există nici o lege care să incrimineze aşa ceva, ci vine din încălcarea limitelor umanităţii.
[1] Ca şi în dreptul anglo-saxon existã instituţia “ordinului de interdicţie”, similarã in unele privinţe cu ordonanţa preşedinţialã, prin care un judecãtor obligã o persoanã sã facã ori sã nu facã ceva. În dreptul anglo-saxon încãlcarea unui ordin de interdicţie constituie infracţiune gravã (felony) pedepsindu-se cu închisoarea. Nu am date cu privire la împrejurarea dacã în anul 1940 încãlcarea unui ordin de interdicţie era sau nu infracţiune în dreptul german însă, dată fiind rigoare germană, cred că acesta era adevărul.
[2] Între anii 1940 şi 1945 judecãtorii germani au pronunţat peste 30.000 de condamnãri la moarte, afarã de sentinţele prin care o persoanã era declaratã ca handicapatã, aceste sentinţe fiind, chiar dacã indirect, tot condamnãri la moarte sau în cel mai bun caz la sterilitate forţată deoarece odatã declaratã ca handicapatã o persoanã era “nedemnã de a trãi ori de a se reproduce” fiind în multe cazuri trimisã pe cale administrativã spre a fi “eutanasiatã”. Totalul victimelor sistemului judiciar german din perioada nazistã a rãmas necunoscut. Prin comparaţie, în toatã perioada fascistã, justiţia italianã a pronunţat doar puţin peste 100 de condamnãri la moarte.
[3] În perioada nazistã rolul avocatului se restrânge, dispãrând aproape total dupã anul 1941. Statistic, în anul 1940 erau cca. 13000 de magistraţi germani la cca. 16.000 de avocaţi; în 1944 existau peste 19.000 de magistraţi la mai puţin de 6000 de avocaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu