Zece lucruri de care aş vrea să-mi amintesc

Vine un timp pentru plecare. Plecarea este unul din cele două evenimente categoric unice care ni se pot întâmpla. Celălalt este naşterea. Atât naşterea cât şi plecarea sunt întâmplări exemplare, întâmplări unice cu o particularitate uşor înspăimântătoare (Borges): Nu ni le putem imagina şi nici nu ni le amintim. Nu există memoria lor. Irepetabilitatea lor le face înspăimântătoare într-o lume în care totul pare repetabil. Ca toţi ceilalţi, n-am nici o amintire despre naştere iar privitor la plecare am doar vagi bănuieli că ar putea fi neplăcută.

În ziua plecarii sper însă să am răgazul potrivit ca să-mi pot aminti tot ceea ce Domnul Culorilor, Domnul Muzicii, Domnul Luminii şi al Iubirii, în neţărmurita Lui milă mi-a dăruit într-o viaţă plină. Dacă ziua aceea ar fi astăzi mi-aş dori să îmi aduc aminte câteva lucruri:

1. Să-mi amintesc fiecare amănunt de pe chipurile şi din zâmbetul copiilor mei aşa cum au fost, aşa cum sunt. Să aud răsunând cu tărie glasurile lor în liniştea minţii mele. Să le aud, oriunde aş fi, puternicele glasuri acoperind gălăgia uneori fară rost a acestei lumi.
   
2. Să aud cuvintele lui Horea: "Tata te iubesc, tata!", adică cea mai adevărată declaraţie de dragoste ce mi s-a făcut vreodată iar pe Flavia zicându-mi cu un aer fals-critic: Offf … tataaaaa! Mereu faci glume!
   
3. Aş vrea să-mi aduc aminte cum stateam şi povesteam cu tatăl meu pe malul Mureşului în timp ce undiţele noastre se odihneau pe rămurele de salcie tăiate în forma literei "Y" şi înfipte în pământ şi cum plănuiam împreună o extraordinară şi veşnic nerealizată expediţie.
   
4. Mi-ar prinde bine să-mi aduc aminte câteva din toate lucrurile bune primite de la el, lucruri care sper să nu le fi pierdut pe drumul acesta noroios numit viaţă.
   
5. Să revăd cu ochii minţii chipurile zâmbitoare ale celor care au plecat înaintea mea şi de care mi-e foarte dor, foarte, foarte dor: bunicii mei, tatăl meu, fratele, prietenii.
   
6. Mi-aş dori să-mi pot aminti tonul şi zâmbetul cu care-mi răspundea mama atunci când, pe la vârsta de 4-5 ani, o întrebam dacă "astăzi e mâine?" şi cât de fericit adormeam la loc cu ochii la uşiţa înroşită de foc a sobei de teracotă după ce-mi confirma zâmbind că "astăzi" devenise "mâine", pentru că în mintea mea "mâine" era ziua minunată în care nu mai trebuia să merg la căminul pentru copii care mă înspăimânta şi pe care-l uram din toată inima.
   
7. Să-mi amintesc bucuria pe care o trăiam în fiecare vară când ajungând la Geoagiu, în singurul loc în care am copilărit vreodată, vedeam prin geamurile prafuite ale autobuzului valea Geoagiului. Nerăbdarea pe care o trăiam până în clipa în care-mi scăldam picioarele în apa ei rece aş vrea iar să o mai simt măcar odată înaintea plecării.
   
8. Să îmi readuc în minte sentimentele şi senzaţiile trăite când palmele mele recunoscătoare au mângâiat catifeaua caldă şi înnebunitor de plăcută a femeilor care au avut bunătatea să mă dorească. Să-mi aduc aminte cum am făcut dragoste întâia dată şi să trag iar şi iar şi iar în adâncul meu mirosul dulce al părului ei (şampon de urzică, parfum de 2 lei, nămol şi soare) în care-mi afundasem nasul amuşinând ca un căţel.
   
9. Să-mi amintesc cum m-am simţit când am ţinut-o prima dată în braţe pe Flavia, să-mi aduc aminte bucuria trăită la naşterea lui Horea şi să retrăiesc frumuseţea acelor clipe şi euforia de atunci.
   
10. Să îl aud din nou pe Horea afirmând cu convingere că Flavia este sora mea, nu sora lui şi să-i aud acesteai râsul provocat de confuzia frăţiorului de 4 ani. Să-mi văd din nou copiii jucându-se împreună şi iubindu-se şi bucurându-se că celălalt există.
    

    
     

    
     

    
     

    
     

    
     

    
     

Despre felurite erori.

"Dacă aţi trăit o zi aţi văzut tot. O zi este aidoma tuturor zilelor. Nu-i altă lumină nici altă noapte." Michel de Montaigne, Eseuri.

1. Unde încep să vorbesc despre viaţă şi moarte. Se povesteşte, o cititorule, că înţeleptul Thales, cel care trăia în cetatea Milet, fiind întrebat de ce nu moare şi continuă să traiască ar fi răspuns: "Pentru că e totuna" iar Montaigne nota cu privire la acest răspuns că moartea şi viaţa fiind totuna n-avem a ne teme de ultima zi pentru că ea nu adaugă morţii mai mult decât oricare altă zi dinaintea ei şi ne povesteşte cum Chiron, centaurul, a refuzat veşnicia când a fost înştiinţat despre ce înseamnă ea. Acelaşi Michel de Montaigne ne scrie că oricât am trăi de mult nu trebuie să ne îngrijorăm deloc pentru că oricât trăim nimica nu stricăm din timpul nesfârşit al morţii noastre.
   
2. Unde ajung să vorbesc despre discipolii lui Pitagora şi despre unele numere ciudate. Scena de uciderii lui Hipassos se petrece într-o seară, cândva în secolul al cincilea înainte de Naşterea Domnului când acesta, mergând la izvor aplecat, pentru a-şi face una din cele 5 spălări zilnice este surprins nu de miticul "mistreţ-cu-colţi-de-argint" la a cărui vânătoare pornise încă din copilărie ci chiar de fraţii săi de credinţă şi ucis. Cauza mediată a morţii sale este că descoperise nişte numere ciudate atunci când a încercat să împartă diagonala unui patrulater la latura sa. Numărul acela stricător al cosmosului nu este nici par nici impar pentru că, după cum au aflat fraţii, diagonala patrulaterului nu se divide prin latură. Cosmosul (care în greacă înseamnă ordine) frăţiei şi doctrina s-au topit ca gheaţa pusă pe foc în faţa unui biet număr care peste două mii de ani va fi numit "număr iraţional" (de fapt Cantor a demonstrat că majoritatea numerelor sunt iraţionale şi că acestea sunt regula iar numerele care se pot exprima sub forma de fracţie sunt excepţia). Astfel, prin descoperirea lui Hipassos, s-a aflat că exista lucruri care deşi sunt de acelaşi fel nu pot fi măsurate ori exprimate unul prin celălalt.
   
3. Aici mă întreb dacă viaţa şi moartea sunt cumva măsurabile una prin alta. Sunt unii, o cititorule, care cred că moartea ar fi nu numai peste tot în jur ci şi că ar fi nesfârşită.
   

   
   

   Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi

   
   

   În această abundenţă şi nesfârşire a morţii găsesc aceştia că se află măreţia ei de parcă un lucru ar fi cu atât mai important cu cât ar fi mai mult şi mai mare. În această viziune viaţa este o excepţie aproape insignifiantă pentru că dacă am raporta durata vieţii la durata morţii, făcând astfel o fracţie cu viaţa la numărător şi moartea la numitor am avea un lucru nedefinit (fracţiile de acest fel nu au rezultat definit) iar dacă am aşeza moartea la numărător şi viaţa la numitor, oricât de mare ar fi cifra vieţii noastre câtul ar fi tot 0.
   

   4. Unde încerc să demonstrez eroarea eminesciană. Eroarea aceasta porneşte de la ideea că durata vieţii şi durata morţii se pot măsura prin aceeaşi unitate. Eroarea aceasta efectiv ne "sare în ochi" dacă ne întrebăm în ce fel ar exista timpul pentru cei morţi şi conştientizăm că estimarea timpului morţii se face din perspectiva vieţii, din perspectiva celor vii. Pentru cei morţi (în măsura în care moartea nu echivalează inexistenţă), timpul, astfel cum îl percepem noi, s-ar putea să nu mai existe. Este o simplă ipoteză însă ceea ce doresc să arăt este aceea că nu există nici un motiv să măsurăm cu durata vieţilor noastre moartea altora iar dacă totuşi o facem trebuie să ştim că rezultatul va fi dincolo de raţional. De aceea vin şi vă spun că două ceasuri de viaţă durează mai mult decât toată moartea tuturor morţilor ce au fost şi vor fi de la începutul şi până la sfarşitul universului şi că regula este viaţa iar moartea este excepţia, că viaţa e nesfârşită iar moartea e nimic.

Cateva cuvinte despre normalitate

1. Modul de punere al problemei. Normalitatea e un concept gaussian. Pentru cei uituci scriu aici ca Gauss e neamtul ala care s-a holbat atata la un clopot pana Domnului i s-a facut mila de el si i-a soptit: "Bre Johann, forma asta e distributia "normala" a probabilitatilor". Cu alte cuvinte, daca reprezentam grafic pe doua axe (x pentru marime si y pentru numarul de cazuri) IQ-ul a 1000 de americani (NU SUNT RAUTACIOS!) o sa obtinem o curba in forma de clopot ... btw, acum cativa ani asa s-au prins profii ca rezinentii la medicina au copiat, curba arata prea puternic spre dreapta. Privita (sau holbata) gaussian cee ce noi numim NORMALITATE e doar o chestiune de frecventa sau mai bine zis de aflarea intre limitele medianei unui comportament social.
   
2. Deviatia standard. Cu alte cuvinte: "Cat ma pot abate eu de la mediocritate fara sa ies din normal?" No-no! Sedeti binisor mai! Daca va ganditi ca sunteti liberi sa stabiliti singuri limitele mediocritatii va inselati. Neamtul din Gauss nu i-a dat voie lui Johann sa moara inainte de a stabili un raport matematic privitor la limitele normalitatii-mediocritatii. E vorba de deviatia standard ori de surorile ei mai destepte numite deviatia medie absoluta si deviatia asteptata. Aceste deviatii (asupra acestui cuvant romanii ar trebuie sa revendice paternitatea!) sunt formule matematice pentru a masura variabilitatea intr-un lot. Simplu: daca IQ-ul mediu in Ohio este 70 iar 65 si 75 sunt limitele exterioare ale mediei (iertare statisticienilor! promit ca nu mai fac!) eu, care am un IQ de 85, (masurat cu rigla!!) sunt un fel de geniu daca ma mut acolo (de aia, oare,nu-mi dau astia viza ?) pentru ca le-am spart variabilitatea.
   
3. Normalitatea chestiunilor nemasurabile. Oriunde poti sa pui rigla, cantarul, sau un SDV (Sistem ori Dispozitiv de Verificare) si sa spui: "Asta e atata!" vei fi sub "imperium-ul" lui mos Gauss. Exista insa o multime de lucruri nemasurabile - e de neconceput o scala a dragostei si masurarea deviatiei standard aici; la fel de neconceput ca si masurarea pe o scala a satisfactiei sexuale (ganditi-va cum ar arata un anunt la matrimoniale: "Tanar student cu sigma 6 pe scala Eros2.1 caut tanara cu sigma mai mare de 4 pentru ...." (eeeh … whatever …) In lumea aceasta stranie a nemasurabilului normalitatea poate fi definita uneori altfel si putem sa-I dam voie fiecarui individ sa se considere normal. De ce doar uneori? Pentru ca - exempli gratia - chestiunile morale desi sunt nemasurabile prin natura lor se supun imperium-ului mediocritatii prin excluderea atat a celor prea josnici cat si a celor prea ridicati (primii sunt amorali iar secunzii sunt sfinti).
   
4. Normalitatea sociala: incredibil de trista dar adevarata poveste a lui Ureche Crestata. Necesitatea existentei haitei e data de imprejurarea ca fara unirea si cooperarea haitei fiecare individ va fi mai flamand. Asadar cooperarea poate fi definita ca fiind orice comportament social de grup care profita indivizilor mai mult decat daca acestia ar actiona individual. Problema e in fapt foarte simpla: Vrei sa mananci carne de cerb? Coopereaza! Vrei pulpa de bizon? Coopereaza! Normalitatea haitei sta in cooperare.
   
5. Unde Ureche Crestata isi face de cap: egoismul. Ureche-Crestata s-a prins insa de o smecherie: Cand haita sare la bizon iar dobitocul ala urias incepe sa dea din copite si sa impunga, Ureche-Crestata cade intr-o transa meditativa ori se face ca ploua ori chiar simuleaza ca i-a intrat un spin in laba. Apoi, dupa ce spiritul lui nenea ala cu coarne si copite a trecut in Vesnicele Plaiuri ale Pascutului, Ureche-Crestata mananca cu pofta si pentru ca e odihnit si fara nici o rana ii poate bate pe toti aia care incearca sa puna botu'la bucata lui.
   
6. Unde Ureche Crestata o incaseaza si devine filosof aristotelian afland ca intregul este inaintea partilor: ostracizarea. Ca urmare a acestui comportament Ureche-Crestata ar trebui sa fie cel mai frumos si mai sanatos lup din toata haita, sa faca cei mai multi lupisori cu cele mai multe lupite. Lupisorii astia, mostenind gena egoista a lui Ureche-Crestata, urmeaza sa profite si ei de haita si sa se inmulteasca in detrimentul celor cooperanti. Peste cateva generatii ar trebui sa mai existe numai lupi cu gena egoista a lui Ureche-Crestata, lupi necooperanti. Dar atunci, de cine sa mai profite stra-stranepotii lui Ureche-Crestata? Egoismul ofera avantaje evolutive individului atata timp cat exista cooperare, daca toti sunt egoisti avantajul egoismului dispare. Paradox? Doar aparent. Trebuie sa va dau o veste proasta: Ureche-Crestata e ostracizat de haita. Nici o lupita nu si-a mai ridica codita ca sa-l salute, iar Ureche-Crestata e batran si fara urmasi. Toti s-au unit impotriva lui iar el ajunge sa mai roada doar oasele curatate de carne. E batran, ursuz si slab si e foarte trist pentru ca habar nu are de ce nu a functionat teoria lui privind avantajul evolutiv oferit de egoism.
   
7. Unde filosofam impreuna privitor la soarta lui Ureche Crestata: normalitatea sociala. Respingerea de catre intregul grup a oricarui comportament deviant sau neobisnuit este singurul mod in care cooperarea poate sa devina un avantaj evolutiv pentru haita. Altfel, daca cei care se comporta neobisnuit si deviaza prin aceasta de la media comportamentului, nu sunt reprimati, urmeaza ca grupul sa dispara. Normalitatea este asadar modalitatea prin care un grup de lupi, maimute ori oameni salveaza grupul de la distrugere impunand o medie a comportamentului care desi este pagubitoare pentru fiecare individ in parte va profita grupului. Nu neglijati normalitatea, dragalasilor, daca nu vreti sa aveti soarta lui Ureche-Crestata.
   
8. Unde filosofam mai departe cu privire la mediocritatea noastra si ne intrebam: cum este posibil? O problema majora a evolutionismului a fost solutionarea aparentului paradox ce rezulta din imprejurarea ca procesul de evolutie produce grupuri morfologic distincte numite specii, grupuri in cadrul carora indivizii sunt insa incredibil de asemanatori. Cu alte cuvinte: Cum naiba se ajunge la speciatie daca tendinta fireasca a oricarei specii este sa-si pastreze unitatea morfologica? Paradoxul de mai sus este de fapt expresia unei probleme mai mari a evolutionismului, problema care se intinde pe doua coordonate:
   

   - Pe de o parte formele de tranzitie dintre o specie si alta lipsesc aproape cu desavarsire, ceea ce-i face pe creationisti sa zambeasca superior si sa zica: "Vedeti ba, fraierilor ?"
   

   - Pe de alta parte si parca tot pentru a le face o bucurie creationistilor exista o remarcabila raritate a formelor fosilele de tranzitie in contextul mai larg al evidentei ca speciile se dovedesc forme extrem de stabile in timp. Aceasta observatie conduce la concluzia ca evolutia are loc in mod abrupt, in salturi (cica ar fi numa' salt inainte … cu toate ca daca-l vezi pe Nicolae Guta alaturi de un urangutan ajungi sa te indoiesti).
   

9. Unde legam povestea lui Ureche Crestata de evolutionism si filosofam mai departe. De ce oare Doamnul Muzicii si Stapanul Gandurilor in loc sa ne dea un tablou evolutiv simplu si clar, (sa-l priceapa tot omu') la fel ca cele din desenul de la scoala in care cimpanzeul se ridica in 5-6 miscari si se facea om intelept ne-a dat un puzzle in care tocmai piesele cele mai importante (formele de tranzitie) lipsesc a ramas o enigma multa vreme. Apoi, cineva (nu spui cine, persoana importanta!) si-a dat seama ca daca creaturile sexuate nu ar fi deranjate sa se imperecheze cu indivizi anormali, cu caractere care ies din comun, cu eventuale mutatii, atunci tabloul evolutiv ar fi ca si ala de la scoala in care cimpanzeul s-ar face in cativa pasi om (sau ceva care seamana cu un om insa cu atat de multe si atat de mari variatii incat greu ai putea sa spui care e om si care e maimuta). Insa, spre norocul nostru, exista o tendinta clara a tuturor creaturilor sexuate de a-si cauta parteneri care se afla in media speciei, aceasta medie fiind de fapt simbolul frumusetii. Banuiesc ca va pare ciudat iar doamnele vor fi poate oripilate daca le voi spune ca idealul de frumusete fizica este cea mai desavarsita mediocritate (se poate verifica usor faptul ca prin combinarea mai multor fotografii ale unor femei fara nimic deosebit se obtine o fetiscana sexy si chiar o frumusete deosebita). Nici in ceea ce priveste frumusetea morala nu putem sa ignoram aurea mediocritas pentru ca extremele de comportament sunt egal privite ca daunatoare. Dupa cum se poate observa, aceasta tendinta de a cauta parteneri de imperechere cat mai apropiati de media speciei rezolva atat problema asemanarii dintre indivizii unei specii (pentru ca cei cu caractere deosebite, "Quasimozii" (oops!) umani ori animali, nu mai apuca sa-si transmita caracterele unice pentru ca sunt evitati de toate mediocrele Esmeraldele care-si doresc parteneri cel putin la fel de mediocri ca si ele) cat si problema evolutiei in salturi.
   
10. Unde terminam cu filosofatul si tragem unele concluzii (ce credeati ca fac la punctul nr. 10, ha ?) Johan Koeslag a numit aceasta tendinta koinofilie (koinos = comun, mediocru, normal in gr.). Din acest unghi de vedere normalitatea poate fi definita ca modalitatea prin care specia isi protejeaza fenotipul. Sociabilitatea, modul de exprimare al emotiilor, limbajul, miturile, ritualurile, toate sunt stabilizate pe calea mecanismului koinofiliei.
    

O vizită în iad

What if this world is another planet's Hell? Aldous Huxley.

…

For some people God apear as a comedian, playing for an audience too afraid to laugh. Voltaire.

…

"nothing burns in hell but the self" ... Eckhart von Hochheim, Theologia Germanica

…

Am cunoscut acum câtva timp o persoană care îşi amenajase un iad personal, un iad mobilat cu destul de multa grija şi foarte real. Totul s-a petrecut foarte simplu: am prins lângă un pârâu din apropiere un porumbel voiajor negru, aproape mort de oboseală, care avea legată de piciorul stâng o invitaţie confecţionată din carton gros cu o faţă purpurie si una neagră. Pe faţa purpurie o mână scrisese cu o grafie tremurată:

iar pe faţa neagră acceaşi mână notase adresa. Vopseaua ieftină (acuarela?) de pe carton era pătată de parcă persoana care scrisese ar fi picurat lacrimi peste scrisul tremurat. Privită în lumina soarelui faţa neagră dezvaluia sub stratul pe care era notata adresa un scris aproape sters:

Uşa iadului era acoperită cu vopsea gri scorojită şi mirosea a mucegai vechi şi a morgă (Daca aţi vizitat vreodata o morgă ştiţi ce vreau să zic prin "miros de morgă", nu-i aşa? Daca nu aţi fost niciodată într-un astfel de stabiliment vă scriu că este o combinaţie de mirosuri: duhoare de hoit, miros de intestine, iz de coniac ieftin baut pe burta cadavrelor şi sudoare de autopsier). Cu tot aspectul jalnic al uşii, (ce-a ajuns si ţara asta, dom'le, daca nici macar pentru uşi de iad nu mai există fonduri!) sub vizor era un ornament baroc, de bronz, în formă de inimă.

Iadul avea o singura încăpere. Un iad destul de modest, un iad facut pentru nefericirea unei singure femei care nu-şi dorea să moară însă nici nu putea să trăiască. Pe peretele din stânga era un afiş mare cu un bărbat zâmbitor tinând în mână un capat de funie: "Spânzură-te!" scria cu litere de o schioapa. Pe peretele din dreapta un alt afiş cu acelaşi bărbat zâmbitor: ".O sa-ti rup spinarea aia de curvă!". Peretii erau stropiţi aproape peste tot cu sânge închegat şi sub fiecare pată mai mare era câte un graffiti cu conţinut oarecum asemanător: " Dumnezeii mă-tii de curvă ordinară, daca mai fugi de mine te omor!"; "N-ai unde să scapi de mine!" scrisese peste tot cineva.

Înăuntru era înăbuşitor de cald şi mirosea a fiinţe mici şi a moarte. Auzindu-mi paşii Stăpâna iadului modest a tresărit şi s-a ghemuit asteptând o imaginară lovitură.

"Deschide geamurile, te rog, şi aeristeste!", i-am zis, "Miroase ca naiba de greu aici!", iar apoi: "Haide la o plimbare, e soare afara, e cald, e placut". Stăpâna iadului cel mic se pieptăna însă în faţa unei oglinzi în care, în mod straniu, nu se reflecta deloc faţa ei ci doar mâinile, piaptănul şi părul (Stăpâna iadului avea mişcări sacadate şi ochii inroşiţi de la plâns). M-a privit tulbure şi m-a întrebat cu o voce de lunatică: "Sunt frumoasa?".

"NU EXISTA FRUMUSEŢE ÎN IAD"

cred ca am raspuns, "Trebuie să renovezi totul, să schimbi culorile, să redecorezi şi să transformi iadul tău într-un spaţiu locuibil. Dacă faci asta, frumuseţea va veni singura să locuiasca aici, chiar fără sa o chemi".

"Spune-mi că sunt frumoasa!" mi-a cerut ea cu lacrimi izvorând din ochii inroşiţi de plâns,

"NICIODATA NU MA POT VEDEA IN OGLINDĂ, NU STIU CUM ARĂT" ...

"TE ROG, SPUNE-MI CA SUNT FRUMOASĂ" ...

apoi, cu lacrimile care-i curgeau din ochi, printre sughiţuri şi gemete de plâns, a izbucnit:

"FUTU-ŢI DUMNEZEUL MĂ-TII DE OGLINDĂ FUTUTĂ!" ... "DISPARI DE AICI CRETINU' DRACU' !" …

Când am închis după mine uşa iadului i-am auzit vocea înecată de plâns:

"TE ROG, TE IMPLOR SA MĂ IERTI", "IARTĂ-MAAAAAAA!", "NU MĂ LĂSA SINGURĂ AICI, TE IMPLOR!"

NU VREAU SĂ MOR SINGURĂ!

..."O sa ma spânzur cretinule!", " Toţi sunteţi numa' niste jigodii" "Eşti un cretin!" ... "Futu-vă-n cur de jigodii!" .... "Ierta-ţi-mă! Ierta-ţi-măăăăăăăă" Iartă-măăăăăăăăăăăăăăăă"

IARTĂ-MĂ!

...

Cea mai crunta invaliditate de care poate fi afectat cineva este incapacitatea absoluta de a fi fericit. Soren Kirkegaard nota odată, ironic, ca cei mai mulţi oameni gonesc după fericire cu atâta frenezie încât trec în goană pe lângă ea,

fiinţa aceasta care şi-a făcut un iad numai pentru ea … se ascunde acolo, în iadul ei, de toate lucrurile care-i fac iadul.

Domnul Cântecului, Domnul Culorilor, Domnul Emoţiilor

Venisera o pereche de batrani, sot si sotie, de printr-un sat de munte cu o pereche de boi la vanzare in piata Halmagiului acolo unde, odată, demult, venea si Lica Samadaul sa cumpere porci. Erau niste batrani mititei, sotii acestia si nu mai puteau muncii cu boii, dar li se rupea inima dupa ei si le vedeai tristetea pentru ca trebuie sa-i vanda. Aveau o pereche de boi imensi cu coarne lungi, frunte lata, copita cat o paine ... uriasi, de vreo 800 kg bucata. Simtind rost de castig, aproape imediat apar niste geambaşi si incepe târguiala. Batraneii erau in mana geambaşilor ca lutul in mana olarului. In sfarsit, se face targul iar unul din geambaşi incepe sa traga de lantul unuia din boi ca să-l urce pe cantar. Boul merge pana la cantar ca un mieluşelo dar acolo se opreste si ... 8 oameni nu-l puteau urni din loc, cred ca se putea face focul sub el si tot nu s-ar fi miscat. Geambaşii incep sa-l bata … ca pe boi, adica cu lantul peste botul umed, cu pumnii ... nimic. Batrana plangea de parca i-ar fi plecat feciorul in catanie si se apropie de bou, le stiga acelora sa-l lase in pace si apoi se apleaca si-l saruta pe bot si ii spune: Hai Iambore, hai măi draga. Atunci boul s-a miscat ca prin minune, de parca emotia transmisa prin sarutul acela fusese ceea ce asteptase toata viata lui. Simtea la fel de clar ca înainte ca merge la moarte, dar nu cred ca-i mai pasa deloc pentru ca, cu toata putinatatea mintii lui de bou, nesfarsita emotie ca şi prezenţa Domnului Culorilor, il facuseră sa-si invinga ceea ce părea de neinvins: instinctul de fuga si frica de moarte.

Lucrul acela tainic pentru care venise pe lume se implinise.

@

Emotia. Ex-movere, adică să te mişti spre înafara ta, să te arăţi altora mergând înafara ta, să te faci cunoscut altora.

@

Emoţia stârnită în noi de o "altă realitate" este legătura noastră cu numinosul (nu cu înfricosătorul numinos al lui Otto ci cu emoţia cea mai caldă şi purificată de frică). Ne putem întreba daca nu cumva exista un "organ" pentru a simti numinosul-cel-cald-şi-senin si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat, ori dacă frica, spaima angoasa şi teroarea sunt emoţii sau defecte ale emoţiilor.

Nu fac aici o analiză a fenomenului prin care cu ajutorul emoţiei ne conectăm la o realitate care mie nu-mi produce în nici un caz teamă (mi-e cu totul străin acel mysterium tremendum et fascinans al lui R.Otto) ci o intensă bucurie şi marturisesc că emotia simtita de mine ori de câte ori am simţit prezenţa sacrului în preajma mea are gust si miros de scortisoara cu vanilie si fragute si este pe cat de portocalie îmi permite Domnul Culorilor sa o vad.

Fac o mică paranteză şi scriu aici că Domnul Culorilor şi Stapanul Sunetelor sunt nume inventate de mine pentru Cel-care-genereaza-realitatea-ultima. Din păcate, pentru ca nu sunt deloc sinestet, această realitatea ultimă mi-o pot imagina doar ca fiind unitară cu toate ca eu o percep fragmentat. Insa chiar fara sinestezie nu pot fi impiedicat sa-mi inchipui ca fiecarui sunet ori fiecărei idei ii poate corespunde o culoare, un miros ori un gust.

Ce se întâmplă, însă, cu realitatea aceasta emoţională într-o societate cumva grăbită să-l creadă pe Husserl care descria reductiunea eidetica ca fiind metoda ideală prin care, variind la nesfarsit continutul unei reprezentari, degajam esenta clara (si pura) din ambalajul nefolositor de emotivitate; ce facem cu sufletele noastre în societatea în care emotia a fost definita fie ca "imposibilitate momentata de adaptare la o anumita situatie" ?

@

Eu vin si afirm preemergenta emotiei asupra intregului real. Banuiesc ca "emotionism" ar fi denumirea potrivita pentru doctrina mea, daca as avea o doctrina. Nu am una, chiar daca sunt - insa intr-un mod foarte diluat - un fel de epigon (in greaca inseamna progenitura) mutant al lui J.P. Sartre care in "Schita asupra unei teorii a emotiilor" arata ca schema clasica de studiu a emotiilor privite ca reactie la real este falsa si ca, macar partial, emotia produce realitatea nu invers. Nu insist prea mult aici asupra acestui aspect insa smecherul de Sartre proceda la demonstratie inversand schema "vad un urs, mi-e frica, fug" cu o alta in care emotia nu numai ca se alimenteaza singura, ci este chiar produsa de minte si determina realul, respectiv: "fug, mi-e frica, vad un urs". Astfel descoperim ca dragostea nu este o reactie la aspectul partenerului (pare apt de reproducere ergo ma indragostesc de el) si nici nelinistea metafizica ori extazul mistic, (ca forme ale emotiei pure) de care cei fericiţi suferă uneori, nu sunt simple reactii la eventuala indigestie produsa de o cina prea opulenta ci modalităţi prin care mintea satisface nevoi sufletesti pe care doar le banuim.

Un fost regizor de teatru explica odată unor tinerei novici: "Dragalasilor, toata arta actorului sta in modul cum acesta reuseste sa transmita celorlalti emotia pe care o traieste. Emoţia este realitatea. Incercati sa aveti emotii puternice si clare si sa le canalizati spre ceilalti. Daca veti face asta o sa puteti face orice doriti voi. Veti putea fi nu numai actori ci si poeti, scriitori, muzicieni, pictori sau ... alcoolici ori poate drogati, daca joaca cu emotiile şi cu realitatea este prea mult pentru sufletelul vostru fragil si va trebui sa va "anesteziati".

Emotia este o conduita magica, un efort al samanului-emotiv de a impune "realitatea sa" şi de a schimba lumea cu ajutorul mintii; emotia poate fi însă si un mod de a eşua lamentabil intr-o societate macho-izata si oarecum abrutizata in care emotivitatea este asimilata slabiciunii.

Se uita uneori ca emotia ca manifestare a realităţii ultime are un sens si un scop si dezvaluie in cel mai pur mod intentiiile (chiar inconstiente) ale celui care le trăieşte. Se uita si ca emotia transmisa celorlalti satisface una din exigentele cerute de prietenul nostru (hehe) Marcus Tulius (Cicero) oricarui discurs: aceea de a misca sufletul celorlalţi şi de a le produce astfel senzaţia realului.

Mă trezesc uneori dimineaţa cu bucuria că tot jocul acesta cu mărgele de sticlă pe care-l numim viaţă, dacă este privit prin realitatea emoţiilor noastre, apare orbitor de plin de luminoasă frumuseţe.

“Anotimpurile nu se tem să moară” Blue Oyster Cult. Don’t fear the reaper.

"Până şi tristeţe este un meşteşug căci nu te deprinzi aşa de uşor să fii singur zi de zi şi să te căzneşti în nemângâiere, supunând năvala amărăciunilor unei culturi intime." Emil Cioran

Tocmai am împlinit prima mea mie de ani!

Ori poate că-s doua mii şi am uitat ?

Mă simt de parca mi-a crescut deja iarbă pe piept,

Iar un stejar secular ar avea rădăcinile în burta mea.

Zilele si noptile nu mai sunt nimic.

Se scurg şi nu le simt. Se duc şi nu-mi mai spun nimic.

Nu mi-e dor,

Nu-mi doresc ceva anume.

Doar mă bucur uneori, odata la 100 de ani, când fiul meu vine să-mi arate chipul său luminat de zâmbet,

Apoi adorm şi vreau să nu mă trezesc.

Nu traiesc, doar exist.

Sa-L cauti si sa nu-L gasesti

"Important nu e sa-L gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in El, ci sa-L cauti. In clipa in care iti spui ca L-ai gasit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna." Octavian Paler

 

Mordechai: Offf, goy-ul acesta pe care l-am indragit! Cat de tanar era, cat de frumos si cat de naiv. Sa creada el ca-L poti pierde pe Domnul Culorilor.

 

Mordechai a invăţat de la rabi Israel ben Eliezer:

Cum isi invata un tata fiul sa mearga ? Il pune in picioruse si il tine de manute dandu-i incet, incet drumul in timp ce el se trage inapoi. Cu cat tatal se trage mai tare in spate cu atat fiul sau incearca sa-l ajunga. Asa invata fiul sa mearga.

Domnul Culorilor si Stapanul Sunetelor se poarta la fel cu noi. Cu cat incercam sa-L ajungem cu atat pare ca se departeaza pentru ca El, ca un tata iubitor/ca o mama iubitoare, ne invata sa mergem. Dar acest lucru nu face decat sa ne creasca dorul de a-L atinge. Cu cat avem impresia ca se mareste distanta fata de El cu atat ne dorim mai mult sa-I fim aproape. Dar daca fiul invata sa mearga singur aceasta nu inseamna ca si-a pierdut tatal.