"Până şi tristeţe este un meşteşug căci nu te deprinzi aşa de uşor să fii singur zi de zi şi să te căzneşti în nemângâiere, supunând năvala amărăciunilor unei culturi intime." Emil Cioran
Tocmai am împlinit prima mea mie de ani!
Ori poate că-s doua mii şi am uitat ?
Mă simt de parca mi-a crescut deja iarbă pe piept,
Iar un stejar secular ar avea rădăcinile în burta mea.
Zilele si noptile nu mai sunt nimic.
Se scurg şi nu le simt. Se duc şi nu-mi mai spun nimic.
Nu mi-e dor,
Nu-mi doresc ceva anume.
Doar mă bucur uneori, odata la 100 de ani, când fiul meu vine să-mi arate chipul său luminat de zâmbet,
"Important nu e sa-L gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in El, ci sa-L cauti. In clipa in care iti spui ca L-ai gasit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna." Octavian Paler
Mordechai: Offf, goy-ul acesta pe care l-am indragit! Cat de tanar era, cat de frumos si cat de naiv. Sa creada el ca-L poti pierde pe Domnul Culorilor.
Mordechai a invăţat de la rabi Israel ben Eliezer:
Cum isi invata un tata fiul sa mearga ? Il pune in picioruse si il tine de manute dandu-i incet, incet drumul in timp ce el se trage inapoi. Cu cat tatal se trage mai tare in spate cu atat fiul sau incearca sa-l ajunga. Asa invata fiul sa mearga.
Domnul Culorilor si Stapanul Sunetelor se poarta la fel cu noi. Cu cat incercam sa-L ajungem cu atat pare ca se departeaza pentru ca El, ca un tata iubitor/ca o mama iubitoare, ne invata sa mergem. Dar acest lucru nu face decat sa ne creasca dorul de a-L atinge. Cu cat avem impresia ca se mareste distanta fata de El cu atat ne dorim mai mult sa-I fim aproape. Dar daca fiul invata sa mearga singur aceasta nu inseamna ca si-a pierdut tatal.
NO ONE IS FREE, EVEN THE BIRDS ARE CHAINED TO THE SKY
Bob Dylan
Tranşând spinoasa problemă a libertăţii în felul lor foarte pragmatic, latinii au stabilit că libertatea fiecãrei persoane merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi câtã vreme te foloseşti de ceea ce este dreptul tãu nu dãunezi nimãnui. La fel de pragmatic romanii tranşau problema libertăţii sexuale. Libertatea sexuală urma aceleaşi limite, însă se putea manifesta doar pentru bărbaţii liberi. Cu alte cuvinte, doar dacă printr-un cosmic accident te năşteai bărbat şi liber, iar după ce ai beneficiat de o astfel de extrem de favorabilă soartă luptai să păstrezi condiţia de om liber, puteai beneficia de libertate sexuală. Sclavii şi femeile nu aveau acces la acest privilegiu numit "libertate sexuală".
Etimologia substantivului virtute provine din latinescul virtus (vir, adică bărbat), având aceeaşi origine cu "viril" al cărui sens primar este însă mult mai uşor de intuit pentru că acesta din urmă, mult prea fudul, a omis să-şi schimbe masca în timpul balului. Pentru romani virtutea putea fi numai bărbăţie, masculinitate în stare pură iar vir-tutea era fără discuţie legată de sexualitatea activă. De la romani am moştenit unele supărătoare clişee în care sexualitatea activă e o virtute iar cea pasivă o josnicie.
În această viziune în care masculul alfa e virtuos (poate chiar virtuoz, he-he-he) iar femeia pe care o violează e josnică (nota bene! Lucreţia se sinucide pentru că a fost violată de Sextus) nu mai prea este loc pentru libertate sexuală decât în ceea ce-l priveşte pe Sextus. În această ordine, patricianul roman supărat arăta cu degetul către cel care-l supărase şi-i striga acestuia: "Te irrumo!" ori "Te pedico!", expresii a căror traducere am să o omit.
Pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 1800 de ani în această lume în care chiar şi femeile, care din cauza "constrângerilor" biologice sunt capabile doar de sexualitatea zisă pasivă, (să mă ierte cele care sunt mai active decât aşa-zişii activi) par să valorizeze exclusiv o atitudine pe care am sa o numesc "macho-istă" şi am să o definesc ca fiind atitudinea prin care nu numai că îţi impui voinţa împotriva voinţei partenerilor sexuali ci, mai mult chiar, ignori această voinţă. Cu toate că această atitudine a masculului alfa nu s-a schimbat în esenţa ei (e posibilă oare o schimbare aici? Nu cumva e vorba despre ceva ce ţine de natura noastră?), ceva-ceva pare să se fi schimbat în alt plan.
Cuvintele îşi schimbă periodic valoarea semantică, transformându-se mereu în altceva. În această atmosferă de bal-mascat în care verbul "a lămuri" (iniţial însemnând a curăţa un metal ori alt lucru până faci acel lucru să lucească, îşi pune o altă mască şi devine descrierea unei operaţii prin care mintea partenerului de dialog este curăţată de o anumită eroare) virtutea a devenit o calitate/proprietate accesibilă ambelor sexe (Aha! Femeia chiar concepută ca exclusiv pasivă sexual poate fi vir-tuoasă!). Transformarea aceasta, una din cele mai uimitoare, merită o analiză, după cum Parisul cucerit de Henric al IV-lea merita o liturgie.
Mergând pe stradă, stând la rând la bilet pentru concertul de închiderea stagiunii la Filarmonică ori ascultând ce-şi spun galeriile Stelei şi Rapidului o să constataţi că sunt destui cei care că îl vor "irruma" pe cel care i-a nemulţumit ori că pentru a-l convinge pe unul să facă, să nu facă, ori să dea ceva urmeaza … "pedicaţia". Nu cred însă că o să auziţi pe nimeni afirmând laudativ că a fost … "irrumat" ori încercând să-l insulte pe unul prin îndemnul la "pedicaţia" activă. Aparent nimic nu s-a schimbat de pe vremea romanilor când " te irrumo" şi "te pedico" erau considerate virtuţi pentru partea activă iar atitudinea pasiva prin care se recepţionau activităţile cu conţinut sexual enumerate înainte, erau grave vicii. Sexualitatea pasivă pare în continuare a fi condamnată de morala populară care acceptă că este "OK" să introduci "fascinus-ul" în gura, vaginul ori anusul altuia (mucho macho, senor!) însă îl dispreţuiesc pe cel în gura, vaginul ori anusul căruia poposeşte acesta. În această ciudată "ordine macho-istă" cea/cel care acceptă/ ori savurează sexul pasiv este josnic, pervers şi dispreţuit însă, deloc surprinzător, partea activă în această activitate e tot un vir-tuos aşa cum era pentru romani, adică în limbajul modern "un tip bine", "un tip experimentat" ori chiar "un tip şmecher" însă în nici un caz dispreţuit.
Din cele de mai sus urmeaza că am moştenit de la romani ideea că sexul este un altfel de luptă cu un învingător şi un învins (şi că doar cel care obţine victoria, adică este activ, contează), că sexul în esenţa sa trebuie conceput ca o activitate contondentă, ca o luptă dură în care lovitura cu scutul în gură ori în barbă "à la legionare roman" au fost înlocuite de "irrumaţia/pedicaţia" à la Sextus" şi că la peste 1500 de ani de la dispariţia "imperiului care a stabilit planul general al istoriei" ideile noastre despre sex sunt cam aceleaşi.
Pare ciudat că nu am reuşit să ne desprindem de mentalitatea lor în condiţiile în care privim societatea romană cu un zâmbet uşor afectat de un nejustificat aer de superioritate (adică dacă nu mai avem scalvi iar femeile nu mai sunt juridic privite ca fice ale soţilor, prin aceste lucruri le suntem muuult superiori din toate punctele de vedere? Chiar asa?).
Pentru romani era de neconceput ca sclavul ori femeia să fie sexual activi iar stăpânul/soţul să fie pasiv. Tot aşa pentru societatea actuală e de neconceput ca cineva să se laude cu sexualitatea sa pasivă. De aceea o femeie, să o numim Dulcineea, care afirmă că în, să zicem, 10 ani a făcut sex cu 50 de bărbaţi este, în cel mai bun caz, dispreţuită (nu numai de bărbaţi ci mai mult de femei) însă un bărbat, să-l numim Dulcineeus, care face afirmaţia că în acelaşi interval de timp a făcut sex cu 50 de femei este în cel mai rău caz foarte uşor criticat că este cam … neserios (dacă are farmec atât bărbaţii cât şi femeile o să-l critice foarte, foarte, foarte uşor şi cu un zâmbet în colţul buzelor). Însă orice critică îşi va pierde puterea în faţa faptului că Dulcineus este admirat, invidiat dar nu dispreţuit.
În timp ce 9 din 10 persoane vor aprecia moralitatea Dulcineei ca fiind în cel mai bun caz îndoielnică iar pe Dulcineea ca pe o persoană categoric de evitat în plan sexual (să fie o parteneră episodică este lucrul cel mai mare care i se poate oferi de către un bărbat, însă aici curiozitatea face mai mult decât teama) 9 din 10 femei îl vor privi pe Dulcineeus ca pe un partener sexual de râvnit. În vreme ce căsătoria Dulcineei ar fi privită ca o fraiereală pentru "bietul dobitoc" care "s-a pricopsit cu "poama aia", căsătoria lui Dulcineeus o să fie privită ca o mare victorie pentru doamna Dulcineeus care "i-a pus căpăstrul armăsarului". Aşadar în primul caz lumea crede că nefericitul soţ s-a ales cu o gloabă răpciugoasă în vreme ce în al doilea caz toată lumea admiră priceperea prin care a fost supus celebrul armăsar de rasă pură.
Acum să facem un mic experiment mental împreună şi să ne imaginăm că atât Dulcineea cât şi Dulcineeus afirmă că în acelaşi termen de 10 ani au făcut sex cu un număr de 50 de parteneri sexuali, însă fiecare din ei atât cu bărbaţi cât şi cu femei în număr aproximativ egal.
Ooops! Acum faceţi câţiva paşi înapoi şi admiraţi perspectiva. Dulcineea a devenit parcă mai puţin periculoasă sexual şi moral, iar bisexualitatea ei pare că o "înnobilează" parţial datorită acelui misogin curent "lesbian chic" apărut prin anii '90, care fiind prost înţeles de feministe a ajuns pentru unele din ele simbol al acceptării sexualităţii feminine de către bărbaţi (eroarea este grosieră deoarece empiric se poate stabili că există un raport de proporţionalitate între cât de misogin poate fi un individ şi cât de dispus este să accepte că bisexualitatea feminină ori lesbianismul sunt chic ori chiar foarte sexy).
Însă Dulcineeus este definitiv compromis prin dezvăluirea ambivalenţei sale sexuale. E terminat, desfiinţat, f….t (activ). Din armăsar de rasă a ajuns un fel de mârţoagă bisexuală dispreţuită atât de bărbaţi (care-şi dau coate zâmbind) cât şi de femei (care-l privesc altfel acum) de parcă fiecare din cele 25 de memorabile (bănuite) victorii sexuale asupra femeilor ar fi fost anulate de cele 25 de ruşinoase (tot bănuite) înfrângeri cu bărbaţii (cu toate că nu este o ipoteză de neglijat ca Dulcineeus să fi fost partea activă în toate cele 25 de "dueluri sexuale" cu bărbaţi).
În cazul Dulcineei este evident că activitatea ei sexuală cu femei este percepută ca fiind activă şi aceasta pare să o înnobileze, însă în cazul lui Dulcineus activitatea sa sexuală cu bărbaţi este percepută ca pasivă şi acest aspect îl transformă şi îl degradează. Aşadar ar trebui admis că nu bisexualitatea e cea care degradează imaginea lui Dulcineus ci bănuita sa pasivitate sexuală faţă de bărbaţi.
Toate acestea ne spun ceva despre cum concepe societatea noastră sexualitatea.
Adică eşti liber să o faci în orice orificiu disponibil şi cu orice persoană majoră si cu discernământ doreşti însă te poţi lauda cu asta doar dacă ai fost activ-penetrant pentru că dacă ai fost pasiv-penetrat trebuie să te ascuzi.
În mod straniu toată cohorta de rele care însoţeşte de obicei infidelitatea conjugală, adică gelozia, ura paroxistică care izbucneşte între foştii parteneri, senzaţia de "am fost trădată/tradat" au legătură cu metalitatea descrisă mai sus în care cel care e activ-penetrant şi prin aceasta virtuos e opus josnicului pasiv-penetrat. Mirării generate de afirmaţia de mai sus am să-i răspund că în ceea ce priveşte sexualitatea lucrurile sunt rareori ceea ce par să fie şi mai des ceea ce nu par deloc sa fie.
Oamenii sunt ca focurile. Unii ard, altii doar fumega. A. G. G.
Astăzi, 27 decembrie, se împlinesc 84 de ani de la moartea lui Serghei Alexandrovici Esenin. Sinuciderea celui care până la vârsta morţii sale (30 de ani) a fost căsătorit de 5 ori şi a avut din aceste căsătorii 4 copii m-a surprins întotdeauna. Cred că trebuie să lăsăm la naftalină zvonul că Esenin ar fi fost asasinat din ordinul lui Leon Davidovici (Troţki) pentru că pe de o parte poezia lui Serioja ne avertiza oarecum cu privire la acest aproape incredibil sfârşit.
Esenin:
"Vezi, bucuria-i rara, cum la geamuri
Un zvon primavaratic s-a răsfrânt...
Iar eu, decât aş putrezi pe ramuri,
Mai bine ard cu flacară, sub vânt."
…
"Lună colilie, plai înzăpezit.
Tot cuprinsu-n pânză dalbă s-a-nvelit.
Mlada de mesteacăn plânge-n crâng mereu
Cine-i mort aice? - nu cumva chiar eu?"
Pe de altă Leon Davidovici nu pare (ni-l amintim ca pe un camarad a lui Vladimir Ilici şi victimă a lui Iosif Visarionovici nu ca pe un dur comisar bolşevic) genul de politician care să comande moartea unui poet (Iosif Visarionovici ar fi fost exact genul acela de politician). Care să fi fost cauza morţii lui Serioja Esenin? Pornind de la ideea că oamenii ar fi un fel de candele arzând uleiul dăruit de Divinintate atunci poate că Serghei Alexandrovici a ars in 30 de ani uleiul improbabililor (şi biblicilor) 125 de ani ce-i fuseseră hărăziţi. Moartea la 30 de ani ar fi aşadar efectul evident al felului cum şi-a cheltuit viaţa şi iubirea.
Ipoteza acesta, că fiecare suntem dăruiţi cu cantităţi echivalente de "viaţă" pe care – făcând abstracţie de accidente şi catastrofe – le putem cheltui fie în 30 de ani ca Esenin fie în 90 îmi pare interesantă nu atât pentru că "democratizează" (cu sensul de egalizare) viaţa şi moartea (moartea este oricum cea mai înaltă expresie a egalizării inegalităţilor) ci pentru că mă face să mă gândesc la ce ar putea fi acest lucru numit "viaţă" depre care Serghei se întreba dacă a trăit-o sau doar a visat-o.
Întrucât scopul meu nu este să aflu ce este această miraculoasă proprietate a lui "Das Sein" numită viaţă ci să împărtăşesc altora relaţia pe care o am cu poezia lui Serioja Esenin mă mărginesc să scriu că sunt puţini cei care au reuşit să mă impresioneze atât cu setea lor de viaţă (de aceea deşi nu pun la îndoială faptul că s-a sinucis, actul acesta îmi pare paradoxal). Cum, Doamne, să se sinucidă cel care era gata să sărute vacile, să dea ovăs cailor din joben şi să stranga sălciile in brate? De ce să o facă?
Esenin:
" Tu alba minune, tu limpede seara!
Fierbinti mi-s obrajii de gerul din crâng.
Rachitele zvelte cu sânii afara,
Îmi vine deodata la piept sa le strâng. "
Sinuciderea îşi găseşte însă rostul şi pare cumva firească în contextul ipotezei de mai sus în care Serghei şi-a dat de duşcă în 30 de ani toată licoarea pe care Domnul i-o hărăzise. Poate că acest potop de viaţă care curgea peste sufletul său l-a făcut să fie năbădăiosul huligan care umplea prima pagină a tabloidelor americane. După ce potopul a încetat, călcând arar prin nămolul rămas ca după orice potop poetul a scris:
Esenin:
La revedere-ţi spun, la revedere
Prieten drag, te am în piept cu dor.
Predestinata despărţire cere
O altă întâlnire-n viitor.
La revedere, fără vorbe, frate,
Nu te jeli cu geana-n trist ecou,
Sa moara ce e viu nu-i noutate,
Si nici ca sa traiesti nu-i ceva nou.
Esenin nu era cel care ar mai fi putut să trăiască ca o carcasă goală pentru că mândrul călăreţ al valurilor nu putea să trăiască târându-se prin nămolul postdiluvian. De aceea, aşadar.
Ne vom inchipui ca mai mult sau mai putin intamplator (totul este cam asa) un grup de oameni se refugiaza intr-o tesatura de pesteri care nu-si mai are locul in actuala geografie subjugata de daimonul GPS. Această geografie ne-o putem imagina impreuna (pentru ca imaginatia va scapa intotdeauna oricarei tentative de ingradire, fie ea chiar una GPS).
Dupa câteva generatii vazul devine doar o amintire vaga iar dupa inca ceva timp (oare cum masoara oamenii acestia timpul, fara rasarit si apus, fara toamna si iarna si vara ?) un mit aproape uitat. Lumina inexistenta face vazul inutil insa oamenii acestia se descurca altfel de minune. Au mituri, o religie, spun povesti, se iubesc, se urasc uneori, etc.
Daca dupa secole un calator din Taramul luminii va incearca sa le explice ca el, fata de cele patru simturi pe care le au ei, mai are inca unul, ca cele doua organe, aparent fara nici un rost, care se afla situate in stanga si in dreapta bazei nasului ii folosesc lui ca sa se poata orienta si ca acest al cincilea simt este cel mai important simt al sau va fi privit cu neincredere. Poporul umbrei are multe mituri despre lumina si vaz, dar inteleptii sai stiu ca acestea sunt doar reprezentari imaginative ale starii paradisiace dinainte de caderea omului, ca "vederea" nu poate fi un simt cum este mirosul ci este doar o reprezentare a extazului in care samanii ajung sa stie care este cauza bolii lui Colt-de-cremene ori cauza imposibilitatii lui Mana-de-piatra de a face copii.
Chiar si o demonstratie prin care sa li se arate realitatea vazului ar putea fi inutila deoarece batranii din poporul umbrei nu sunt deloc convinsi de existenta vazului ori a luminii ci cred cu tarie ca aceleasi cunostinte pot fi achizitionate cu un simt al mirosului ultradezvoltat ori ca auzul ar putea fi antrenat ca sa fie in stare sa perceapa cele mai mici amanunte.
O parte dintre cei din poporul umbrei cred (chiar fara dovezi) ca lumina exista si ca vazul este ceva real. Vom numi pe acesti oameni "Petru" deoarece acestia sunt dispusi sa acorde credintei o mare pondere in cunoastere.
O alta parte din poporul umbrei are nevoie de o demonstratie clara, ceva ce sa cunoasca prin celelalte simturi pentru ca lumina si vazul sa fie notiuni acceptate ca reale in gandirea lor. Vom numi pe acesti oameni "Pavel" dupa numele celui care s-a convertit pe drumul Damascului doar dupa ce Domnul l-a intrebat personal si direct: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?".
Acum, revenind la lumea noastra, putem sa ne intrebam daca visele, revelatiile ori premonitiile sunt un mod de a cunoaste. Daca exista un organ pentru a simti asa ceva si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat (cum sunt ochii celor din Poporul Umbrei ori cum este "busola" de la baza nasului pentru noi) Nu pot sa fac nici o analiza a fenomenului premonitiei ori sa gasesc un raspuns prea multelor intrebari care ma cam chinuie insa pot sa scriu cu convingere ca fenomenul acesta merita atentia noastra.
Înţeleg cã atitudinea consideratã "normalã" în prezent vis-a-vis de lăsatul de fumat este ca odată ce ai trecut Rubiconul acesta sã faci public ceea ce simţi, arãtând urbis et orbis cât de uşor este de fãcut pasul şi ce avantaje enorme ai în urma abţinerii de la acest urât-mirositor viciu.
Pe scurt, toatã lumea se aşteaptã ca odatã trecut la categoria "nefumãtor", sã procedezi asemenea creştinilor trecuţi la Islam, eventual ca musulmanii creştinaţi, arătând cât de mult ai greşit în trecut şi cât de bine este cã ai îmbrãţişat adevãrata credinţã.
Înainte de a mã lãsa de fumat, privindu-i din exterior, nefumãtorii îmi pãreau o sectã militantã, ceva asemãnãtor "Martorilor lui Iehova", însă ceva mai agresivi. Dupã ce m-am lãsat de fumat mi-am dat seama cã nefumãtorii, din rândul cãrora fãceam acum şi eu parte, chiar sunt o sectã militantã, numai cã, neavând nici un "Watch Tower" pe care sã-l distribuie nu prea au motive sã umble din uşã-n-uşa.
Mi-am mai dat seama aproape imediat cã nefumãtorii urmãresc un singur scop: convertirea tuturor fumãtorilor şi cucerirea întregii planete. Apoi am realizat cã francmasoneria, înţelepţii Sionului, rozacrucienii, illuminati ori extratereştrii sunt nimic faţã de nefumãtori, pentru cã toate aceste frăţii mai mult sau mai puţin secrete (afarã de extratereştrii, care sunt altceva) îşi tot propun de câteva sute de ani sã cucereascã planeta, fãrã să facă nimic concret, în vreme ce nefumãtorii - priviţi numai statisticile cu totul alarmante !!! – au reuşit numai în câteva zeci de ani sã converteascã milioane de fumãtori şi sã cucereascã o mare parte din planetã, din baruri, din restaurante şi chiar din instituţiile publice, … toate locurile în care fumãtorii mai au acces doar ca …. nefumãtori, au cucerit aproape … tot.
Priviţi numai cu atenţie în jurul vostru şi dacã aţi pãstrat mãcar o pãrticicã din sufletul cald şi aburos de fumãtor, nu se poate sã nu observaţi cum nefumãtorii cuceresc lumea. Sunt reci, sunt calculaţi, se pot abţine, nu au vicii (aparente), sunt organizaţi, nu-şi cheltuiesc banii pe ţigãri şi astfel au fonduri pentru campaniile lor de convertire. N-am auzit ca fumãtorii sã îndemne pe cineva sã se apuce de fumat ori sã-l îndemne sã rãmânã fumãtor. În schimb nefumãtorii – mai ales cei convertiţi – fac asta tot timpul, îndemnând pe toţi din jur sã se lase de fumat şi îşi fac un titlu de glorie din predicile ţinute aproape cu orice ocazie fumãtorilor despre … avantajele nefumatului. De multe ori te întrebi ce au ei de câştigat din faptul cã unul sau altul nu mai fumeazã, ce-i foloseşte lui nefumătorului cã X va mirosi mai frumos, va fi mai sãnãtos, va avea mai mulţi bani, va fi mai potent/ori cu mai mult apetit sexual ori va avea mai mult timp liber ?
Orice nefumãtor vã v-a rãspunde la întrebarea de mai sus cu teoria fumatului pasiv, care sunã în felul urmãtor: Fumãtorul îşi aprinde o ţigarã. Nefumătorul cu toate cã nu contribuie cu nimic la costurile de achiziţie, va fuma şi el, aspirând fumul. Cu toate cã dacã ar fi vorba de un sandvish cu şuncã nemâncătorul nu s-ar putea plânge cã se îngraşã de la miros, în cazul fumatului, ceea ce reproşeazã nefumatorul este cã se îmbolnãveşte din cauza fumului pe care cu totul pasiv îl aspirã. Cu alte cuvinte nefumătorul recunoaşte cã este fumãtor, însã se revoltã cã a devenit astfel fãrã sã-şi doreascã. Aşadar e vorba aici despre libertate şi nu despre fumul de ţigarã, care e doar mijlocul material prin care nefumãtorul e constrâns sã facã ceva împotriva voinţei sale.
E lucru cunoscut cã libertatea unuia merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi în mãsura în care fumatul dãuneazã nefumãtorilor aceştia au tot dreptul sã protesteze şi sã obţinã protecţia statului pentru a-şi apãra libertatea de a nu fuma. Corect! Liberatea fumãtorului merge pânã acolo unde întâlneşte libertatea unui nefumãtor, cãreia, dupã ce-i dã bunã ziua şi îi ureazã sãnãtate, îi face loc, astfel încât, cu toate cã nu se pot juca împreunã, cele douã libertãţi nu se stânjenesc mãcar una pe alta.
Pânã unde merge însã libertatea nefumãtorului ? Rãspunsul cel mai evident este cã şi ea merge tot pânã la limita libertãţii altora, iar limita libertăţii fumãtorului de aceastã datã, locul unde trebuie sã facã şi ea ce vede cã fac celelalte libertăţi este acelaşi cu cel dinainte. Adicã este locul unde libertatea nefumătorului se poartã respectuos, pentru cã aşa-i şade bine libertãţii sã fie politicoasã cu orice altã libertate întâlneşte, cu libertatea fumătorului de a-şi distruge plămânii şi sănătatea dacă asta doreşte.
Dacã asta este situaţia, ce rost au pachetele de ţigãri cu imagini tari (tumori canceroase, plãmâni negri, picioare de cadavre cu etichete, etc ?). De ce nu se pun fotografii cu obezi sau cu diabetici pe pachetele de ciocolatã, bomboane, şuncã de porc, etc. ? Sau, mai bine, fotografii cu cei afectaţi de delirum tremens, cirozã, etc. pe sticlele de bãuturã ?
Cum se împacã libertatea fumãtorului de a fuma cât doreşte în intimitatea cãminului sãu cu obligaţia de a "admira" tot felul de imagini dizgraţioase ?
Nefumãtorul militant vã poate rãspunde imediat, fãrã nici un fel de probleme, cã nu e vorba de o încãlcare a libertãţii fumãtorilor ci de avertizarea lor asupra riscurilor presupuse de fumat.
Bon, d'accord mademoiselle/madame/monsieur, dar atunci de ce nu se face la fel şi cu alcoolul, care e evident mult mai periculos în plan social, pentru cã afarã de victimele produse de consumul de alcool propriu-zis, mai apar o mulţime de victime care nu au pus în viaţa lor alcool în gurã (copii şi femei bătute, oameni morţi sau mutilaţi în accidente de maşină pentru că se aflau pe aceeaşi şosea cu unul care băuse). La astfel de întrebãri, nefumãtorul nu poate sã rãspunde decât cã ar trebui fãcut la fel şi în cazul alcoolului, cã toate viciile ar trebui interzise.
Poate că un răspuns se află în cuvintele Marelui Suflet (Mahatma) care a fost Mohandas Karamchand Ghandi: "Libertatea care nu cuprinde şi libertatea de a face greşeli nu valorează nimic".
Divagaţie?
Daca citeşti prea mult, n-o să ajungi niciodată alcoolic, remarcă Leonard impasibil "Ei, puştiule, înţelege că există unele condiţii pentru exercitarea alcoolismului, e treabă serioasă..."
"Dar nu trebuie chiar un permis, spuse Antoine zîmbind şi ridicînd din umeri."
Leonard: "Ar trebui, totuşi. Unii nu rezistă la alcool, îşi stîlcesc în bătaie nevasta şi plozii, conduc aiurea şi votează tembeli... Statul ar trebui să se ocupe de formarea alcoolicilor"
Martin Page "M-am hotarât sa devin prost"
Poate pentru a apăra libertatea aceasta de a face greşeli m-aş reapuca de fumat.
Ocupaţia principală a managerului de operetă este să-şi înghesuie secretarele cu aspect cretinoid prin colţurile biroului. Impresia dizgraţioasa şi vag pederastă pe care o degajă simpla lui prezenţă e dată nu atât de opulenta lui obezitate cât mai ales de impresia ca a fost candva complet dezmembrat şi asamblat la loc de cineva foarte neîndemanatic. Cărnurile enorme si flasce ale managerului de operetă sunt aşezate aiurea iar apetitul său gargantuos-pantagruelic le sporeşte zilnic volumul in conditiile in care acestea raman la fel de prost asezate.
Managerul de operetă e plin de dispreţ faţă de toţi cei pe care în puţinătatea inteligenţei (ori în magnitudinea imbecilităţii) sale îi percepe ca fiind inferiori, însă se poartă cu o lipicioasă slugărnicie faţă de cei pe care-i consideră superiori (categorie în care intră toţi cei care au un post superior in ierarhie, ori au amante mai tinere, sau au maşini mai bune ori se afişează că ar avea mai mulţi bani decât el). Acestora, managerul de opereta nu pierde niciodata ocazia să le arate devotamentul lui imbecil. Managerul de opereta poate fi "la bază", expresie pe care o foloseste cu o doza de nedisimulată mândrie, din orice profesie insa exista o predilectie pentru ingineria miniera agronomie ori zootehnie, însă, in toate ipotezele, faptul remarcabil este ca managerul de opereta habar nu are de profesia despre care el afirma ca se afla "la bază" pentru că nu a practicat-o si nu a inteles-o niciodată. Pentru toti cei care cauta raspunsul la intrebarea: "Cum naiba a terminat dobitocul asta o facultate?" fac observatia ca managerul de opereta are, afara de o doza imensa de slugarnicie care in Romania este confundata in 9 cazuri din 10 cu abilitatile de socializare, si o ambitie invers proportionala cu I.Q.-ul. Ambitia il promoveaza acolo unde inteligenta lui da gres. Adica peste tot.
Cu toate ca orice limbaj articulat îi este oarecum străin (inclusiv limba pe care o numeste "maternă" dar pe care o violeaza stâlcind-o plin de fanfaronadă) managerul de operetă foloseşte într-un mod foarte original (are această calitate de a fi original cum numai idioţii pot fi) şi total impropriu un idiom în care intră tot felul de expresii luate cu japca de pe unde a apucat. Astfel, managerul de operetă nu conduce niciodata o firma ... nununu ... el o "menegiuieşte"; el şi amantele lui cu aspect cretinoid se îmbracă NUMAI cu haine "firmate" iar el are câte un "targhet" (de exemplu, să se culce cu nevestele altora).
Dacă e pus să numere, managerul de operetă poate să socotească pentru el şi amanta lui câte 4 mâini (destul de corect dacă admitem că labele din faţă se pun la socoteala), 4 picioare (tot aşa) şi 4 creiere (!?).
Managerul de operată e un fel de antiteză a regelui Midas şi reuşeşte să transforme toate lucrurile de valoare pe care cu totul întâmplător pune mâna sau copita în îngrozitoare kitch-uri. E pasionat de "antichităţi" pe care le achiziţionează şi le înghesuie prin casele amantelor sale cu o lăcomie de hârciog tembel, alăturând fără noimă epoci şi stiluri (ambele noţiuni: "epocă" şi "stil" îi depăşesc mult nivelul de înţelegere care se opreşte la noţiuni mai simple ca "parai", "euroi", "şmen", "şpagă", "ciordeală" ş.a.m.d.). Întregul ansamblu de obiecte adunate si alaturate de managerul de operetă pare demn de un schizofrenic care nu şi-a mai luat de mult timp medicaţia.
Managerului de opereta îi lipseşte cu totul glanda modestiei întrucât aceasta i-a fost extirpată odată cu numirea sa în prima funcţie de conducere (în general după prima delaţiune de succes: turnarea unei foste iubite despre care ştia că inainte de 1989 urmează să facă o întrerupere de sarcină; turnarea unui prieten care tot inainte de 1989 dorea să fugă în RFG; îndepărtarea din funcţie a celui care l-a promovat şi ocrotit împotriva celor de la miliţie cand a fost prins cu lipsuri in gestiune, etc.).
Managerul de operetă foloseşte obsesiv-compulsiv unele expresii pe care nu le intelege mai mult decat intelege o musca principiile termodinamicii. Astfel, el numeşte orice chestiune pe care nu o pricepe şi care-l deranjeaza ori îl plictiseşte ca fiind:"analiză pe text". Dacă-i spui în faţă că e un imbecil abject însă folosesti pentru aceasta unele expresii usor elevate şi un ton urban, managerul de operetă o să-ţi răspundă foarte probabil că … "faci analiză pe text".
Lozinca managerului de opereta este: Nu conteaza pe cati bagi sub tine principalul este sa ajungi la mal. Inotul artistic e pentru fraieri.
Parafrazand un celebru decalog am sa inchei, scriindu-va ca cele zece porunci ale managerului de opereta sunt:
1.Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei. Laudă-te că ai cinci case deşi locuiesti la sfarsit de saptamana (fara sa platesti macar chirie) în casa facuta de altul. Ah, sa nu uit! Casa NU era facuta pentru tine, animal gras si prost!
2.Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric. Încercă eventual să te iubesti singur (La asta te pricepi de minune).
3.Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat. Locul tau e in fata, chiar daca nu pricepi ABSOLUT nimic.
4.Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu. Orice turmă are nevoie de un berbec. Banuiesc ca te descurci cu o oaie, nu-i asa?
5.Batjocoreşte toate lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.
6.Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual, refuză-le de plano. (ce înseamnă de plano? Haida-de! Doar nu credeai ca-ti explic chiar si asta, nu-i asa? :P).
7.Caută mereu prim planul. Încearcă să fii contaminant.
8.Evită să-ţi pui întrebări ori să ai îndoieli morale. Drumul tău e unul al certitudinilor.
9.Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.
10.Nu uita că marele tău duşman e BUNUL simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.
Hai noroc si sa ne traiesti muuuuuuuuuuuuulti ani ... pana ti-oi zice eu "STOP!" :)
