Despre Serioja Esenin şi despre viaţă

Oamenii sunt ca focurile. Unii ard, altii doar fumega. A. G. G.

Astăzi, 27 decembrie, se împlinesc 84 de ani de la moartea lui Serghei Alexandrovici Esenin. Sinuciderea celui care până la vârsta morţii sale (30 de ani) a fost căsătorit de 5 ori şi a avut din aceste căsătorii 4 copii m-a surprins întotdeauna. Cred că trebuie să lăsăm la naftalină zvonul că Esenin ar fi fost asasinat din ordinul lui Leon Davidovici (Troţki) pentru că pe de o parte poezia lui Serioja ne avertiza oarecum cu privire la acest aproape incredibil sfârşit.

Esenin: "Vezi, bucuria-i rara, cum la geamuri Un zvon primavaratic s-a răsfrânt... Iar eu, decât aş putrezi pe ramuri, Mai bine ard cu flacară, sub vânt." … "Lună colilie, plai înzăpezit. Tot cuprinsu-n pânză dalbă s-a-nvelit. Mlada de mesteacăn plânge-n crâng mereu Cine-i mort aice? - nu cumva chiar eu?"

Pe de altă Leon Davidovici nu pare (ni-l amintim ca pe un camarad a lui Vladimir Ilici şi victimă a lui Iosif Visarionovici nu ca pe un dur comisar bolşevic) genul de politician care să comande moartea unui poet (Iosif Visarionovici ar fi fost exact genul acela de politician). Care să fi fost cauza morţii lui Serioja Esenin? Pornind de la ideea că oamenii ar fi un fel de candele arzând uleiul dăruit de Divinintate atunci poate că Serghei Alexandrovici a ars in 30 de ani uleiul improbabililor (şi biblicilor) 125 de ani ce-i fuseseră hărăziţi. Moartea la 30 de ani ar fi aşadar efectul evident al felului cum şi-a cheltuit viaţa şi iubirea.

Ipoteza acesta, că fiecare suntem dăruiţi cu cantităţi echivalente de "viaţă" pe care – făcând abstracţie de accidente şi catastrofe – le putem cheltui fie în 30 de ani ca Esenin fie în 90 îmi pare interesantă nu atât pentru că "democratizează" (cu sensul de egalizare) viaţa şi moartea (moartea este oricum cea mai înaltă expresie a egalizării inegalităţilor) ci pentru că mă face să mă gândesc la ce ar putea fi acest lucru numit "viaţă" depre care Serghei se întreba dacă a trăit-o sau doar a visat-o.

Întrucât scopul meu nu este să aflu ce este această miraculoasă proprietate a lui "Das Sein" numită viaţă ci să împărtăşesc altora relaţia pe care o am cu poezia lui Serioja Esenin mă mărginesc să scriu că sunt puţini cei care au reuşit să mă impresioneze atât cu setea lor de viaţă (de aceea deşi nu pun la îndoială faptul că s-a sinucis, actul acesta îmi pare paradoxal). Cum, Doamne, să se sinucidă cel care era gata să sărute vacile, să dea ovăs cailor din joben şi să stranga sălciile in brate? De ce să o facă?

Esenin: " Tu alba minune, tu limpede seara! Fierbinti mi-s obrajii de gerul din crâng. Rachitele zvelte cu sânii afara, Îmi vine deodata la piept sa le strâng. "

Sinuciderea îşi găseşte însă rostul şi pare cumva firească în contextul ipotezei de mai sus în care Serghei şi-a dat de duşcă în 30 de ani toată licoarea pe care Domnul i-o hărăzise. Poate că acest potop de viaţă care curgea peste sufletul său l-a făcut să fie năbădăiosul huligan care umplea prima pagină a tabloidelor americane. După ce potopul a încetat, călcând arar prin nămolul rămas ca după orice potop poetul a scris:

Esenin: La revedere-ţi spun, la revedere Prieten drag, te am în piept cu dor. Predestinata despărţire cere O altă întâlnire-n viitor. La revedere, fără vorbe, frate, Nu te jeli cu geana-n trist ecou, Sa moara ce e viu nu-i noutate, Si nici ca sa traiesti nu-i ceva nou.

Esenin nu era cel care ar mai fi putut să trăiască ca o carcasă goală pentru că mândrul călăreţ al valurilor nu putea să trăiască târându-se prin nămolul postdiluvian. De aceea, aşadar.

"În livada zărilor, înalţii

Plopi îsi misca umerii de vânt.

Să priceapă totul pentru altii

E venit poetul pe pământ."

O alta faţă a mitului peşterii

Ne vom inchipui ca mai mult sau mai putin intamplator (totul este cam asa) un grup de oameni se refugiaza intr-o tesatura de pesteri care nu-si mai are locul in actuala geografie subjugata de daimonul GPS. Această geografie ne-o putem imagina impreuna (pentru ca imaginatia va scapa intotdeauna oricarei tentative de ingradire, fie ea chiar una GPS).

Dupa câteva generatii vazul devine doar o amintire vaga iar dupa inca ceva timp (oare cum masoara oamenii acestia timpul, fara rasarit si apus, fara toamna si iarna si vara ?) un mit aproape uitat. Lumina inexistenta face vazul inutil insa oamenii acestia se descurca altfel de minune. Au mituri, o religie, spun povesti, se iubesc, se urasc uneori, etc.

Daca dupa secole un calator din Taramul luminii va incearca sa le explice ca el, fata de cele patru simturi pe care le au ei, mai are inca unul, ca cele doua organe, aparent fara nici un rost, care se afla situate in stanga si in dreapta bazei nasului ii folosesc lui ca sa se poata orienta si ca acest al cincilea simt este cel mai important simt al sau va fi privit cu neincredere. Poporul umbrei are multe mituri despre lumina si vaz, dar inteleptii sai stiu ca acestea sunt doar reprezentari imaginative ale starii paradisiace dinainte de caderea omului, ca "vederea" nu poate fi un simt cum este mirosul ci este doar o reprezentare a extazului in care samanii ajung sa stie care este cauza bolii lui Colt-de-cremene ori cauza imposibilitatii lui Mana-de-piatra de a face copii.

Chiar si o demonstratie prin care sa li se arate realitatea vazului ar putea fi inutila deoarece batranii din poporul umbrei nu sunt deloc convinsi de existenta vazului ori a luminii ci cred cu tarie ca aceleasi cunostinte pot fi achizitionate cu un simt al mirosului ultradezvoltat ori ca auzul ar putea fi antrenat ca sa fie in stare sa perceapa cele mai mici amanunte.

O parte dintre cei din poporul umbrei cred (chiar fara dovezi) ca lumina exista si ca vazul este ceva real. Vom numi pe acesti oameni "Petru" deoarece acestia sunt dispusi sa acorde credintei o mare pondere in cunoastere.

O alta parte din poporul umbrei are nevoie de o demonstratie clara, ceva ce sa cunoasca prin celelalte simturi pentru ca lumina si vazul sa fie notiuni acceptate ca reale in gandirea lor. Vom numi pe acesti oameni "Pavel" dupa numele celui care s-a convertit pe drumul Damascului doar dupa ce Domnul l-a intrebat personal si direct: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?".

Acum, revenind la lumea noastra, putem sa ne intrebam daca visele, revelatiile ori premonitiile sunt un mod de a cunoaste. Daca exista un organ pentru a simti asa ceva si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat (cum sunt ochii celor din Poporul Umbrei ori cum este "busola" de la baza nasului pentru noi) Nu pot sa fac nici o analiza a fenomenului premonitiei ori sa gasesc un raspuns prea multelor intrebari care ma cam chinuie insa pot sa scriu cu convingere ca fenomenul acesta merita atentia noastra.

 

De ce m-aş reapuca de fumat?

 

Înţeleg cã atitudinea consideratã "normalã" în prezent vis-a-vis de lăsatul de fumat este ca odată ce ai trecut Rubiconul acesta sã faci public ceea ce simţi, arãtând urbis et orbis cât de uşor este de fãcut pasul şi ce avantaje enorme ai în urma abţinerii de la acest urât-mirositor viciu.

Pe scurt, toatã lumea se aşteaptã ca odatã trecut la categoria "nefumãtor", sã procedezi asemenea creştinilor trecuţi la Islam, eventual ca musulmanii creştinaţi, arătând cât de mult ai greşit în trecut şi cât de bine este cã ai îmbrãţişat adevãrata credinţã.

Înainte de a mã lãsa de fumat, privindu-i din exterior, nefumãtorii îmi pãreau o sectã militantã, ceva asemãnãtor "Martorilor lui Iehova", însă ceva mai agresivi. Dupã ce m-am lãsat de fumat mi-am dat seama cã nefumãtorii, din rândul cãrora fãceam acum şi eu parte, chiar sunt o sectã militantã, numai cã, neavând nici un "Watch Tower" pe care sã-l distribuie nu prea au motive sã umble din uşã-n-uşa.

Mi-am mai dat seama aproape imediat cã nefumãtorii urmãresc un singur scop: convertirea tuturor fumãtorilor şi cucerirea întregii planete. Apoi am realizat cã francmasoneria, înţelepţii Sionului, rozacrucienii, illuminati ori extratereştrii sunt nimic faţã de nefumãtori, pentru cã toate aceste frăţii mai mult sau mai puţin secrete (afarã de extratereştrii, care sunt altceva) îşi tot propun de câteva sute de ani sã cucereascã planeta, fãrã să facă nimic concret, în vreme ce nefumãtorii - priviţi numai statisticile cu totul alarmante !!! – au reuşit numai în câteva zeci de ani sã converteascã milioane de fumãtori şi sã cucereascã o mare parte din planetã, din baruri, din restaurante şi chiar din instituţiile publice, … toate locurile în care fumãtorii mai au acces doar ca …. nefumãtori, au cucerit aproape … tot.

Priviţi numai cu atenţie în jurul vostru şi dacã aţi pãstrat mãcar o pãrticicã din sufletul cald şi aburos de fumãtor, nu se poate sã nu observaţi cum nefumãtorii cuceresc lumea. Sunt reci, sunt calculaţi, se pot abţine, nu au vicii (aparente), sunt organizaţi, nu-şi cheltuiesc banii pe ţigãri şi astfel au fonduri pentru campaniile lor de convertire. N-am auzit ca fumãtorii sã îndemne pe cineva sã se apuce de fumat ori sã-l îndemne sã rãmânã fumãtor. În schimb nefumãtorii – mai ales cei convertiţi – fac asta tot timpul, îndemnând pe toţi din jur sã se lase de fumat şi îşi fac un titlu de glorie din predicile ţinute aproape cu orice ocazie fumãtorilor despre … avantajele nefumatului. De multe ori te întrebi ce au ei de câştigat din faptul cã unul sau altul nu mai fumeazã, ce-i foloseşte lui nefumătorului cã X va mirosi mai frumos, va fi mai sãnãtos, va avea mai mulţi bani, va fi mai potent/ori cu mai mult apetit sexual ori va avea mai mult timp liber ?

Orice nefumãtor vã v-a rãspunde la întrebarea de mai sus cu teoria fumatului pasiv, care sunã în felul urmãtor: Fumãtorul îşi aprinde o ţigarã. Nefumătorul cu toate cã nu contribuie cu nimic la costurile de achiziţie, va fuma şi el, aspirând fumul. Cu toate cã dacã ar fi vorba de un sandvish cu şuncã nemâncătorul nu s-ar putea plânge cã se îngraşã de la miros, în cazul fumatului, ceea ce reproşeazã nefumatorul este cã se îmbolnãveşte din cauza fumului pe care cu totul pasiv îl aspirã. Cu alte cuvinte nefumătorul recunoaşte cã este fumãtor, însã se revoltã cã a devenit astfel fãrã sã-şi doreascã. Aşadar e vorba aici despre libertate şi nu despre fumul de ţigarã, care e doar mijlocul material prin care nefumãtorul e constrâns sã facã ceva împotriva voinţei sale.

E lucru cunoscut cã libertatea unuia merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi în mãsura în care fumatul dãuneazã nefumãtorilor aceştia au tot dreptul sã protesteze şi sã obţinã protecţia statului pentru a-şi apãra libertatea de a nu fuma. Corect! Liberatea fumãtorului merge pânã acolo unde întâlneşte libertatea unui nefumãtor, cãreia, dupã ce-i dã bunã ziua şi îi ureazã sãnãtate, îi face loc, astfel încât, cu toate cã nu se pot juca împreunã, cele douã libertãţi nu se stânjenesc mãcar una pe alta.

Pânã unde merge însã libertatea nefumãtorului ? Rãspunsul cel mai evident este cã şi ea merge tot pânã la limita libertãţii altora, iar limita libertăţii fumãtorului de aceastã datã, locul unde trebuie sã facã şi ea ce vede cã fac celelalte libertăţi este acelaşi cu cel dinainte. Adicã este locul unde libertatea nefumătorului se poartã respectuos, pentru cã aşa-i şade bine libertãţii sã fie politicoasã cu orice altã libertate întâlneşte, cu libertatea fumătorului de a-şi distruge plămânii şi sănătatea dacă asta doreşte.

Dacã asta este situaţia, ce rost au pachetele de ţigãri cu imagini tari (tumori canceroase, plãmâni negri, picioare de cadavre cu etichete, etc ?). De ce nu se pun fotografii cu obezi sau cu diabetici pe pachetele de ciocolatã, bomboane, şuncã de porc, etc. ? Sau, mai bine, fotografii cu cei afectaţi de delirum tremens, cirozã, etc. pe sticlele de bãuturã ?

Cum se împacã libertatea fumãtorului de a fuma cât doreşte în intimitatea cãminului sãu cu obligaţia de a "admira" tot felul de imagini dizgraţioase ?

Nefumãtorul militant vã poate rãspunde imediat, fãrã nici un fel de probleme, cã nu e vorba de o încãlcare a libertãţii fumãtorilor ci de avertizarea lor asupra riscurilor presupuse de fumat.

Bon, d'accord mademoiselle/madame/monsieur, dar atunci de ce nu se face la fel şi cu alcoolul, care e evident mult mai periculos în plan social, pentru cã afarã de victimele produse de consumul de alcool propriu-zis, mai apar o mulţime de victime care nu au pus în viaţa lor alcool în gurã (copii şi femei bătute, oameni morţi sau mutilaţi în accidente de maşină pentru că se aflau pe aceeaşi şosea cu unul care băuse). La astfel de întrebãri, nefumãtorul nu poate sã rãspunde decât cã ar trebui fãcut la fel şi în cazul alcoolului, cã toate viciile ar trebui interzise.

Poate că un răspuns se află în cuvintele Marelui Suflet (Mahatma) care a fost Mohandas Karamchand Ghandi: "Libertatea care nu cuprinde şi libertatea de a face greşeli nu valorează nimic".

 

Divagaţie? Daca citeşti prea mult, n-o să ajungi niciodată alcoolic, remarcă Leonard impasibil "Ei, puştiule, înţelege că există unele condiţii pentru exercitarea alcoolismului, e treabă serioasă..." "Dar nu trebuie chiar un permis, spuse Antoine zîmbind şi ridicînd din umeri." Leonard: "Ar trebui, totuşi. Unii nu rezistă la alcool, îşi stîlcesc în bătaie nevasta şi plozii, conduc aiurea şi votează tembeli... Statul ar trebui să se ocupe de formarea alcoolicilor" Martin Page "M-am hotarât sa devin prost"

 

Poate pentru a apăra libertatea aceasta de a face greşeli m-aş reapuca de fumat.

MANAGERUL DE OPERETĂ

Ocupaţia principală a managerului de operetă este să-şi înghesuie secretarele cu aspect cretinoid prin colţurile biroului. Impresia dizgraţioasa şi vag pederastă pe care o degajă simpla lui prezenţă e dată nu atât de opulenta lui obezitate cât mai ales de impresia ca a fost candva complet dezmembrat şi asamblat la loc de cineva foarte neîndemanatic. Cărnurile enorme si flasce ale managerului de operetă sunt aşezate aiurea iar apetitul său gargantuos-pantagruelic le sporeşte zilnic volumul in conditiile in care acestea raman la fel de prost asezate.

Managerul de operetă e plin de dispreţ faţă de toţi cei pe care în puţinătatea inteligenţei (ori în magnitudinea imbecilităţii) sale îi percepe ca fiind inferiori, însă se poartă cu o lipicioasă slugărnicie faţă de cei pe care-i consideră superiori (categorie în care intră toţi cei care au un post superior in ierarhie, ori au amante mai tinere, sau au maşini mai bune ori se afişează că ar avea mai mulţi bani decât el). Acestora, managerul de opereta nu pierde niciodata ocazia să le arate devotamentul lui imbecil. Managerul de opereta poate fi "la bază", expresie pe care o foloseste cu o doza de nedisimulată mândrie, din orice profesie insa exista o predilectie pentru ingineria miniera agronomie ori zootehnie, însă, in toate ipotezele, faptul remarcabil este ca managerul de opereta habar nu are de profesia despre care el afirma ca se afla "la bază" pentru că nu a practicat-o si nu a inteles-o niciodată. Pentru toti cei care cauta  raspunsul la intrebarea: "Cum naiba a terminat dobitocul asta o facultate?" fac observatia ca managerul de opereta are, afara de o doza imensa de slugarnicie care in Romania este confundata in 9 cazuri din 10 cu abilitatile de socializare, si o ambitie invers proportionala cu I.Q.-ul.  Ambitia il promoveaza acolo unde inteligenta lui da gres. Adica peste tot.

Cu toate ca orice limbaj articulat îi este oarecum străin (inclusiv limba pe care o numeste "maternă" dar pe care o violeaza stâlcind-o plin de fanfaronadă) managerul de operetă foloseşte într-un mod foarte original (are această calitate de a fi original cum numai idioţii pot fi) şi total impropriu un idiom în care intră tot felul de expresii luate cu japca de pe unde a apucat. Astfel, managerul de operetă nu conduce niciodata o firma ... nununu ... el o "menegiuieşte"; el şi amantele lui cu aspect cretinoid se îmbracă NUMAI cu haine "firmate" iar el are câte un "targhet" (de exemplu, să se culce cu nevestele altora). 

Dacă e pus să numere, managerul de operetă poate să socotească pentru el şi amanta lui câte 4 mâini (destul de corect dacă admitem că labele din faţă se pun la socoteala), 4 picioare (tot aşa) şi 4 creiere (!?).

Managerul de operată e un fel de antiteză a regelui Midas şi reuşeşte să transforme toate lucrurile de valoare pe care cu totul întâmplător pune mâna sau copita în îngrozitoare kitch-uri. E pasionat de "antichităţi" pe care le achiziţionează şi le înghesuie prin casele amantelor sale cu o lăcomie de hârciog tembel, alăturând fără noimă epoci şi stiluri (ambele noţiuni: "epocă" şi "stil" îi depăşesc mult nivelul de înţelegere care se opreşte la noţiuni mai simple ca "parai", "euroi", "şmen", "şpagă", "ciordeală" ş.a.m.d.). Întregul ansamblu de obiecte adunate si alaturate de managerul de operetă pare demn de un schizofrenic care nu şi-a mai luat de mult timp medicaţia.

Managerului de opereta îi lipseşte cu totul glanda modestiei întrucât aceasta i-a fost extirpată odată cu numirea sa în prima funcţie de conducere (în general după prima delaţiune de succes: turnarea unei foste iubite despre care ştia că inainte de 1989 urmează să facă o întrerupere de sarcină; turnarea unui prieten care tot inainte de 1989 dorea să fugă în RFG; îndepărtarea din funcţie a celui care l-a promovat şi ocrotit împotriva celor de la miliţie cand a fost prins cu lipsuri in gestiune, etc.).

Managerul de operetă foloseşte obsesiv-compulsiv unele expresii pe care nu le intelege mai mult decat intelege o musca principiile termodinamicii. Astfel, el  numeşte orice chestiune pe care nu o pricepe şi care-l deranjeaza ori îl plictiseşte ca fiind:"analiză pe text". Dacă-i spui în faţă că e un imbecil abject însă folosesti pentru aceasta unele expresii usor elevate şi un ton urban, managerul de operetă o să-ţi răspundă foarte probabil că … "faci analiză pe text".

Lozinca managerului de opereta este: Nu conteaza pe cati bagi sub tine principalul este sa ajungi la mal. Inotul artistic e pentru fraieri.

Parafrazand un celebru decalog am sa inchei, scriindu-va ca cele zece porunci ale managerului de opereta sunt:

1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei. Laudă-te că ai cinci case deşi locuiesti la sfarsit de saptamana (fara sa platesti macar chirie) în casa facuta de altul. Ah, sa nu uit! Casa NU era facuta pentru tine, animal gras si prost!

2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric. Încercă eventual să te iubesti singur (La asta te pricepi de minune).

3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat. Locul tau e in fata, chiar daca nu pricepi ABSOLUT nimic.

4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu. Orice turmă are nevoie de un berbec. Banuiesc ca te descurci cu o oaie, nu-i asa?

5. Batjocoreşte toate lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.

6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual, refuză-le de plano. (ce înseamnă de plano? Haida-de! Doar nu credeai ca-ti explic chiar si asta, nu-i asa? :P).

7. Caută mereu prim planul. Încearcă să fii contaminant.

8. Evită să-ţi pui întrebări ori să ai îndoieli morale. Drumul tău e unul al certitudinilor.

9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.

10. Nu uita că marele tău duşman e BUNUL simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.

Hai noroc si sa ne traiesti muuuuuuuuuuuuulti ani ... pana ti-oi zice eu "STOP!" :)

Omul care a dorit sa schimbe lumea

Dr. Lothar Paul Ernst Kreyssig. 30 octombrie 1898 în Flöha, Sachsen – 5 iulie 1986 Bergisch Gladbach.

2. În timpul primului razboi mondial se înscrie ca voluntar în armata germana şi este rãnit pe front. Studiaza dreptul la Dresda si acolo se înscrie în fraternitatea studenteasca Grimensia. Acolo, cucerit ca orice student al vremii de Weltanschauung-ul pozitivist german şi în cea mai pură tradiţie studenteasca germanã practicã Mensur. Unul dintre aceste dueluri va lãsa pe obrazul lui stâng o schmiss (cicatrice).

3. Dupa definitivarea studiilor si a perioadei de practica profeseaza ca avocat câţiva ani, iar ulterior obţinerii titlului de doctor în drept, în anul 1928 este numit judecãtor la curtea districtuala din Chemnitz. Din anul 1937 este judecator la curtea districtuala a Brandemburgului.

4. De la numirea sa ca judecator în anul 1928, Lothar Kreyssig este apreciat de superiorii sãi ca un excelent magistrat. Ulterior instalarii la putere a NSDAP pãrerea superiorilor despre judecãtorul Lothar Kreyssig se schimbã uşor, find sesizate o serie "nereguli" minore ca: aţipirea la o ceremonie în cadrul cãreia s-a dezvelit la curtea districtuala Brandemburg unul dintre busturile lui Hitler; protestul public a lui Kreyssig faţã de suspendarea din funcţie a trei judecãtori vinovaţi de aplicarea defectuoasã (în opinia autoritãţilor naziste) a "legilor ariene" privitoare la politica rasialã; referirea, în cadrul unui supeu oficial, la politica nazistã privitoare la biserici ca fiind "nedreptate mascatã în forme legale". În urma acestor incidente este transferat la o instanţã inferioarã din Brandemburg.

5. În cursul anului 1940, pe biroul sãu se acumuleazã din ce în ce mai multe certificate de deces ale unor persoane internate la instituţii spitaliceşti din circumscripţia instanţei unde funcţiona. Suspecteazã cã morţile sunt în legãturã cu “Operaţiunea Gnadentod” – “Operaţiunea ucidere din milã” – respectiv exterminarea sistematicã a persoanelor cu handicap fizic sau psihic, în conformitate cu politica nazistã care considera aceste persoane ca fiind nedemne pentru viaţă.

6. Lothar Kreyssig trimite o scrisoare oficialã Ministrului Justiţiei Reich-ului şi una Preşedintelui Curţii supreme a Prusiei, în care informeazã despre aceastã situaţie şi solicitã luarea de mãsuri urgente întrucât considerã cã aceste acte sunt vãdit nelegale. În aceste scrisori aratã cã situarea persoanelor internate în instituţii psihiatrice şi lagãre de concentrare dincolo de protecţia legii este cu totul inacceptabilã. Primeşte rãspuns la acest demers doar din partea Ministrului Justiţiei prin care este încunoştinţat cã aceasta este voinţa Fuhrer-ului. Este convocat oficial la Berlin unde diferite persoane oficiale din cadrul Ministerului de Justiţie Reich-ului încearcã, fãrã succes, sã-i “corecteze” gândirea. Întors la instanţa unde funcţiona, Lothar Kreyssig, emite mai multe ordine de interdicţie[1] pentru spitalele psihiatrice din circumscripţia instanţei unde funcţiona prin care interzice acestora sã transfere bolnavi cãtre alte instituţii fãrã permisiunea instanţei.

7. Dupã ce se documenteazã temeinic cu privire la caz, introduce o plângere oficialã prin care îl pune sub acuzare pentru sãvârşirea mai multor infracţiuni de omor pe SS Grüpenfuhrer-ul şi Reichsleiter-ul Philiph Bouhler, şeful Cancelariei Reich-ului, responsabil de coordonarea programului nazist de eutanasiere “T4”. I se aduce la cunoştinţã cã programul “T4” este urmarea unui ordin direct al Fuhrer-ului, iar Ministrul de Justiţie al Reich-ului, Franz Gurtner, îi cere în mod oficial sã renunţe la ordinele de interdicţie. Însã opinia fermã a lui Lothar Kreyssig este cã voinţa Fuhrer-ului nu reprezintã un izvor de drept şi cã în toate cazurile care i-au reţinut atenţia nu s-au respectat drepturi esenţiale, astfel încât acţiunile sunt vãdit ilegale iar ca judecãtor nu le poate accepta, refuzând ferm sã retragã ordinele de interdicţie. În faţa acestui refuz, ministrul Franz Gurtner îl demite din funcţia de judecãtor. I se oferã însã posibilitatea de a se pensiona prematur. Ulterior pensionãrii este pus sub urmãrire penalã, nefiind însã niciodatã trimis în judecatã.

8. Între anii 1941 şi 1945 lucrezã ca fermier iar în 1946 refuzã sã fie numit din nou ca judecãtor. Îşi continuã activitatea ca pastor luteran pânã la decesul sãu din anul 1986.

“NICI UNUL DINTRE NOI, GERMANII CARE AM SUPRAVIEŢUIT RÃZBOIULUI, CEI CARE NU NE-AM DORIT CRIMELE NAZISTE, NU AM FÃCUT DESTUL PENTRU A LE ÎMPIEDICA.”

LOTHAR KREYSSIG 1945.

9. În anii care au urmat rãzboiului Lothar Kreyssig a fost bântuit de ideea responsabilitãţii colective a germanilor pentru crimele comise în timpul regimului nazist. Juristul pur-sânge, judecãtorul care impusese până şi naziştilor respect, abandoneazã Weltanschauung-ul pozitivist în favoarea unei noi concepţii concretizatã în programul denumit “Acţiunea Reconcilierea” - Aktion Sühnezeichen – prin care, în numeroase însã nepublicate texte, pune problema posibilitãţii reconcilierii germanilor cu naţiunile europene. În concepţia sa aceastã reconciliere se poate întemeia numai pe recunoaşterea vinovãţiei colective a germanilor pentru atrocitãţile comise în perioada nazistã.

10. În concepţia lui Lothar Kreyssig problema vinovãţiei comune a germanilor se situeazã dincolo de limitele legii penale, (în care, desigur, rãspunderea este numai personalã) într-un plan superior care ţine de însãşi esenţa umanitãţii. În fond acest lucru reproşeazã dr.-ul Kreyssig germanilor – faptul cã în perioada de 12 ani a regimului nazist au renunţat treptat la umanitate. În contrast cu vasta majoritate a celorlalţi autori germani care au abordat subiectul, aduce în discuţie alãturi de noţiunea responsabilitãţii colective şi natura esenţial criminalã a regimului instituit de al Treilea Reich precum şi eşecul major al tuturor instituţiilor care trebuiau sã protejeze viaţa şi demnitatea umanã. Prin textele sale dr.-ul Lothar Kreyssig îşi manifestã tristeţea faţã de “falimentul moral al societãţii germane” şi faţã de faptul cã negarea vinovãţiei va distruge atât “sufletul german” – în care crede cu ardoare - cât şi relaţiile Germaniei cu restul lumii, întreţinând neîncrederea popoarelor lumii în germani.

Lothar Kreyssig nu a fost popular nici înainte şi nici dupã rãzboi, textele sale rãmânând în majoritatea lor nepublicate. Banuiesc cã nici nu şi-a dorit popularitatea deoarece demersurile sale nu era menite sã-i aducã aplauze ori articole favorabile de presã. Însă, în timpul celui de al Treilea Reich, puteau sã-i aducã moartea ori o internare într-un lagãr de concentare precum şi multe neplãceri lui şi familiei sale (în anul 1940 era cãsãtorit şi avea doi copii). Dupã rãzboi, demersurile sale în care solicita tuturor germanilor majori sã-şi recunoascã vinovãţia şi sã întreprindã acte de voluntariat în fostele ţãri ocupate, atât ca penitenţã cât şi cu scopul de a arãta lumii şi faţa bunã a germanilor, ajutând de asemenea şi la redresarea economicã a foştilor inamici, l-au fãcut relativ nepopular într-o Germanie care dorea mai mult sã fie victimizatã pentru bombardamentele asupra Dresdei decât sã fie acuzatã pentru Coventry, Oradour-sur-Glane ori Lidice. De altfel actele de voluntariat ale germanilor în Polonia, Letonia, Lituania, Bielorusia, Rusia, Franţa, Norvegia sau Cehoslovacia la care îndemna dr. Kreyssig nu erau bine privite nici de cãtre anglo-americani şi nici de cãtre sovietici.

Educaţia creştinã şi împrejurarea cã dr.-ul Lothar Kreyssig era un credincios luteran practicant nu explicã deloc atitudinea sa. Dr. Goebels se considera un bun creştin (fiind în dezacord cu Rosenberg care visa reîntoarcerea vechilor zei germanici) însã cãuta şi gãsea argumente pentru crimele naziste chiar în Biblie.

Deşi pare enigmaticã, lipsa unei reacţii mai dure a naziştilor faţã de un judecãtor care refuza sã-l recunoascã pe Fuhrer ca unica sursã a legii, îşi gãseşte explicaţia atât în prestigiul aproape uriaş de care se bucura încã în anul 1940 funcţia de judecãtor (prestigiu care în anul 1945 dispãruse din cauza subordonãrii quasi-totale a corpului magistraţilor faţã de nazişti), în trecutul nepãtat al dr-lui Lothar Kreyssig (voluntar în Primul Rãzboi Mondial, bun german, cãsãtorit şi familist, bun judecãtor, etc.) precum şi în grija naziştilor de a nu intra în conflict cu magistraţii de care aveau mare nevoie[2].

Demersul dr.-ului Lothar Kreyssig pune într-un con de luminã stridenţă atitudinea celorlalţi magistraţi si avocaţi germani (din care doar o micã parte vor fi judecaţi la Nurenberg), scoţând în evidenţã faptul cã laşitatea şi lipsa de demnitate sunt, din nefericire, constante ale istoriei umane (ridicolul simulacru de judecată împotriva dictatorului Ceauşescu şi al soţiei sale ne arată că nici în anul 1989 lumea şi Europa nu scăpaseră de astfel de kangaroo courts).

Dintr-o injustiţie aparent inerentã istoriei europene demersul dr. Lothar Kreyssig nu se bucurã de aceeaşi publicitate şi popularitate ca mult mai celebrul “J’accuse!” al lui Emile Zolla. Cu toate acestea, în opinia mea, actele de demnitate şi curaj întreprinse în Germania anului 1940 nu sunt cu nimic mai prejos (ba dimpotrivã !) celor înfãptuite într-o Franţã relativ democrată şi în timpuri în care Zolla se simţea sprijinit.

Dacã mãcar o pãtrime dintre magistraţii şi avocaţii germani[3] ar fi avut în anul 1940 aceeaşi atitudine ca şi dr.-ul Lothar Kreyssig numãrul victimelor nazismului ar fi fost mult mai mic. Se dezvãluie astfel un adevãr fundamental: nici o dictaturã nu este posibilã fãrã colaborarea unor segmente importante din societate.

Comuniştii, vorbind despre “dictatura proletariatului” nu rosteau un neadevãr ci doar deformau imaginea. Noi toţi cei care avem vârsta necesară, suntem de vină pentru nazism, comunism, capitalism şi orice alt etc-ism pe care-l trăim împreună cu copiii noştri. Stă în puterea noastră să schimbăm ceea ce este rău în societate înainte ca răul să devină “al nostru”. Însă după ce răul devine “al nostru” aşa cum au fost nazismul ori comunismul putem scăpa de ele doar după ce le recunoştem ca atare atât dimensiunile cât şi esenţa şi doar după ce astfel ni le înşuşim ca vină colectivă. Vinovăţia aceasta colectivă nu-şi are originea într-un text de lege pentru că nu există nici o lege care să incrimineze aşa ceva, ci vine din încălcarea limitelor umanităţii.

---

[1] Ca şi în dreptul anglo-saxon existã instituţia “ordinului de interdicţie”, similarã in unele privinţe cu ordonanţa preşedinţialã, prin care un judecãtor obligã o persoanã sã facã ori sã nu facã ceva. În dreptul anglo-saxon încãlcarea unui ordin de interdicţie constituie infracţiune gravã (felony) pedepsindu-se cu închisoarea. Nu am date cu privire la împrejurarea dacã în anul 1940 încãlcarea unui ordin de interdicţie era sau nu infracţiune în dreptul german însă, dată fiind rigoare germană, cred că acesta era adevărul.

[2] Între anii 1940 şi 1945 judecãtorii germani au pronunţat peste 30.000 de condamnãri la moarte, afarã de sentinţele prin care o persoanã era declaratã ca handicapatã, aceste sentinţe fiind, chiar dacã indirect, tot condamnãri la moarte sau în cel mai bun caz la sterilitate forţată deoarece odatã declaratã ca handicapatã o persoanã era “nedemnã de a trãi ori de a se reproduce” fiind în multe cazuri trimisã pe cale administrativã spre a fi “eutanasiatã”. Totalul victimelor sistemului judiciar german din perioada nazistã a rãmas necunoscut. Prin comparaţie, în toatã perioada fascistã, justiţia italianã a pronunţat doar puţin peste 100 de condamnãri la moarte.

[3] În perioada nazistã rolul avocatului se restrânge, dispãrând aproape total dupã anul 1941. Statistic, în anul 1940 erau cca. 13000 de magistraţi germani la cca. 16.000 de avocaţi; în 1944 existau peste 19.000 de magistraţi la mai puţin de 6000 de avocaţi.

Face to Face 2 - Revenge of the Skinny

Homunculi patibulari

homunculus patibularis horribilis versus homunculus patibularis minor

Nutresc convingerea ca pentru a te certa cu cineva trebuie faci parte din aceasi regn intelectual, ca sa nu zic aceeasi specie. Intrucat cei doi se urasc din adancul inimioarelor lor lacome si neinfricate si amandoiti (adica diminutivul de la amandoi, exprimare usor ironica a bunicii mele) sunt la fel de convinsi ca celalalt e un dobitoc abject urmeaza ca exista un consens si pe cale de consecinta o asemanare profunda intre ei, asemanare care transcede usoarele deosebiri din logoreea care le tine loc de discurs. Flatulenta mintala este un alt element comun. Cu toate acestea Skinny a.k.a. HRP pare superior. Fata de falcosenia violent-butucanoasa a lui Ve.Ce.Te a.k.a. Vadim, Skinny HRP e diafan si inefabil (na!) ca si copia unei fotografii scanate de n ori, unde n este un numar mai mare decat zece.

Ve.Ce.Te a.k.a. Vadim este originalul gretos (insa exemplar!) a ceea ce pot face egolatria sau mai precis egolatrina altoita pe lacomie. Portretul lui caricatural e usor de facut, clar si precis conturat. E rau, egoist, las, viclean, lacom, perfid, demagog si incapabil de a intelege cultura (a nu se citi incult! Ve.Ce.Te. stie multe chestii - deci nu e incult - dar nu le intelege deloc, dovada sta in comportament). Toate aceste trasaturi sper ca "emana" suficient de clar din "portret".

HRP este prin contrast doar o copie, copia de proasta calitate a ceva inexistent (indraznesc sa sper ca inexistenta va ramane - hi-hi-hi!). Imaginea caricaturala a acestui personaj hiperreal am obtinut-o prin urmatoarea metoda: Am aplicat fiecarei parti din fizionomie cate un retus care sa corespunda cu elucubratiile pseudo-savante ale mangafalei. Am fost profund inspirat de limbajul lui de "petit bourgeois", de un prost gust alambicat, pompos pana la ridicol si adesea contradictoriu ori vag pleonastic al acestui "gadget" al (in)culturii romane. Din imagine lipseste papillon-ul devenit un "brand" HRP intrucat am preferat sa-i ofer o tinuta mai adecvat-populara; mustata a fost putin ajustata intrucat am considerat ca asemanarea fotografiei initiale cu una din tinerete a lui Dolphi (cum care Dolphi?) nu este intamplatoare (cu toate ca nutresc convingerea ca nu este nici voita). Si HRP stie multe dar ca si ciobanescul german este incapabil sa se exprime coerent.

Longum iter est per praecepta, breve et efficax per exempla sa-i dam asadar cuvantul domnului HRP!

Lumea(...)e spirituala prin materialitate - Omul recent, pag. 5 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - sau mai pe intelesul tuturor HRP e inteligent prin kilograme.

"...discernãmîntul fatã de lucrurile pe care omul le pierde atunci cînd umanitatea progreseazã" - Omul recent, pag. 7 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - discernamantul fata de lucruri, adica discernamantul lui HRP fata de, exempli gratia, un cacat din iarba - nope! discernamantul este capacitatea persoanei de a aprecia rezultatul unei actiuni sau inactiuni proprii si nu se exprima (nu este) fata de lucruri ci fata de actele (actiuni sau inactiuni) proprii. Formularea corecta (logica) ar fi: ... discernamantul fata de actele prin care omul pierde lucruri atunci cand umanitatea progreseaza".

"Prin urmare, de discernamant e nevoie in permanenta, si anume cat suntem vii" interviu Jurnalul National apud http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Monden/490/Patapievici--... ATENTIUNE! se citeaza urbis et orbis: Mortii pot fi lipsiti total sau partial de discernamant! Intrarea in moarte este libera de discernamant. La intrare nu se cere adeverinta! Cand plecati va rugam sa lasati discernamantul la garderoba! Va multumim pentru intelegere!

"potrivit unei bune separatii a puterilor în cosmos"; asadar e cert (HRP dixit!) ca exista o separatie a puterilor in cosmos si nu orice fel de separatie ci una buna - HRP "a mirosit" situatia de fapt si ne impartaseste din stiinta domniei sale. Asteptam stiri despre Constitutia cosmica, contenciosul constitutional cosmic etc. Imi permit o rugaminte domnu' Patapievici: daca aflati cumva de ministrul care se ocupa de Terra sa-mi dati un bip. Va rog io frumos! Fac cinste!

"... a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă" - Omul recent, pag. 11 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - Ce frumos! Ce poetic! "Toate-s aproape si departe/ Si parca-s leganat de ape" deci Creatorul e in imediata vecinatate a creaturii (HRP) insa, pentru a nu se molipsi de boala de care sufera creatura, aceasta imediata vecinatate este premeditat infinita. Deci puteti sa-i dati inainte domnu' HRP pentru ca un spatiu infinit nu se umple niciodata, oricate gogomanii ati spune sau scrie.

"oameni recenti ai unei lumi din ce în ce mai recente mai posedã discernãmîntul de a pricepe" - Omul recent, pag. 12 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - opusul discernamantului de a pricepe este lipsa discernamantului de a nu pricepe, lipsa discernamantului de a pricepe sau discernamantul de a nu pricepe? Daca omul recent mai poseda capacitatea de a aprecia (a intelege, a avea reprezentarea) rezultatul unei actiuni sau inactiuni proprii (discernamantul sau intelegerea acelui act) si aceasta capacitate este folosita pentru a intelege (a pricepe) acelasi act, nu cumva se cam incurca lucrurile? Pentru a le simplifica, cititorul diligent va intelege ca aceasta formulare este una de natura patagramatica (de la “pas ta gramatique” sau poate “patte à gramatique”, ori chiar “pâte à gramatique”, la fel ca patafizica) si ca trebuie sa se inarmeze cu muuuuulta rabdare pentru ca mai sunt peste 400 de pagini de ciopartit. (NOTA: obsesia lui HRP pentru discernamant pare extrem de asemanatoare cu obsesia eunucilor din harem pentru sex).

"...modernitatea trebuie moderatã, trebuie bine temperatã prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemînã..." - Omul recent, pag. 12 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - Asadar daca duduia modernitate face fite i le scoatem din cap dupa reteta patapievicianista (sic!) cu ceva "simplu", "firesc", "viu" si "aflat mereu la indemana" Hmmmm, imbietor nu ? Pentru ce-i care v-ati gandit ca HRP va indeamna la ceva BDSM ori macar sa i-o trageti putin mai dur duduii modernitate, poate chiar sus si cu figuri. RUSINICAAAA!!! Tot nenea HRP ne explica "Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă" Adica munca-i cea mai naspa pentru duduia modernitate mai ales daca in campul muncii exista si alte forme de viata. Huoooo parasuta! Cat priveste notiunea "alte forme de viata" HRP ne cam lasa in ceata. S-ar putea ca duduia sa aiba o intemeiata repulsie nu atat fata de munca ci fata de "alte forme de viata". Cine stie la ce “alte forme de viata” se poate gandi HRP dupa ce s-a certat la parlament, la piata sau la coada la dosarele secu' cu VeCe Tudor - zis Vadim - si s-au improscat unul pe altul cu cacat filozofic falsificat.

"Aceste discipline trebuie însă practicate 'nu în vederea vînzării sau cumpărării, precum negustorii sau precupeţii – adică 'în mod profan',ci în spiritul 'filozofiei celei adevărate' Idem pag. 18 - Frumos citat din Platon bre nene Patapievici! Da' daca cei multi (si cel mai adesea snobi) cam dau banii pe cartile 'mneavoastra (ceea ce nu e cazul meu care am broadband si DC++) nu inseamna ca sunteti cam demagog? De ce nu publicati pe net, in spiritul filozofiei adevarate (open), cum face de exemplu, chiar daca doar partial, domnu' Nick Bostrom? Sau poate va bazati pe faptul ca, fiind cam scumpe cartile 'mneavoastra, oamenii nu le citesc de frica sa nu le strice si citesc numai laudele din presa, astfel ca ramaneti mare filozof?

"Ce se întîmplase, de fapt? O inversiune de accent – exprimatã printr-o simplã translatie între opuse si un împrumut." Idem, pag. 28. In anterioarele 10 pagini HRP ne explica ce parere aveau Platon, Aristotel si ceilalti despre cunoastere. In acest fel domnul HRP va scuteste de a mai cauta si descarca de pe www.e-referate.ro niscai texte. Nivelul intelectual al discursului dom'lui Patapievici despre parerile defunctilor Platon si Aristotel este aproximativ acelasi cu cel de pe e-referate.ro asa ca toate fetitele de gimnaziu pot sa mearga sambata la disco si lunea sa se dea rotunde in fata profului de romana ca au citit Platon si Aristotel in weekend. Propozitia bolduita (sau cu aldine) este o adevarata capodopera, recititi si savurati fiecare silaba "simpla translatie intre opuse si un imprumut" adica opusele au culisat una in locul celeilalte si s-a afalt in treaba si imprumutul sau opusele au schimbat locul cu imprumutul care, galant, le-a lasat pe ele mai in fata ca se vede mai bine?

Intrucat m-a apucat din nou lenea intelectuala – aceasta e starea mea naturala - las pana’n calimara, suflu’n lumanare imi aprind luleaua de cocean de porumb si privesc motanul care toarce cautand freeporn pe net. Pa, v-am pupat!

Despre realitate

Asadar totul este atât de “real” în jurul nostru, simţurile ne dau dimensiunea “marginilor” acestei lumi iar raţiunea, ca un bun croitor, surfilează aceste “margini” ca nu cumva să se scămoşeze. Tot şi toate concordă, micile “scame” sunt îndepărtate cu grijă, cutele sunt netezite iar “stofa” realităţii este spălată rar de tot, de câteva ori într-un mileniu pentru ca nu cumva să se subţieze, sau horribile dictu, să se destrame!
Intrucât e lipsit de sens să ne închipuim că ar putea să existe observaţie fără subiectul observator sau că acest subiect observator ar putea fi cumva “afară”, situaţie în care ar influenţa mult mai puţin realitatea observată, trebuie să acceptăm că atât subiectul cât şi obiectul observaţiei fac parte din acelaşi sistem şi se influenţează reciproc ca oricare două subsisteme aflate în relaţie. Wow! Adică medicul mă operează (mă modifică! - sper să aibă în vedere două lucruri: proiectul meu iniţial şi faptul că am fost trimis in this cruel world fără piese de schimb- iar eu la rândul meu îl modific pe el! - bine oricum se poate pune 1-0 pentru el pentru că el mă modifică fizic în timp ce eu îl modific doar psihic, emoţional şi intelectual.- Dar dacă privesc o piatră? Eu mă modific, dar piatra? Aici este o altă problemă asupra căreia, parafrazând-o pe una dintre cele mai mari filozoafe (sic!) contemporane (Woody Woodpecker) aş putea spune “ I`ll be back soon with another theory” Aha-ha-ha-ha!
Omul modern recunoaşte două stări “de bază” ale conştiinţei vegea şi somnul. Intr-un cunoscut spot publicitar de acum vreo câţiva ani un bebeluş spunea: ”acum dorm, acum mă trezesc”, finalul făcând trimitere la beneficiile pempărşilor. ATENŢIE! Toată lumea să se doteze cu pempărşi pe măsură! Urmează o chestie de vă căcaţi pe voi! Bebeluşul mai sus citat vedea lucrurile simplu, când dorm dorm şi când sunt treaz sunt treaz şi gata! Dar dacă, mă-ntreb şi eu aşa ca prostu`, cele două stări nu sunt chiar aşa de distincte, dacă veghea şi somnul coexistă bien merçi? Specific somnului este faptul că voinţa noastră (Ah {???} schopenhauerian!) nu are aproape nici un efect asupra viselor, mişcărilor trupului sau gândurilor, iar veghei îi este dată iluzia că le stăpâneşte pe toate acestea. Dacă-i aşa atunci invit pe oricine (atenţie se citează urbis et orbis) să facă încercarea (well, failure is allways an option) să-şi oprească gândurile în loc ori dacă treaba cu gândurile pare prea dificilă ori fantastică să se ridice în două picioare şi să-ncerce să stea nemişcat pentru câtva timp (fail again?). Da desigur poziţia doctă, pozitivistă este să presupunem că în cel de-al doilea caz irigarea creierului, poziţia incomodă, bla-bla-bla, fac să apară o uşoară clătinare, tremur la nivelul membrelor, etc., primul caz neavând pozitie doctă, pozitivă; sau putem accepta că nu prea putem să ne controlăm nici în iluzia veghei ceea ce nu putem controla defel în somn. Da dar măcar avem VOINŢA, putem să controlăm măcar ceea ce ne dorim. Chiar aşa? Atunci cum putem explica faptul că un el sau ea tineri sau mai puţin, normali, mediocri şi pozitivi (nu e nimic grav cele trei nu sunt sinonime) având o atitudine sănătoasă faţă de muncă şi societatea noastră mondială capitalist-utopică începe într-o zi să se acopere de penibil pierzând din seriozitate, kilograme şi nervi, pentru că un alt ea sau el îi refuză tentativa de împerechere? Păi sa-ndrăgostit! veţi spune, asta se-ntâmplă adeseori nu e nimic grav. Ba este pentru că vă-ntreb: A VRUT să se-ndrăgostească? Pentru că dacă răspunsul este că aşa ceva doar se-ntâmplă fie că vrei sau nu înseamnă că cel puţin într-o anume situaţie NU SUNTEM STĂPÂNI PE VOINŢA NOASTRA. Nasol nu? Mai ales că este vorba de persoana pe care o vom iubi trebuia să ni se lase puţină libertate de voinţă (aşa era fair-play). Unuia toga romană i se pare cel mai distins veşmânt dar o îmbracă doar în reveriile lui pentru că altfel s-ar umple de penibil mergând în togă la serviciul lui de contabil, aşadar nici aici voinţa nu e liberă pentru că o-ngrădeşte penibilul, dragostea ori alte cele … TO BE CONTINUED …