Din tot sufletul

Elohai,

Precis mă cunoşti ... sunt evreul acela, Mordechai Buxbaum, precis că mă ştii, doar suntem cunoştinţe vechi! Eu sunt cel care nu uită să nu-ţi ceară nimic în fiecare seară. Am aflat de la rabi Rosenbaum că unul din atributele tale este infinita bunătate şi cred că nu te vei supăra pe mine dacă le mărturisesc tuturor celor de faţă că m-am simţit foarte dezamăgit când după ce am aşteptat 40 de ani ca Tu sa faci un miracol nu s-a întâmplat nimic. Nu voiam ceva spectaculos, Elohai, nu doream să pui doi sori pe cer ci doar să transformi puţin lumea oamenilor care uneori este foarte rea şi foarte nedreaptă. Să nu înţelegi, Elohai, că te critic! Nu, nu este critică ci doar o constatare şi o încercare de a-mi da seama ce planuri ai cu noi pentru viitor.

 

Kawl han'shama she'natata bi Elohai ...   Tot sufletul acesta pe care l-ai pus in mine, Doamne...

 

De vreme ce mă cunoşti sunt sigur că ai aflat deja că am dorit foarte mult să ajung avocat sau medic dar că sa-ntâmplat să ajung croitor. E destul de bine şi croitor şi nu pot să te învinovăţesc pe Tine pentru că n-am ajuns avocat. Dacă tot am adus acum vorba despre visul meu de a ajunge avocat trebuie să scriu şi despre strămoşul acela îndepărtat care într-o zi te-a chemat în judecată şi te-a învinuit pe Tine de nedreptate pentru că n-ai împiedicat un pogrom în care a murit iubita lui Hannah. Mordechai acela a avut îndrăzneala să te apuce de piept şi să zică în faţa judecătorilor că esti nedrept, Elohai. Insă Tu ai zâmbit trist şi în loc să-l prefaci imediat pe obraznicul acela într-o grămăjoară de cenuşă ori să-l umpli de răni sau de bube cum ai făcut cu Iov, i-ai dat dreptate. Ai dat dreptate unui om în faţa acelor judecatori prea uimiti ca să se mai poată lămuri dacă dându-i dreptate celui care a zis că eşti nedrept mai poţi fi numit nedrept. Mi-eşti foarte drag pentru povestea aceasta, Elohai.

 

Ken, yesh harbei hester panim V'ahavot she'i efshar   Da, sunt lucruri ascunse si neadevaruri Si iubiri ce nu pot se pot împlini

 

Am împlinit în viaţa aceasta şi câţiva copii şi vreau să-ţi mulţumesc pentru ei iar dacă un coitor poate să facă ceva ca să-şi arate recunoştinţa faţa de Tine, Elohai, te rog să-mi dai doar de ştire. În fiecare zi implinesc de fapt câte ceva însă am trăit mulţi ani cu sentimentul că foarte puţin din ceea ce împlinesc este al meu. Elohai tu ştii că am pierdut tot felul de lucruri si trebuie să mărturisesc că n-am reuşit "să am" prea multe cu toate că Tu mi-eşti martor că uneori mi-am dorit asta. Mereu m-am încurcat cu sentimentele, Elohai şi nici cu banii nu am ieşit mai bine iar dacă viaţa aceasta este un fel de gheşeft unde la final trebuie să te socoteşti cât ai câştigat atunci trebuie să-ţi spun că ştiu că n-am fost deloc un afacerist bun. Tu ştii, Elohai, cât m-am chinuit să fac lucrurile cum trebuie însă atât în ceea ce priveste sentimentele cât şi în ce priveşte banii am fost un mic dezastru. Cu sentimentele … mai treacă-meargă pentru că şi David a păţit-o cu Batsheba iar Solomon se încurcase întratât în neveste încât te-ai mâniat pe el însă faptul că mă tot încurc chiar şi în ce priveste banii e foarte jenant! Parcă nici n-aş fi evreu, adică unul aparţinând naţiei celei mai vestite în lume pentru felul cum ştie să câstige, să păstreze şi să gospodărească banii. Mi-a trebui ceva timp ca să mă lamuresc că dacă ai un plan cu mine acela nu este să ajung bogat iar după ce Tu ai hotarât că merit să pot râde din nou alături de o altă Hannah m-am luminat pe deplin că deşi nu voi avea niciodata prea mulţi bani sunt foarte, foarte norocos chiar dacă n-am să fiu niciodată bogat după cum n-am fost nici frumos, virtuos ori măcar deştept.

 

Kmo she'anu noladim El toch hachayim Mah nish'ar?   Ne naştem pentru viaţa aceasta Dar dupa noi ce ramane?

 

M-am tot intrebat, Elohai, dacă acumularea banilor, după felul cum popândăii adună toamna porumbul, este lucrul pentru care ne-ai facut. Poate că zâmbeşti acum auzind ce întrebări prosteşti pot să-mi treacă prin mintea mea de croitor. Sigur că nu pentru ca să adunăm bani ca hârciogii ne-ai facut, Elohai, ci pentru ca să zburăm spre stele însă nu trebuie sa te superi pe mine dacă-ţi scriu ca era bine daca ne faceai cu mai puţină dorinţă de bani şi mai multă plăcere de a-i ajuta pe cei din jur. Elohai, ştiu că eşti foarte ocupat şi că ai multe lucruri importante de rezolvat însă trebuie să-ţi mărturisesc câteva lucruri: Mă doare că astăzi copilaşii vaduvei Goldbaum n-au mâncat decât pâine cu margarină. Mă doare şi de tristeţea tânărului Arie Reuben căruia, deşi munceşte pe brânci, toate lucrurile frumoase din magazinele acelea stralucitoare din Mall i se par inaccesibil de scumpe şi suferă pentru că nu-i poate cumpăra iubitei lui nici macăr un mărunţiş din acela care-i fac unei fete ochii strălucitori. Mi se întunecă sufletul, Elohai, de câte ori mă gândesc că Akiva Mandelbaum, cel care a rămas să-şi crească singur copilaşul de nici 6 ani se socoteşte în faţa vitrinei de magazin câte luni trebuie să economiseasca banii pentru ca să cumpere jucărioara pe care si-o doreşte micul Moishe. Cu toate că lucrurile acestea mă dor, Elohai, am păcătuit şi am făcut un lucru de care mi-e foarte ruşine dar pe care (iartă-mă Elohai!) l-aş face din nou. Cred că-ţi par nebun, egoist şi risipitor, Elohai, dar mărturisesc că văzând-o pe Hannah că-şi doreşte să trăiască măcar o zi ca una din vedetele acelea pe care le vedem toată ziua la televizor am dat tot câştigul din munca mea de croitor de pe câteva luni pentru ca să petrecem impreună, eu şi Ea, minunea aceasta pe care Tu mi-ai dăruit-o când mă aşteptam mai puţin văzând că soarele luceşte deja a după-amiaza vieţii, o zi şi o noapte într-unul din hotelurile acelea scumpe unde mănânca şi chefuiesc doar cei bogaţi. Ştii cum m-a privit Ea, Elohai? Cum îi luceau ochii? Fiecare om ar trebui să trăiască măcar odată în viaţă o astfel de clipă, Elohai. Mă vei ierta că n-am dat banii aceia văduvei Goldbaum sau că nu l-am ajutat pe bietul Arie ori că n-am cumpărat jucăria pentru micul Moishe Mandelbaum? Eu nu m-am iertat, Elohai şi nici n-am să o fac vreodată însă suferinţa aceasta locuieşte în sufletul meu altături de imensa bucurie efemeră trăită lângă Hannah.

 

Ken, al yamim, yamim rabim Al hak'ev shelo chadal Kmo she'anu noladim U-m'vakshim k'tzat rachamim Elohai ...   Da, sunt multe, multe zile Iar durerea n-a incetat macar o clipă dupa ce ne-am născut Şi Te rugam sa-ţi fie milă Doamne …

 

Toate faptele acestea mă fac să Te intreb de ce-i dai unuia mai mult decât poate el să socotească iar altuia nici cât să poată adormi sătul? Elohai, eu n-am curajul stramosului meu şi nici nu cred că mai există judecători în faţa cărora să Te pot chema în judecată. Judecătorii de astăzi se sfiesc şi se bâlbâie chiar şi în faţa unui biet ministru dintr-o ţară mititică şi săracă. Tot de la rabi Rosenbaum ştiu că eşti drept şi cred că zâmbetul acela trist pe care l-ai schiţat demult în faţa acelui îndepărtat Mordechai a ramas încă pe faţa Ta. Nu pot să cred că nu ne vezi cât suntem de neajutoraţi, Elohai şi singurul lucru care te rog este să-ţi aminteşti întamplarea aceea veche şi foarte simplă şi să-i ajuţi pe cei ce au nevoie de Tine.

Îti mulţumesc, Elohai, pentru că mi-ai dat un suflet în care încap atât de multe, îţi mulţumesc pentru viaţă, îţi mulţumesc pentru culori, îţi mulţumesc pentru sunete şi pentru strofe, îţi mulţumesc pentru muzică, îţi mulţumesc pentru dans şi pentru poezii şi pentru flori dar mai ales îţi mulţumesc pentru sentimentul acela pe care-l traiesc ori de cate ori Ea îmi spune: "Să te întorci curând, să nu mă laşi să mă doară dorul de tine".

 

Elohai, kawl han'shama she-natata bi Elohai, kawl han'shama Mah, mah hi?   Doamne, sufletul acesta pe care L-ai pus în mine Doamne, tot sufletul acesta Ce este el?

 

Te iubesc, Elohai! Cred că Tu ştii foarte bine că te iubesc şi cred că zâmbeşti îngăduitor şi poate uşor ironic. 

Mordechai Buxbaum

 

 

Muzica sferelor

 

Sex is kicking death in the ass while singing. (Charles Bukowski)

Sexul inseamna să-i tragi morţii şuturi în cur în timp ce cânţi. (Charles Bukowski)

 

E groaznic de cald şi sunt mult prea multe muşte în camera aceea. Douăsute de tineri înghesuiţi câte trei-patru în camerele unui hotel ieftin aşteaptă un examen de care depinde dacă vor fi angajaţi ori o vor lua de la capăt într-un alt loc, cu o altă ocazie. Ascult sunetele care se aud din celelalte camere ale hotelului acesta de două parale: deasupra mea cineva face duş şi aud curgând apa în cadă iar în stânga, la un etaj mai jos, un băiat naiv despre care ştiu că-i din Baia-Mare ascultă Scorpions. Fereastra e deschisă iar perdeaua e dată la o parte aşa că muştele pot bâzâi nestingherite afară-înăuntru, afară-înauntru ... Din când în când, dacă stai la fereastră, se simte câte un curent de aer fierbite şi mirosind a uscat urcând în spirală tot felul de gunoaie mărunte care altfel zac liniştite pe asfaltul încins. În curentul acesta de aer fierbite care poartă înspre cer praf şi gunoaie se amestecă sunetele care ies de pe fiecare fereastră, frânturi de cuvinte, râsete, muzică, câte un strigăt sau o injurătură. "Mădăăăăăăă ... ai nişte şampon?"; "Mariuuuus! Să-mi aduci notele alea cu obligaţiunile!"; " ... mi-aş ..."; "m-ai spart!" ...

Începe brusc, aproape de nicăieri. La început se aude un "haideeeeeeeeee" prelungit urmat de "da-uri"şi "aşa-uri" gâfâite, strigate răguşit, oftate, scârţâite, gemute, scremute. E un fel de muzică. Cineva de la un etaj de mai sus incepe sa zică ceva însă altul i-o taie scurt: "taci dracu' că strici sonoru' " . Tăcem şi ne adunăm pe ferestre ... acum se aude foarte clar şi vocea lui intretăiată din când în când de gâfâieli şi mormăieli însă ceea ce ne ţine la ferestre cu urechile ciulite e muzica ei ... Toate vocalele posibile aranjate într-un fel de spectacol de artificii sonore ... Ooo-uri gemute din adânc, ae-uri gâfâite printre dinti, iii-uri şuierate ... Niciuna din zecile de figuri care se zăresc la ferestre nu e umflată de rânjetul acela la care te-ai putea aştepta ... nimeni nu face glume, doar ascultăm şi aşteptăm rezoluţia, finalul. Când acesta se petrece toţi suntem cuprinşi de un fel de pace stranie de parcă am fi într-o biserică unde tocmai s-a săvârşit liturghia vieţii. E linişte şi câteva momente nimeni nu spune nimic. După un timp cineva chicoteşte iar altcineva zice: "Moamăăăăă ... ce mai futai!" ... vraja s-a rupt... doar muzica a ramas. 

Meet Liza Doolittle

• Sforăie uşurel (adoarme întotdeauna înaintea mea şi foarte brusc cum adorm uneori copii) dar nu exista nimic deranjant în sunetul acela ... parca e un motoraş de jucărioară;
  
• În 7 cazuri din 10 reuşeşte să evite cu multă îndemânare transformarea ochiurilor de ou în decoraţii pentru gresie;
  
• Râde cu gura pâna la urechi şi cu tot trupul. Ştie să râdă chiar şi cu degetul mic de la picior;
  
• Mă întreabă de fiecare dată câtă cafea trebuie să pună în cafetieră de parca as avea o cafetiera schimbatoare;
  
• A auzit de Einstein şi ştie că e bătrânelul acela simpatic şi cu limba scoasă;
  
• Iubeşte florile, parfumurile şi pantofii roz;
  
• Uneori ştie ce vreau să zic înainte de a-mi da eu seama ce vreau să spun;
  
• Fie cântă îngrozitor de fals fie sforăie mult mai plăcut decât cântă;
  
• Adoră poveştile şi crede că viaţa e un fel de poveste în care se ascund alte poveşti, ca un fel de matrioska făcută din întâmplări frumoase. Întâmplările urâte sunt excluse din poveşti, ca şi din viaţă, pe criterii estetice.
  
• Ştie de ce se întâmplă o mulţime de lucruri care pentru mine n-au nici o logică sau explicaţie: "Aşa e lumea!"
  
• Dansul ei este un fel de sculptură în mişcare;
  
• Zice: "Să vezi fază!" înainte de a povesti o întâmplare … Îngrozitor, nu-i aşa? Apoi, poveşteşte foarte expresiv şi cu multă precizie ceea ce a văzut dovedind că reţine amănunte care-mi scapă întotdeauna: bareta uşor uzată a pantofului din piciorul stâng; o pată minusculă etc.
  
• Fumează prea mult;
  
• Ţopăie când se bucură şi bate din picior când se înfurie;
  
• Reuşeşte să facă în acelaşi timp curăţenie şi dezordine apoi, într-o singură zi, inversează procesul;
  
• Zâmbeşte incredibil de cald;
  
  
  
   

 

7

"Atunci doi îngeri m-au ridicat în vânt şi m-au dus în locul acela unde am văzut faţa Lui iar ochii mei s-au topit la căldura privirii Sale şi mi-au curs pe obraz ca două lumânări topite iar faţa mea s-a înnegrit şi mâinile mele au zburat în lături ca două aripi-păsări speriate. Trâmbiţele îngerilor zilei din urmă au sunat de trei ori în mintea mea, iar sufletul meu s-a spart în fărâme ca un vas de pământ izbit de pietre. Am văzut că "Răul" şi "Binele" sunt Unul. Apoi m-am cutremurat şi în genunchi am căzut şi mi-am urlat cu urlet de moarte spaima căci l-am auzit pe zeul cel clevetitor, viclean, orb şi nebun, pe zeul care urlă dement în adâncurile fiecăruia din noi încă de la facerea lumii l-am auzit şi i-am auzit şoaptele şi chicotele şi i-am văzut danţul oribil şi am ştiut că eu şi el una suntem."

(Bocetul lui Naram-Sin fiul lui Enmebaragisi din Umma)

    Naram-Sin fiul lui Enmebaragisi din Umma a fost cel dintâi căruia sufletul nu i s-a despărţit de trup la vremea morţii. Asta s-a petrecut în vremea mãritului Lugal-Zage-Si, într-al cincilea an de domnie al măritului rege din Umma. În acel an, imediat după sărbătoarea luminosului Utu, Naram-Sin a început să se îndeletnicească cu lucruri nemaivăzute. A făcut un chip de ceară aidoma cu chipul său căruia îi dădea jertfă în fiecare zi din sângele lui ... 

Pe cel înfumurat, pe cel ce se închină către chipul său când se zăreşte în oglindă, pe cel ce-şi adoră propria inteligenţă si pe cel ce se iubeşte singur pedepseşte-l Doamne!

... şi s-a înfăţişa în templul lui Enlil, în faţa înţeleptului zeu s-a arătat, rugându-se ca sufletul să-i fie prins în ceară. Apoi a învelit ceara în pământ roşu, în pământul din care a fost făcut primul om, în pământ pentru oale şi a lăsat ca pământul să se usuce. A pus pe urma forma de pământ cu gura în jos pentru ca ceara, topindu-se la căldură, să se scurgă iar forma să rămână goală pe dinăuntru. În vreme ce ceara se scurgea, Naram-Sin se înroşise tot şi asuda ca un om cuprins de friguri şi tremura zbătându-se să-şi smulgă hainele de pe el. A turnat apoi Naram-Sin aramă roşie topită în locul cel gol din forma de pământ ars iar când arama s-a răcit a cerut binecuvântarea lui Enlil pentru noul trup al sufletului său.

Pe cel ce-şi urăşte trupul, pe cel ce-şi dispreţuieşte carnea muritoare, pe cel care ar vrea să fie altul, pe cel mărunt care se vede mare si pe cel mare care încearcă să treacă neobservat pedepseşte-l Doamne!

Însă duşmanii lui se temeau de el pentru că oricât încercau ei să-l ucidă, Naram-Sin nu putea fi omorât ... îngropat de viu a stat acolo vreme de patru ani iar când au dat pământul şi pietrele la o parte el a început să se mişte şi să vorbească cu toate că era vânăt şi umflat şi arăta aidoma unui mort de multă vreme iar carnea se desprindea de pe oasele lui şi mirosea greu în juru-i cale de o sută de paşi. Câinii, hienele şi şacalii fugeau urlând din calea lui iar caii se speriau când îl simţeau în preajmă şi nu mai ascultau nici măcar de bici. Oamenii fugeau faţa lui şi chiar cei mai curajoşi îşi acopereau ochii la vederea sa. Ca să nu se risipească cu totul şi-a învelit trupul în fâşii de pânză şi blănuri de animal şi le-a legat cu sfori şi astfel umbla ca un blestemat.

Pe cel ce se teme de moarte, pe cel care nu ştie să trăiască, pe cel care îşi urăşte viaţa si pe cel ce nu poate să moară pentru că nici n-a putut trăi pedepseşte-l Doamne!

De la o vreme a început să ucidă tot ce-i ieşea în cale şi să mănânce ceea ce ucidea iar pofta lui de carne era grozavă ... oamenii s-au adunat iar Ur-Nammu fiul lui Urshanabbi, cel mai dârz şi mai aprig dintre ei, a glăsuit către ceilalţi zicând: "Aştepta-vom să fim cu toţii ucişi şi mâncaţi ca nişte capre de acest blestemat sau îl vom ucide noi mai întâi pe el şi vom scăpa astfel de rău?" astfel a glăsuit Ur-Nammu fiul lui Urshanabbi.

Pe cel ce se hrăneşte din altul, pe cel veşnic flămând de carnea altuia, pe cel ce-şi urăşte semenii si pe cel ce-şi urlă răutatea pedepseşte-l Doamne!

... au dat foc nuielelor aduse în locul unde se ascundea blestematul dar el a ieşit printre flăcări, iar focul se ferea scârbit din calea lui şi astfel  a fugit de acolo. De atunci Naram-Sin s-a pierdut de lume ... cei din neamul de peste munţi povestesc despre lucruri stranii şi înspăimântătoare care se întâmplă în ţinuturile lor. În poveştile lor Naram-Sin-blestematul îşi cântă durerea în fiecare noapte. În nopţile cele reci ale munţilor, peste şuierul vânturilor, se aude cântecul lui de furie şi disperare înălţat catre zeii săi întunecaţi. Ori poate că Naram-Sin se roagă luminosului Enlil, plângându-şi viaţa nesfârşită şi rugându-se să-i fie dată şi lui odihna care se cuvine doar celor peste care se presară pulberea cea galbenă a uitării.

Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, ... lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine ... Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului...Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat. Pavel apostolul, Epistola a doua către Timotei 3:2-3; 7; 13-14

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel-ce-Este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul Zidirii: Ştiu faptele tale şi ştiu că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea. Ioan, Apocalipsa 3:14-18

Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am îmbogatit si de nimic nu am nevoie. Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plâns, si sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit în foc, ca sa te îmbogatesti, si vesminte albe ca sa te îmbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi. Ioan, Apocalipsa 3:14-18

Micul Toboşar

 

Si s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, in Iudeea, in cetatea lui David care se numeste Betleem, pentru ca el era din casa si din neamul lui David. Ca sa se inscrie impreuna cu Maria, cea logodita cu el, care era insarcinata. Dar pe cand erau ei acolo, s-au implinit zilele ca ea sa nasca. Si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei.

Luca 2:4-7

 

Si vazand ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Si intrand în casa, au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Lui, si cazand la pamant, s-au inchinat Lui; si deschizand vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tamaie si smirna.

Matei 2:10-11

 

Colindul micului toboşar

 

Haide cu noi, cu totii-au zis, ra pa pa pam pam

Sa ne-nchinăm Celui ce-I scris, ra pa pa pam pam

Iubirea peste noi să-şi ningă, ra pa pa pam pam

Să-i punem dalbe daruri lângă, ra pa pa pam pam

ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

 

Braţul de fân pe care stă, ra pa pa pam pam

 

Dar eu sunt doar un prunc micuţ, ra pa pa pam pam

N-am ce să-I duc că-s sărăcuţ, ra pa pa pam pam

Şi n-am nimic ce-aş putea pune, ra pa pa pam pam

Lângă o aşa Mare Minune, ra pa pa pam pam

Ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

 

Pot, dar, să-I cânt cu toba mea? ra pa pa pam pam

 

Cu ochi-i uzi, de caprioară, ra pa pa pam pam

Făcut-a semn Sfânta Fecioară, ra pa pa pam pam

Iar cântul meu de tobă-n dar, ra pa pa pam pam

L-am pus lângă Cel plin de har, ra pa pa pam pam

Pa ra pa pam pam, pa ra pa pam pam

 

Pruncul a râs si cum s-a scris

atunci chiar Raiul s-a deschis, ra pa pa pam pam

ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

    
 

    
 

 

 

Mi-am strigat uimirea

Domnului Serghei Esenin in oricare loc s-ar afla dansul .... si Celei-ce-intreaba

…

Port in mine noaptea, nu vreau sa gandesc.

Nici sa-i zic frumoasei cu cine vorbesc.

Dar ma-ntreaba-ntruna: "Lumea a-nghetat,

Sa-ti incalzesc patul, ceaiul vrei sa-l fac?"

Mi-am strigat uimirea: "Spune-acum, te rog!

Esti un soi de harpie ori un fel de drog?

Haide, aşterne patul, sufla-n lumanare,

Simt ca fara tine viscolu-i prea mare.

Panaceul

 

Numele meu este Mordechai Buxbaum. M-am născut şi am locuit toată tinereţea mea în oraşul Arad. Am învăţat de la tatăl meu meseria de croitor iar în ziua de 1 septembrie 1939, la începutul războiului, aveam o croitorie în care muneau alături de mine o calfă şi doi ucenici.

În ziua de 18 iunie 1942, imediat după orele 14, în timp ce aşteptam pe peronul gării mari din Arad un tren care trebuia sa vină de la Deva, am fost arestat fără ca cei ce mi-au pus cătuşele să-mi comunice motivul arestării. După câteva zile de ciomăgeală petrecute în beciurile Gestapo-ului, am aflat că sunt un gunoi, o dejecţie şi o ruşine pentru omenire şi am fost trimis la Konzentrationslager Buchenwald. Am aflat ulterior că motivul determinant al arestarii si condamnarii mele era "rasa iudaică" din care fac parte.

În locul acela numit Buchenwald urma să ispăşesc, asadar, o condamnare pentru o vină închipuită. Probabil că nu vă veţi mira dacă vă scriu că o condamnare pentru o vină închipuită se dă pe o durată nedeterminată. La Buchenwald, în ciuda aşteptărilor mele foarte pesimiste, am reuşit să supravieţuiesc până în 4 aprilie 1945 când porţile au fost deschise de soldaţii Diviziei nr. 89 de infanterie din armata Statelor Unite ale Americii.

***

Pe Albrecht van der Stel l-am cunoscut la câteva luni după ce am ajuns în KZ Buchenwald. Albrecht era un roşcovan zdravăn, ciolănos dar fară să pară deloc slab, cu ochi albaştri, care afară de afrikaans şi de olandeză vorbea bine germana şi o rupea binişor în franceză, engleză, portugheză şi ceva idiş. Roşcovanul acesta cu ochi albaştri povestea oricui dorea să-l asculte că-i plăceau caii, munţii, marea, femeile, luptele libere, romul şi berea. Avea sute de poveşti despre locurile şi porturile pe unde trecuse, încăierările dintre marinari şi despre femeile iubite în graba dintre sosirea unei nave şi plecarea alteia. Dar cel mai mult, lui Albrecht van der Stel îi plăcea să facă planuri şi să viseze. Planuri măreţe: "Atacăm garda SS … le luăm armele şi îi închidem în latrină… pornim către americani atacându-i pe nazişti pe la spate"; planuri duioase: "O să-mi fac o casă lângă Bloemfontein, o casă cu o terasă plină de trandafiri, … să-mi cresc acolo copilaşii"; planuri aiurite: "… o să umplu un butoi de 1000 de litri cu bere Grolsch şi o să îmbăiez în el vreo câteva fetişcane frumoase"

"Oy-Gevalt! Ce vise, ce planuri!"

Adevărul este că, în cei doi ani dinaintea eliberării noastre, Albrecht se dovedise, cu tot cu planurile lui fanteziste şi cu visele sale aiurite, un prieten de nădejde căruia mulţi îi datorau viaţa. Albrecht ştia să se prefacă de minune bolnav ca să rămână în urmă pentru a ajuta pe altul care era într-adevăr bolnav, ştia să joace teatru în faţa gardienilor prefăcându-se umil-caraghios pentru ca să obţină ceva, Albrecht putea să te ajute la muncă fără ca gardienii să observe. Ştia să facă rost de tot felul de lucruri folositoare, şi să procure câte ceva de mâncare pe care apoi să o împartă cu noi, cei care nu ne descurcam atât de bine ca el, umplându-ne în schimb urechile cu tot felul de poveşti. Trebuie să fi avut ceva peste 50 de ani (cu toate că arăta de cel mult 45) şi cred că dusese o viaţă foarte aventuroasă sau … mă rog … mult mai aventuroasă decât viaţa mea de croitor. După măsura pentru timp folosită în KZ Buchenwald era un om bătrân şi toţi ne miram de sănătatea şi de forţa lui. Dar timpul şi viaţa păreau să aibă altă durată pentru el iar anii petrecuţi în lagăr nu-l şubreziseră aproape deloc. Părea că el mănâncă altă mâncare şi bea altă apă decât restul şi rămăsese acelaşi roşcovan înalt şi vânjos ca şi în prima zi când îl zărisem în baraca noastră.

Cum de ajunsese un olandez într-o baracă unde erau doar evrei a rămas destul de mult timp o enigmă. Enigma a dispărut după câteva luni într-o cascadă de urlete de supărare şi într-o mare de înjurături mârâite în vreo 7-8 limbi când, provocat de Arie Reuben, Albrecht l-a ridicat în aer ţinându-l de reverul zeghei şi i-a zbierat în nas că Albrecht van der Stel merită să fie făcut măcar "jidan de onoare" pentru că s-a dat drept jidan când era pericolul mai mare. Ceva mai calm, a povestit apoi, că fiind arestat de Gestapo pe Bergselaan, în Rotterdam, pentru legăturile sale cu rezistenţa olandeză, la întrebarea despre naţionalitate afirmase că-i jidan-aryan numai ca să-l vadă pe Hauptsturmführer-ul care-l ancheta că se schimbă în 30 de secunde în toate cele trei culori ale drapelului nazist, făcându-se alb la faţă de surpriză, roşu de nervi şi apoi negru de supărare. "Treaba asta m-a costat patru dinţi şi două măsele, dar a meritat" rânjea Albrecht arătându-ne ştirbiturile.

De câte ori vreunul din noi îl striga: "Hei, olandezule!"sărea în sus. "Nu-s olandez, sunt bur!" mârâia el explicând apoi câte o jumătate de oră, pentru oricine dorea să-l asculte, diferenţele dintre unii şi ceilalţi.

Albrecht îşi petrecuse doi ani din copilărie, de la 8 la 10, într-unul din lagărele britanice din vremea celui de-al doilea război dintre buri şi britanici. "Dacă urâţii ăia îmbrăcaţi în kaki, care ne-au ars ferma şi l-au împuşcat pe tata n-au reuşit să mă dea gata când eram doar un copilaş, aştialalţi cu feţele lor de proşti, uniforma de hornar şi cu mutriţa rânjită a mamei lor pe caschetă n-au nici o şansă!, zicea el împăunându-se.

Roşcovanul atârnase spânzurat aproape două zile întregi în "pădurea cântătoare" în care Hauptscharführer-ului Sommer îşi agăţa victimele cu mâinile la spate. Scăpase de acolo din două motive din care doar primul era meritul său: era neobişnuit de rezistent la frig. Celălalt motiv, mai obiectiv, era întâmplarea care făcuse ca tocmai atunci să sosească în lagăr anchetatorul-judecător SS Konrad Morgen. Umerii luxaţi şi degerăturile i se vindecaseră în mod aproape miraculos iar Albrecht era singurul care putea să râdă şi să glumească cu privire la experienţa aceasta.

***

Mă ghemuisem lângă roşcovan şi priveam gardul din sârmă ghimpată care deşi nu mai era străbătut de curentul electric ci doar de vântul rece de primăvară, părea la fel de sinistru şi ucigător ca şi înainte. Cu toate că acum îl puteam atinge fără că cad electrocutat, iar soldaţii americani chiar o făceau, zâmbind cu nepăsarea lor de tineri neştiutori, noi, cei care fusesem închişi acolo, nu ne apropiam de el la mai puţin de 5-6 metri, după cum nu ne apropiam de "pădurea cântătoare".

În ultimele luni ajunsesem foarte aproape de moarte. Indiferent dacă mâncam sau nu aveam aproape tot timpul crampe groaznice şi diaree iar foarte des eram scuturat de frisoane care-mi făceau dinţii clănţăniţi să muşte din limba uscată ca dintr-o bucată de piele moartă. Mi-era tot timpul foame şi foarte frig, atât de frig încât credeam că nu o să mai simt niciodată căldura.

Albrecht van der Stel era într-una din zilele acelea în care părea că trage de zor dintr-o pipă îndesată cu opiu sau cu haşiş şi visează cu ochii deschişi mai mult decât altă dată. Însă acum, în loc să-şi viseze unul din visele sale obişnuite cu femei frumoase scăldate în rom sau în bere, visa pentru mine. Cred că doar el era în stare să viseze pentru alţii. Îi povestisem odată despre prăvălia mea de croitor şi despre soţia mea, Hannah şi despre Tevye, fiul nostru. Lăcrimam de fiecare dată când vorbeam despre ei iar Albrecht îşi dregea atunci vocea şi bombănea ceva, foarte stânjenit. Acum, olandezul îi "vedea"pe amândoi în pragul prăvăliei noastre aşteptându-mă. Tevye învăţase de unul singur, într-un mod cu totul miraculos, meşteşugul croitoriei şi lucra acum numai pentru cei foarte bogaţi, care la fel de miraculos, năpădiseră brusc Aradul. Urma să ajung în câteva zile la ei şi să ne bucurăm de călduta primăverii, de mâncare bună şi …

"Prietene, sunt atât de slăbit, atât de bolnav, încât n-am să ajung nicăieri altundeva decât într-o groapă. Apoi, mă îndoiesc că Hannah sau Tevye mai trăiesc. Au murit şi ei împreună cu ceilalţi. Toată lumea a murit, naziştii i-au omorât pe toţi, iar eu nu cred că mai vreau să trăiesc"

"Vorbeşti numai prostii!" A izbucnit olandezul, roşu la faţă ca un rac. "Cred că ai băut prea multă zeamă de napi de-a naziştilor şi ţi-au răsărit vreo câţiva napi în scăfârlie iar creierul ţi s-o fi scurs prin urechi! Cum să moară? Nici vorbă de aşa ceva!

"De unde ştii tu că ar fi altfel?" "Eşti doar un olandez lăudăros, beţiv şi afemeiat care a ajuns în lagăr pentru că i-a trecut prin cap că poate să glumească cu naziştii".

"Ţi-am zis de mii de ori că sunt bur, nu olandez!"Izbucni el supărat ridicându-se de lângă mine.

"Maaare diferenţă, … ce să zic! … Cui îi pasă?"

"Dacă ar mai fi fost încă vreo 10.000 de buri în mai 1940 în Amsterdam, poponarii de nazişti n-ar fi cucerit Olanda nici până-ntr-o sută de ani! Asta e diferenţa!"

M-am simţit deodată mai slăbit decât eram de obicei şi l-am rugat să mă ajute să mă ridic. S-a aplecat binevoitor (de obicei îi trecea supărarea foarte repede însă acum mi se păruse că supărarea lui era prefăcută) şi m-a ajutat să mă ridic.

"O să mergem împreună până la tine acasă în Oyrad, oriunde o mai fi şi locul acela."

"Arad, nu Oyrad, l-am corectat eu, e în România … sau în Ungaria, nu mai ştiu exact unde o fi acum."

"Aha! I-auzi! La voi oraşele sunt plimbătoare? Un an într-o ţară iar în anul următor în cealaltă?"

"Cam aşa s-a întâmplat cu Oradea … acolo aveam nişte clienţi foarte buni la care n-am mai putut ajunge… contează?"

"Nu, pentru mine nu contează deloc. Scuză-mă că mă autoinvit la tine acasă pentru un scurt sejour – sper să nu o derajeze pe soţia ta căreia îţi promit că nu-i voi face avansuri - însă nu cunosc nici un hotel bun în Oyrad-ul ăla al tău. Aveţi măcar hoteluri pe acolo, nu-i aşa?"

"Sigur că sunt … iar oraşul se numeşte A-rad nu Oyrad" A fost declarat pe vremuri oraş liber regesc … dar e război şi nu putem trece de front"

"Prostii!"

***

După câteva zile, încălţaţi amândoi cu bocancii militari de care Albrecht făcuse nu ştiu cum rost, după cum reuşise să facă rost de două pături de lână, având "la pachet" două pâini, vreo cinci conserve de lapte condensat şi trei batoane de ciocolată, ultimele cadouri de la doi zâmbitori soldaţi americani, am părăsit KZ Buchenwald. La plecare, Albrecht declarase într-o engleză pe care cred că o vorbea destul de bine, că mergem amândoi la Amsterdam.

"Dacă le ziceam că mergem în direcţia frontului ne băgau la balamuc" mi-a zis el zâmbind cu gura până la urechi.

"Jedem das Seine" (Fiecăruia ceea ce merită) a murmurat Albrecht citind pentru ultima dată inscripţia de deasupra porţii celei mari a KZ Buchenwald în timp ce treceam amandoi pe sub ea. Da? Fiecare capătă ceea ce merită? Ha! Să-l feriţi atunci pe Adolf din calea mea!"

***

Săptămânile care au urmat se pierd pentru mine într-un fel de ceaţă albastră şi plină de zgomote. Îmi amintesc doar fragmente: Albrecht cărându-mă în cârcă, ca şi cum ar fi dus un copil (cred că eram foarte uşor însă el nu mai era de mult tânăr iar drumul era lung). Olandezul jovial dându-mi să mănânc nişte carne despre care nu vreau să-mi închipui din ce animal provenea. Roşcovanul râzând împreună cu nişte ţărani care vorbeau ungureşte în timp ce el le cânta într-o limbă care părea a fi franceză un cântec care ştiam de la el că era un cântec marinăresc … la fiecare strofă îl auzeam strigând Hey-ho! Feţe care se pierd în ceaţa galben-tulbure în care febra îmi învelise creierul. Coşmaruri din Sheol-ul lagărului unde febra mă întorcea de fiecare dată în faţa călăilor mei care mă pedepseau turnând benzină pe mine şi dându-mi foc. Urlam încercând să smulg hainele arzânde de pe mine iar roşcovanul van der Stel mă ţinea zicându-mi că dacă nu stau liniştit îmi trage vreo două peste "scăfârlia de jidan".

***

M-am trezit într-o dimineaţă de sfârşit de mai într-o odăiţă cu podea de pământ şi am înţeles de la olandez că războiul se sfârşise. Zăcusem foarte grav bolnav de tifos şi doar un miracol – împreună cu grija lui Albrecht – mă scăpaseră de întâlnirea cu moartea. Eram în Ungaria, în casa unei văduve pe care olandezul o convinsese cumva să ne lase să stăm la ea. Se simţea ca peştele în apă acolo şi în timpul celor câteva săptămâni în care fusesem inconştient învăţase să zică vreo câteva cuvinte ungureşti, reparase o mulţime din lucrurile prea vechi ori stricate de pe lângă casa femeii şi se facuse suficient de util încât să ne câştige mâncarea la amândoi.

Când am plecat de acolo, Agnes i-a făcut un scurt semn din cap iar Albrecht i-a răspuns făcându-i cu ochiul. Se vedea pe ea cât era de întristată de plecarea lui, însă olandezul i-a strigat în vreo patru limbi că se va întoarce să o ia cu el în Africa la Bloemfontein.

Afurisitul de roşcovan se băgase pe sub pielea bietei femei! Ne aflam la vreo 250 de kilometri de casă şi mă sprijineam de umărul lui în timp ce mergeam, pentru că eram încă foarte, foarte slabit. Pe drum am observat pentru prima dată că Albrecht avea o armă la el, un pistol Walther şi l-am întrebat de unde-l avea. M-a privit cu nişte ochi mai reci decât văzusem vreodată la el şi mi-a zis că omorâse un SS-ist într-o noapte, undeva în Austria şi că de atunci păstra arma. N-am insistat să aflu mai multe amănunte. Niciodată n-am fost un războinic şi cu toată suferinţa îndurată la Buchenwald nu cred că aş fi fost în stare să ucid un om chiar dacă era vorba de un nazist.

După ce am mers vreo câţiva kilometri cu speranţa că vom întâlni o căruţă sau poate un camion care să ne ducă mai aproape de casă … s-a întâmplat. Fără nimic care să anunţe că s-ar putea întâmpla ceva rău. Era seară şi călduţ iar drumul făcea o curbă uşoară şi creşteau acolo o mulţime de tufe de porumbar şi măceş înflorit care mirosea foarte frumos. Apoi, totul s-a făcut urât iar de după tufele aceslea înflorite au apărut trei soldaţi ruşi. Unul din ei a ridicat arma şi ne-a stigat "Stoi!, să ne oprim. Am ridicat amândoi mâinile însă Walther-ul olandezului a lunecat cumva din locul unde-l ţinea la spate şi a căzut cu un sunet sec pe macadam. Ruşii au urlat ceva care se termina cu cuvantul "nemţii" şi au început să tragă. Cred că erau beţi pentru că n-au reuşit să ne doboare în timp ce fugeam. Cu înserarea în jurul nostru şi cu noaptea în suflet am reuşit să fugim şi să ne ascundem. Eram amândoi răniţi. Umărul meu drept fusese străpuns şi pierdeam destul de mult sânge şi mai aveam o rană, mai uşoară însă, la piciorul drept. Dar Albrecht avea o gaură în spate, ceva mai jos de rinichiul stâng şi sângera puternic pe acolo şi prin gaura din faţă pe unde ieşise glonţul lăsând un crater uriaş în loc. Olandezul gâfâia ţinându-şi pântecul strâns cu amândouă mâinile.

Ajunsesem într-un fel de groapă de sub tufele de porumbar şi stăteam amândoi acolo ciulind urechile.

"S-a sfârşit!", am zis eu. Mai apoi m-am întors într-o poziţie care-mi părea mai comodă şi astfel aşezat am început să zic Kaddish-ul: "Yitgaddal veyitqaddash shmeh rabba … "

"Ce naiba bombăneşti acolo?" Roşcovanul îşi legase pântecul şi spatele cu bluza pe care o purta şi avea încă puterea să mârâie printre dinţi.

"Kaddish-ul, rugăciunea pentru morţi. Nu o să aibă cine să o zică pentru noi, pentru că în vizuina asta de sub tufe ne vor mănânca trupurile câinii şi vulpile"

"Iar te-ai tâmpit!"a mârâit olandezul, "Numai prostii vorbeşti. Tu n-ai nici pe dracu, doar o zgârietură la umăr iar eu … eu o să-mi revin în cel mult două zile."

Am tăcut apoi amândoi câteva minute iar el mi-a examinat umărul şi văzând că sângerează a făcut un efort de care nu-l mai credeam în stare nici măcar pe el şi a început să-mi bandajeze rana cu o bucată de cârpă scosă din traista pe care o purtase pe umărul drept. Undeva, departe se auzeau voci strigând în ruseşte.

"Se pare că m-am înşelat puţin în ceea ce priveşte ranile mele. Cred că am nevoie de puţină odihnă. Trebuie să ne despărţim acum, prietene"

Olandezul zâmbea însă eu am simţit că îmi vine să urlu.

"Nu plec nicăieri fără tine" Cred că păream tare îndârjit când am zis cuvintele acestea, însă roşcovanul mi-a zâmbit şoptind: "Haide, n-are rost să murim împreună! Pot să mă descurc şi singur cu treaba asta".

Şi-a scos apoi traista de pe umăr şi mi-a dat-o. "Vezi sticluţa asta?"mi-a zis el arătându-mi o sticluţă maro de o formă ciudată care părea aproape goală "Te-ai întrebat cum am reuşit să rezist fără probleme la Buchenwald? Dar cum am scăpat de moarte în cele două zile de iarnă când am atârnat pe umerii luxaţi în pădurea cântătoare" "Ştii cum de nu m-am îmbolnăvit nici de tifos nici de dizenterie? Dar cum ai scăpat tu cu viaţă după ce ai zăcut aproape o lună de tifos cu toate că nu cred că aveai nici măcar 40 de kile?"

Nu ştiam.

"În sticluţa asta e un leac pe care l-am primit de la un om sfânt pe vremea când copilăream la o fermă de pe lângă Bloemfontein. E leacul secret al burilor cu ajutorul căruia i-am înfruntat 3 ani pe englezi. Dacă n-ar fi fost de vreo zece ori mai mulţi decât noi şi înarmaţi până-n dinţi i-am fi dat gata pentru că leacul acesta vindecă aproape orice."

Fără să vreau, m-am trezit zicând o vorbă auzită de multe ori din gura lui: "Prostii!"

M-a înhăţat de gât şi apropiindu-şi faţa de a mea m-a privit în ochi: "O să mor curând! Crezi că te-aş minţi în clipa asta? Asta crezi?"Am încercat să-mi amintesc privirea lui albastră şi zâmbetul său tainic de câte ori visa frumos în gura mare. Am înghiţit în gol şi am zis: "Nu, nu cred că m-ai minţi, însă nu pricep deloc de ce nu bei tu din sticluţa ce a mai rămas."

"Inutil" a zis el cu tristeţe, "Din experienţă îţi zic că nu ar ajuta cu nimic" "Pentru găurile pe care le am în spate şi în burtă mi-ar trebui o sticluţă plină. Am rămas cu prea puţină licoare."

A privit sticluţa cu părere de rău şi învingându-şi parcă o uriaşa dorinţă de a o păstra pentru sine mi-a pus-o în palmă zicând: "Ia-o şi du-te, pentru tine e destul. Să o bei când simţi că nu mai poţi!"

Vocile care strigau în ruseşte se auzeau din ce în ce mai aproape.

"Şterge-o!"a icnit el.

Am început să-l trag ca să-l duc împreună cu mine, m-am opintit să-l ridic, însă el m-a împins cât colo, de parcă eram o biată jucărie de cârpă şi a mârâit printre dinţi: "Dispari odată dacă vrei să-l mai vezi pe fii-tu!"

M-am târât afară din groapa aceea şi am mers aplecat un timp. Auzeam în spatele meu vocile ruşilor şi am mers până nu le-am mai auzit deloc. Atunci am simţit că-mi vine să leşin şi m-am tras lângă nişte tufe. M-am trezit a doua zi cu o durere sfâşietoare în umărul care se umflase îngrozitor. Mă durea atât de tare încât nu puteam să ajung la traistă la apa de acolo ori la sticluţa maro cu leacul din ea şi mă zbăteam să o trag de sub mine. Cred că am leşinat iar, pentru că m-am dezmeticit doar când soarele era sus auzind lângă mine zgomotul unei căruţe. Când am deschis ochii, căruţa se oprise aproape de mine iar un om solid şi bărbos, cu o pălărie neagră şi foarte murdară pe cap mă privea uimit.

"Nu cumva dumneata eşti croitorul Buxbaum din Arad?" a întrebat bărbosul în româneşte.

    În timp ce încercam să zic un "Da" în româna în care nu mai vorbisem de aproape 3 ani mi-am scormonit în amintiri şi am găsit acolo figura unui birjar cunoscut, un om solid cu o mustaţă pe oală. Urcasem în birja lui de sute de ori când trebuia să duc clineţilor vreun costum sau vreo rochie ori când mergeam la probe. Ne cam schimbasem amândoi înfăţisările în cei trei ani care trecuseră dar nu întratât încât să nu ne recunoştem.

Viaţa e uneori atât de stranie, atât de plină de întâmplări minunate! Grigore m-a ajutat să urc în trăsura lui şi mi-a povestit că-i rechiziţionaseră caii şi că "se oferise voluntar" cu gândul că-şi va recupera caii când războiul se va sfârşi. Războiul se terminase şi prin bunăvoinţa unui colonel putuse să se întoarcă şi el şi caii lui acasă.

    "Ştii cumva dacă soţia şi fiul meu mai sunt în viaţă?" am întrebat cu inima strânsă.

    "Eu am plecat în octombrie anu' trecut din Arad dar mai treceam uneori pe lângă casa voastră, domnule Buxbaum. Îmi aduc aminte că am văzut-o de câteva ori în vara trecută pe soţia matale şi parea sanătoasă."

    "De Tevye, de fiul meu, nu ştii nimic, nu l-ai văzut cumva?"

    "Nu-mi aduc aminte de el însă soţia ta era uneori însoţită de un băiat cam de vreo 13-14 ani"

    "Doamne! El este! Tevye al meu! Băiatul meu drag!" Nu mă mai durea nici umărul acum după ce aflasem că cei doi trăiesc. M-am întins în căruţă şi cred că am adormit. Când m-am trezit eram însă scuturat de friguri şi aveam febră mare.

    "E grav, foarte grav" a bombănit îngrijorat Grigore după ce s-a uitat sub bandaj. Phiii … s-a infectat urât şi dacă nu găsim un doctor să o cureţe o să fie bai mare"

***

    Poate că din cauza febrei am început să moţăi visând că mă întorsesem acasă unde Hannah mă întâmpina cu braţele deschise şi cu ochii înlăcrimaţi. "De ce plângi?", o întrebam, iar ea îmi răspundea că Tevye are febră mare de tot şi că nici un doctor nu ştia ce să-i facă. Încercaseră tot ce ştiau însă nimic nu dădea rezultate. Eu scoteam atunci triumfător din traistă sticluţa maro cu leacul miraculos al olandezului … însă sticluţa era goală.

Apoi, mă trezeam aducându-mi aminte că băusem eu tot conţinutul … mă trezeam plângând.

    Visul acesta a revenit de atâtea ori încât am ştiut că Tevye era grav bolnav şi că trebuie să ajung cât mai curând în Arad ca să-i dau leacul olandezului. Îl visam în fiecare noapte, îl vedeam cum zace în pat cu ochii arşi de febră şi mă luptam eu însumi cu febra şi cu infecţia ca să ajung cât mai curând şi să-mi salvez băiatul de la moarte. Grigore era uimit şi clătina din cap zicând: "Ar trebui să o laşi mai uşor, domnule Buxbaum, eşti slab ca un ţâr şi dacă ţi-ai vedea ochii ai lua-o la fugă"

***

    Când am intrat în Arad, trecând pe lângă moara baronului Neumann, îmi venea să sar jos din căruţă şi să o iau la goană către casă. Văzându-mi nerăbdarea, Grigore a dat bice cailor iar aceştia au luat-o la trap.

    Când am intrat în curtea casei mele, iar câinele nostru a venit la mine gudurându-se, Hannah şi-a pus mâna dreaptă la gură, de parcă şi-ar fi înăbuşit un ţipăt şi a început să plângă. Plângea cu hohote şi părea că nu îndrăzneşte să se apropie de mine. Cu sticluţa maro în mână am intrat în fugă în casă … însă patul lui Tevye era gol.

    "Unde e fiul nostru?" am strigat cu ultimele mele puteri.

    "A plecat."

    "Unde a plecat copilaşul nostru, Hannah, unde l-ai dus?"

    "A mers după pâine la brutar, vine imediat, linişteşte-te!"

    "După pâine? … Dar nu e bolnav?"

    "Nu, e sănătos şi mă ajută foarte mult, fără el nu ştiu cum m-aş fi descurcat"

***

    Am zăcut apoi aproape toată vara însă nu mai era nici o îndoială că mă vindecam. Leacul olandezului a rămas neatins în sticluţa lui ciudată.

Astăzi, când vă scriu povestea mea, sunt deja un om foarte batrân. În anii aceştia care au trecut pe lângă mine cum trece vântul de toamnă prin pusta ungară, l-am visat o singură dată pe olandez. L-am visat chiar în noaptea care a urmat zilei în care am fost destul de înzdrăvenit ca să zic Kaddish-ul pentru el.

Olandezul râdea cu poftă. Hohotea.

"Cum a fost romul?" m-a întrebat el cu ochii săi albaştri sclipind de veselie.

"Care rom?"am întrebat uimit.

"Nici măcar n-ai deschis sticluţa?" a hohotit iar olandezul.

"Vrei să-mi zici că m-ai minţit? Că în sticluţa aceea nu este leacul acela de care-mi ziceai… ci doar rom?"

"Offf, nu poţi să înţelegi, nu-i aşa?" a zis el, deodată foarte serios "Nu era deloc vorba despre rom ori despre altă băutură ci despre cu totul altceva"

Însă de data aceasta olandezul se înşela. Înţelegeam. Şi chiar dacă nu l-am mai putut visa niciodată, n-a fost zi din viaţa aceasta lungă în care să nu mă gândesc la el. Kaddish.