O vizită în iad

What if this world is another planet's Hell? Aldous Huxley.

…

For some people God apear as a comedian, playing for an audience too afraid to laugh. Voltaire.

…

"nothing burns in hell but the self" ... Eckhart von Hochheim, Theologia Germanica

…

Am cunoscut acum câtva timp o persoană care îşi amenajase un iad personal, un iad mobilat cu destul de multa grija şi foarte real. Totul s-a petrecut foarte simplu: am prins lângă un pârâu din apropiere un porumbel voiajor negru, aproape mort de oboseală, care avea legată de piciorul stâng o invitaţie confecţionată din carton gros cu o faţă purpurie si una neagră. Pe faţa purpurie o mână scrisese cu o grafie tremurată:

iar pe faţa neagră acceaşi mână notase adresa. Vopseaua ieftină (acuarela?) de pe carton era pătată de parcă persoana care scrisese ar fi picurat lacrimi peste scrisul tremurat. Privită în lumina soarelui faţa neagră dezvaluia sub stratul pe care era notata adresa un scris aproape sters:

Uşa iadului era acoperită cu vopsea gri scorojită şi mirosea a mucegai vechi şi a morgă (Daca aţi vizitat vreodata o morgă ştiţi ce vreau să zic prin "miros de morgă", nu-i aşa? Daca nu aţi fost niciodată într-un astfel de stabiliment vă scriu că este o combinaţie de mirosuri: duhoare de hoit, miros de intestine, iz de coniac ieftin baut pe burta cadavrelor şi sudoare de autopsier). Cu tot aspectul jalnic al uşii, (ce-a ajuns si ţara asta, dom'le, daca nici macar pentru uşi de iad nu mai există fonduri!) sub vizor era un ornament baroc, de bronz, în formă de inimă.

Iadul avea o singura încăpere. Un iad destul de modest, un iad facut pentru nefericirea unei singure femei care nu-şi dorea să moară însă nici nu putea să trăiască. Pe peretele din stânga era un afiş mare cu un bărbat zâmbitor tinând în mână un capat de funie: "Spânzură-te!" scria cu litere de o schioapa. Pe peretele din dreapta un alt afiş cu acelaşi bărbat zâmbitor: ".O sa-ti rup spinarea aia de curvă!". Peretii erau stropiţi aproape peste tot cu sânge închegat şi sub fiecare pată mai mare era câte un graffiti cu conţinut oarecum asemanător: " Dumnezeii mă-tii de curvă ordinară, daca mai fugi de mine te omor!"; "N-ai unde să scapi de mine!" scrisese peste tot cineva.

Înăuntru era înăbuşitor de cald şi mirosea a fiinţe mici şi a moarte. Auzindu-mi paşii Stăpâna iadului modest a tresărit şi s-a ghemuit asteptând o imaginară lovitură.

"Deschide geamurile, te rog, şi aeristeste!", i-am zis, "Miroase ca naiba de greu aici!", iar apoi: "Haide la o plimbare, e soare afara, e cald, e placut". Stăpâna iadului cel mic se pieptăna însă în faţa unei oglinzi în care, în mod straniu, nu se reflecta deloc faţa ei ci doar mâinile, piaptănul şi părul (Stăpâna iadului avea mişcări sacadate şi ochii inroşiţi de la plâns). M-a privit tulbure şi m-a întrebat cu o voce de lunatică: "Sunt frumoasa?".

"NU EXISTA FRUMUSEŢE ÎN IAD"

cred ca am raspuns, "Trebuie să renovezi totul, să schimbi culorile, să redecorezi şi să transformi iadul tău într-un spaţiu locuibil. Dacă faci asta, frumuseţea va veni singura să locuiasca aici, chiar fără sa o chemi".

"Spune-mi că sunt frumoasa!" mi-a cerut ea cu lacrimi izvorând din ochii inroşiţi de plâns,

"NICIODATA NU MA POT VEDEA IN OGLINDĂ, NU STIU CUM ARĂT" ...

"TE ROG, SPUNE-MI CA SUNT FRUMOASĂ" ...

apoi, cu lacrimile care-i curgeau din ochi, printre sughiţuri şi gemete de plâns, a izbucnit:

"FUTU-ŢI DUMNEZEUL MĂ-TII DE OGLINDĂ FUTUTĂ!" ... "DISPARI DE AICI CRETINU' DRACU' !" …

Când am închis după mine uşa iadului i-am auzit vocea înecată de plâns:

"TE ROG, TE IMPLOR SA MĂ IERTI", "IARTĂ-MAAAAAAA!", "NU MĂ LĂSA SINGURĂ AICI, TE IMPLOR!"

NU VREAU SĂ MOR SINGURĂ!

..."O sa ma spânzur cretinule!", " Toţi sunteţi numa' niste jigodii" "Eşti un cretin!" ... "Futu-vă-n cur de jigodii!" .... "Ierta-ţi-mă! Ierta-ţi-măăăăăăăă" Iartă-măăăăăăăăăăăăăăăă"

IARTĂ-MĂ!

...

Cea mai crunta invaliditate de care poate fi afectat cineva este incapacitatea absoluta de a fi fericit. Soren Kirkegaard nota odată, ironic, ca cei mai mulţi oameni gonesc după fericire cu atâta frenezie încât trec în goană pe lângă ea,

fiinţa aceasta care şi-a făcut un iad numai pentru ea … se ascunde acolo, în iadul ei, de toate lucrurile care-i fac iadul.

Domnul Cântecului, Domnul Culorilor, Domnul Emoţiilor

Venisera o pereche de batrani, sot si sotie, de printr-un sat de munte cu o pereche de boi la vanzare in piata Halmagiului acolo unde, odată, demult, venea si Lica Samadaul sa cumpere porci. Erau niste batrani mititei, sotii acestia si nu mai puteau muncii cu boii, dar li se rupea inima dupa ei si le vedeai tristetea pentru ca trebuie sa-i vanda. Aveau o pereche de boi imensi cu coarne lungi, frunte lata, copita cat o paine ... uriasi, de vreo 800 kg bucata. Simtind rost de castig, aproape imediat apar niste geambaşi si incepe târguiala. Batraneii erau in mana geambaşilor ca lutul in mana olarului. In sfarsit, se face targul iar unul din geambaşi incepe sa traga de lantul unuia din boi ca să-l urce pe cantar. Boul merge pana la cantar ca un mieluşelo dar acolo se opreste si ... 8 oameni nu-l puteau urni din loc, cred ca se putea face focul sub el si tot nu s-ar fi miscat. Geambaşii incep sa-l bata … ca pe boi, adica cu lantul peste botul umed, cu pumnii ... nimic. Batrana plangea de parca i-ar fi plecat feciorul in catanie si se apropie de bou, le stiga acelora sa-l lase in pace si apoi se apleaca si-l saruta pe bot si ii spune: Hai Iambore, hai măi draga. Atunci boul s-a miscat ca prin minune, de parca emotia transmisa prin sarutul acela fusese ceea ce asteptase toata viata lui. Simtea la fel de clar ca înainte ca merge la moarte, dar nu cred ca-i mai pasa deloc pentru ca, cu toata putinatatea mintii lui de bou, nesfarsita emotie ca şi prezenţa Domnului Culorilor, il facuseră sa-si invinga ceea ce părea de neinvins: instinctul de fuga si frica de moarte.

Lucrul acela tainic pentru care venise pe lume se implinise.

@

Emotia. Ex-movere, adică să te mişti spre înafara ta, să te arăţi altora mergând înafara ta, să te faci cunoscut altora.

@

Emoţia stârnită în noi de o "altă realitate" este legătura noastră cu numinosul (nu cu înfricosătorul numinos al lui Otto ci cu emoţia cea mai caldă şi purificată de frică). Ne putem întreba daca nu cumva exista un "organ" pentru a simti numinosul-cel-cald-şi-senin si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat, ori dacă frica, spaima angoasa şi teroarea sunt emoţii sau defecte ale emoţiilor.

Nu fac aici o analiză a fenomenului prin care cu ajutorul emoţiei ne conectăm la o realitate care mie nu-mi produce în nici un caz teamă (mi-e cu totul străin acel mysterium tremendum et fascinans al lui R.Otto) ci o intensă bucurie şi marturisesc că emotia simtita de mine ori de câte ori am simţit prezenţa sacrului în preajma mea are gust si miros de scortisoara cu vanilie si fragute si este pe cat de portocalie îmi permite Domnul Culorilor sa o vad.

Fac o mică paranteză şi scriu aici că Domnul Culorilor şi Stapanul Sunetelor sunt nume inventate de mine pentru Cel-care-genereaza-realitatea-ultima. Din păcate, pentru ca nu sunt deloc sinestet, această realitatea ultimă mi-o pot imagina doar ca fiind unitară cu toate ca eu o percep fragmentat. Insa chiar fara sinestezie nu pot fi impiedicat sa-mi inchipui ca fiecarui sunet ori fiecărei idei ii poate corespunde o culoare, un miros ori un gust.

Ce se întâmplă, însă, cu realitatea aceasta emoţională într-o societate cumva grăbită să-l creadă pe Husserl care descria reductiunea eidetica ca fiind metoda ideală prin care, variind la nesfarsit continutul unei reprezentari, degajam esenta clara (si pura) din ambalajul nefolositor de emotivitate; ce facem cu sufletele noastre în societatea în care emotia a fost definita fie ca "imposibilitate momentata de adaptare la o anumita situatie" ?

@

Eu vin si afirm preemergenta emotiei asupra intregului real. Banuiesc ca "emotionism" ar fi denumirea potrivita pentru doctrina mea, daca as avea o doctrina. Nu am una, chiar daca sunt - insa intr-un mod foarte diluat - un fel de epigon (in greaca inseamna progenitura) mutant al lui J.P. Sartre care in "Schita asupra unei teorii a emotiilor" arata ca schema clasica de studiu a emotiilor privite ca reactie la real este falsa si ca, macar partial, emotia produce realitatea nu invers. Nu insist prea mult aici asupra acestui aspect insa smecherul de Sartre proceda la demonstratie inversand schema "vad un urs, mi-e frica, fug" cu o alta in care emotia nu numai ca se alimenteaza singura, ci este chiar produsa de minte si determina realul, respectiv: "fug, mi-e frica, vad un urs". Astfel descoperim ca dragostea nu este o reactie la aspectul partenerului (pare apt de reproducere ergo ma indragostesc de el) si nici nelinistea metafizica ori extazul mistic, (ca forme ale emotiei pure) de care cei fericiţi suferă uneori, nu sunt simple reactii la eventuala indigestie produsa de o cina prea opulenta ci modalităţi prin care mintea satisface nevoi sufletesti pe care doar le banuim.

Un fost regizor de teatru explica odată unor tinerei novici: "Dragalasilor, toata arta actorului sta in modul cum acesta reuseste sa transmita celorlalti emotia pe care o traieste. Emoţia este realitatea. Incercati sa aveti emotii puternice si clare si sa le canalizati spre ceilalti. Daca veti face asta o sa puteti face orice doriti voi. Veti putea fi nu numai actori ci si poeti, scriitori, muzicieni, pictori sau ... alcoolici ori poate drogati, daca joaca cu emotiile şi cu realitatea este prea mult pentru sufletelul vostru fragil si va trebui sa va "anesteziati".

Emotia este o conduita magica, un efort al samanului-emotiv de a impune "realitatea sa" şi de a schimba lumea cu ajutorul mintii; emotia poate fi însă si un mod de a eşua lamentabil intr-o societate macho-izata si oarecum abrutizata in care emotivitatea este asimilata slabiciunii.

Se uita uneori ca emotia ca manifestare a realităţii ultime are un sens si un scop si dezvaluie in cel mai pur mod intentiiile (chiar inconstiente) ale celui care le trăieşte. Se uita si ca emotia transmisa celorlalti satisface una din exigentele cerute de prietenul nostru (hehe) Marcus Tulius (Cicero) oricarui discurs: aceea de a misca sufletul celorlalţi şi de a le produce astfel senzaţia realului.

Mă trezesc uneori dimineaţa cu bucuria că tot jocul acesta cu mărgele de sticlă pe care-l numim viaţă, dacă este privit prin realitatea emoţiilor noastre, apare orbitor de plin de luminoasă frumuseţe.

“Anotimpurile nu se tem să moară” Blue Oyster Cult. Don’t fear the reaper.

"Până şi tristeţe este un meşteşug căci nu te deprinzi aşa de uşor să fii singur zi de zi şi să te căzneşti în nemângâiere, supunând năvala amărăciunilor unei culturi intime." Emil Cioran

Tocmai am împlinit prima mea mie de ani!

Ori poate că-s doua mii şi am uitat ?

Mă simt de parca mi-a crescut deja iarbă pe piept,

Iar un stejar secular ar avea rădăcinile în burta mea.

Zilele si noptile nu mai sunt nimic.

Se scurg şi nu le simt. Se duc şi nu-mi mai spun nimic.

Nu mi-e dor,

Nu-mi doresc ceva anume.

Doar mă bucur uneori, odata la 100 de ani, când fiul meu vine să-mi arate chipul său luminat de zâmbet,

Apoi adorm şi vreau să nu mă trezesc.

Nu traiesc, doar exist.

Sa-L cauti si sa nu-L gasesti

"Important nu e sa-L gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in El, ci sa-L cauti. In clipa in care iti spui ca L-ai gasit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna." Octavian Paler

 

Mordechai: Offf, goy-ul acesta pe care l-am indragit! Cat de tanar era, cat de frumos si cat de naiv. Sa creada el ca-L poti pierde pe Domnul Culorilor.

 

Mordechai a invăţat de la rabi Israel ben Eliezer:

Cum isi invata un tata fiul sa mearga ? Il pune in picioruse si il tine de manute dandu-i incet, incet drumul in timp ce el se trage inapoi. Cu cat tatal se trage mai tare in spate cu atat fiul sau incearca sa-l ajunga. Asa invata fiul sa mearga.

Domnul Culorilor si Stapanul Sunetelor se poarta la fel cu noi. Cu cat incercam sa-L ajungem cu atat pare ca se departeaza pentru ca El, ca un tata iubitor/ca o mama iubitoare, ne invata sa mergem. Dar acest lucru nu face decat sa ne creasca dorul de a-L atinge. Cu cat avem impresia ca se mareste distanta fata de El cu atat ne dorim mai mult sa-I fim aproape. Dar daca fiul invata sa mearga singur aceasta nu inseamna ca si-a pierdut tatal.

Câteva vorbe despre sex

MOTTO:

NO ONE IS FREE, EVEN THE BIRDS ARE CHAINED TO THE SKY

Bob Dylan

 

Tranşând spinoasa problemă a libertăţii în felul lor foarte pragmatic, latinii au stabilit că libertatea fiecãrei persoane merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi câtã vreme te foloseşti de ceea ce este dreptul tãu nu dãunezi nimãnui. La fel de pragmatic romanii tranşau problema libertăţii sexuale. Libertatea sexuală urma aceleaşi limite, însă se putea manifesta doar pentru bărbaţii liberi. Cu alte cuvinte, doar dacă printr-un cosmic accident te năşteai bărbat şi liber, iar după ce ai beneficiat de o astfel de extrem de favorabilă soartă luptai să păstrezi condiţia de om liber, puteai beneficia de libertate sexuală. Sclavii şi femeile nu aveau acces la acest privilegiu numit "libertate sexuală".

Etimologia substantivului virtute provine din latinescul virtus (vir, adică bărbat), având aceeaşi origine cu "viril" al cărui sens primar este însă mult mai uşor de intuit pentru că acesta din urmă, mult prea fudul, a omis să-şi schimbe masca în timpul balului. Pentru romani virtutea putea fi numai bărbăţie, masculinitate în stare pură iar vir-tutea era fără discuţie legată de sexualitatea activă. De la romani am moştenit unele supărătoare clişee în care sexualitatea activă e o virtute iar cea pasivă o josnicie.

În această viziune în care masculul alfa e virtuos (poate chiar virtuoz, he-he-he) iar femeia pe care o violează e josnică (nota bene! Lucreţia se sinucide pentru că a fost violată de Sextus) nu mai prea este loc pentru libertate sexuală decât în ceea ce-l priveşte pe Sextus. În această ordine, patricianul roman supărat arăta cu degetul către cel care-l supărase şi-i striga acestuia: "Te irrumo!" ori "Te pedico!", expresii a căror traducere am să o omit.

Pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 1800 de ani în această lume în care chiar şi femeile, care din cauza "constrângerilor" biologice sunt capabile doar de sexualitatea zisă pasivă, (să mă ierte cele care sunt mai active decât aşa-zişii activi) par să valorizeze exclusiv o atitudine pe care am sa o numesc "macho-istă" şi am să o definesc ca fiind atitudinea prin care nu numai că îţi impui voinţa împotriva voinţei partenerilor sexuali ci, mai mult chiar, ignori această voinţă. Cu toate că această atitudine a masculului alfa nu s-a schimbat în esenţa ei (e posibilă oare o schimbare aici? Nu cumva e vorba despre ceva ce ţine de natura noastră?), ceva-ceva pare să se fi schimbat în alt plan.

Cuvintele îşi schimbă periodic valoarea semantică, transformându-se mereu în altceva. În această atmosferă de bal-mascat în care verbul "a lămuri" (iniţial însemnând a curăţa un metal ori alt lucru până faci acel lucru să lucească, îşi pune o altă mască şi devine descrierea unei operaţii prin care mintea partenerului de dialog este curăţată de o anumită eroare) virtutea a devenit o calitate/proprietate accesibilă ambelor sexe (Aha! Femeia chiar concepută ca exclusiv pasivă sexual poate fi vir-tuoasă!). Transformarea aceasta, una din cele mai uimitoare, merită o analiză, după cum Parisul cucerit de Henric al IV-lea merita o liturgie.

Mergând pe stradă, stând la rând la bilet pentru concertul de închiderea stagiunii la Filarmonică ori ascultând ce-şi spun galeriile Stelei şi Rapidului o să constataţi că sunt destui cei care că îl vor "irruma" pe cel care i-a nemulţumit ori că pentru a-l convinge pe unul să facă, să nu facă, ori să dea ceva urmeaza … "pedicaţia". Nu cred însă că o să auziţi pe nimeni afirmând laudativ că a fost … "irrumat" ori încercând să-l insulte pe unul prin îndemnul la "pedicaţia" activă. Aparent nimic nu s-a schimbat de pe vremea romanilor când " te irrumo" şi "te pedico" erau considerate virtuţi pentru partea activă iar atitudinea pasiva prin care se recepţionau activităţile cu conţinut sexual enumerate înainte, erau grave vicii. Sexualitatea pasivă pare în continuare a fi condamnată de morala populară care acceptă că este "OK" să introduci "fascinus-ul" în gura, vaginul ori anusul altuia (mucho macho, senor!) însă îl dispreţuiesc pe cel în gura, vaginul ori anusul căruia poposeşte acesta. În această ciudată "ordine macho-istă" cea/cel care acceptă/ ori savurează sexul pasiv este josnic, pervers şi dispreţuit însă, deloc surprinzător, partea activă în această activitate e tot un vir-tuos aşa cum era pentru romani, adică în limbajul modern "un tip bine", "un tip experimentat" ori chiar "un tip şmecher" însă în nici un caz dispreţuit.

Din cele de mai sus urmeaza că am moştenit de la romani ideea că sexul este un altfel de luptă cu un învingător şi un învins (şi că doar cel care obţine victoria, adică este activ, contează), că sexul în esenţa sa trebuie conceput ca o activitate contondentă, ca o luptă dură în care lovitura cu scutul în gură ori în barbă "à la legionare roman" au fost înlocuite de "irrumaţia/pedicaţia" à la Sextus" şi că la peste 1500 de ani de la dispariţia "imperiului care a stabilit planul general al istoriei" ideile noastre despre sex sunt cam aceleaşi.

Pare ciudat că nu am reuşit să ne desprindem de mentalitatea lor în condiţiile în care privim societatea romană cu un zâmbet uşor afectat de un nejustificat aer de superioritate (adică dacă nu mai avem scalvi iar femeile nu mai sunt juridic privite ca fice ale soţilor, prin aceste lucruri le suntem muuult superiori din toate punctele de vedere? Chiar asa?).

Pentru romani era de neconceput ca sclavul ori femeia să fie sexual activi iar stăpânul/soţul să fie pasiv. Tot aşa pentru societatea actuală e de neconceput ca cineva să se laude cu sexualitatea sa pasivă. De aceea o femeie, să o numim Dulcineea, care afirmă că în, să zicem, 10 ani a făcut sex cu 50 de bărbaţi este, în cel mai bun caz, dispreţuită (nu numai de bărbaţi ci mai mult de femei) însă un bărbat, să-l numim Dulcineeus, care face afirmaţia că în acelaşi interval de timp a făcut sex cu 50 de femei este în cel mai rău caz foarte uşor criticat că este cam … neserios (dacă are farmec atât bărbaţii cât şi femeile o să-l critice foarte, foarte, foarte uşor şi cu un zâmbet în colţul buzelor). Însă orice critică îşi va pierde puterea în faţa faptului că Dulcineus este admirat, invidiat dar nu dispreţuit.

În timp ce 9 din 10 persoane vor aprecia moralitatea Dulcineei ca fiind în cel mai bun caz îndoielnică iar pe Dulcineea ca pe o persoană categoric de evitat în plan sexual (să fie o parteneră episodică este lucrul cel mai mare care i se poate oferi de către un bărbat, însă aici curiozitatea face mai mult decât teama) 9 din 10 femei îl vor privi pe Dulcineeus ca pe un partener sexual de râvnit. În vreme ce căsătoria Dulcineei ar fi privită ca o fraiereală pentru "bietul dobitoc" care "s-a pricopsit cu "poama aia", căsătoria lui Dulcineeus o să fie privită ca o mare victorie pentru doamna Dulcineeus care "i-a pus căpăstrul armăsarului". Aşadar în primul caz lumea crede că nefericitul soţ s-a ales cu o gloabă răpciugoasă în vreme ce în al doilea caz toată lumea admiră priceperea prin care a fost supus celebrul armăsar de rasă pură.

Acum să facem un mic experiment mental împreună şi să ne imaginăm că atât Dulcineea cât şi Dulcineeus afirmă că în acelaşi termen de 10 ani au făcut sex cu un număr de 50 de parteneri sexuali, însă fiecare din ei atât cu bărbaţi cât şi cu femei în număr aproximativ egal.

Ooops! Acum faceţi câţiva paşi înapoi şi admiraţi perspectiva. Dulcineea a devenit parcă mai puţin periculoasă sexual şi moral, iar bisexualitatea ei pare că o "înnobilează" parţial datorită acelui misogin curent "lesbian chic" apărut prin anii '90, care fiind prost înţeles de feministe a ajuns pentru unele din ele simbol al acceptării sexualităţii feminine de către bărbaţi (eroarea este grosieră deoarece empiric se poate stabili că există un raport de proporţionalitate între cât de misogin poate fi un individ şi cât de dispus este să accepte că bisexualitatea feminină ori lesbianismul sunt chic ori chiar foarte sexy).

Însă Dulcineeus este definitiv compromis prin dezvăluirea ambivalenţei sale sexuale. E terminat, desfiinţat, f….t (activ). Din armăsar de rasă a ajuns un fel de mârţoagă bisexuală dispreţuită atât de bărbaţi (care-şi dau coate zâmbind) cât şi de femei (care-l privesc altfel acum) de parcă fiecare din cele 25 de memorabile (bănuite) victorii sexuale asupra femeilor ar fi fost anulate de cele 25 de ruşinoase (tot bănuite) înfrângeri cu bărbaţii (cu toate că nu este o ipoteză de neglijat ca Dulcineeus să fi fost partea activă în toate cele 25 de "dueluri sexuale" cu bărbaţi).

În cazul Dulcineei este evident că activitatea ei sexuală cu femei este percepută ca fiind activă şi aceasta pare să o înnobileze, însă în cazul lui Dulcineus activitatea sa sexuală cu bărbaţi este percepută ca pasivă şi acest aspect îl transformă şi îl degradează. Aşadar ar trebui admis că nu bisexualitatea e cea care degradează imaginea lui Dulcineus ci bănuita sa pasivitate sexuală faţă de bărbaţi.

Toate acestea ne spun ceva despre cum concepe societatea noastră sexualitatea.

Adică eşti liber să o faci în orice orificiu disponibil şi cu orice persoană majoră si cu discernământ doreşti însă te poţi lauda cu asta doar dacă ai fost activ-penetrant pentru că dacă ai fost pasiv-penetrat trebuie să te ascuzi.

    În mod straniu toată cohorta de rele care însoţeşte de obicei infidelitatea conjugală, adică gelozia, ura paroxistică care izbucneşte între foştii parteneri, senzaţia de "am fost trădată/tradat" au legătură cu metalitatea descrisă mai sus în care cel care e activ-penetrant şi prin aceasta virtuos e opus josnicului pasiv-penetrat. Mirării generate de afirmaţia de mai sus am să-i răspund că în ceea ce priveşte sexualitatea lucrurile sunt rareori ceea ce par să fie şi mai des ceea ce nu par deloc sa fie.

    

Despre Serioja Esenin şi despre viaţă

Oamenii sunt ca focurile. Unii ard, altii doar fumega. A. G. G.

Astăzi, 27 decembrie, se împlinesc 84 de ani de la moartea lui Serghei Alexandrovici Esenin. Sinuciderea celui care până la vârsta morţii sale (30 de ani) a fost căsătorit de 5 ori şi a avut din aceste căsătorii 4 copii m-a surprins întotdeauna. Cred că trebuie să lăsăm la naftalină zvonul că Esenin ar fi fost asasinat din ordinul lui Leon Davidovici (Troţki) pentru că pe de o parte poezia lui Serioja ne avertiza oarecum cu privire la acest aproape incredibil sfârşit.

Esenin: "Vezi, bucuria-i rara, cum la geamuri Un zvon primavaratic s-a răsfrânt... Iar eu, decât aş putrezi pe ramuri, Mai bine ard cu flacară, sub vânt." … "Lună colilie, plai înzăpezit. Tot cuprinsu-n pânză dalbă s-a-nvelit. Mlada de mesteacăn plânge-n crâng mereu Cine-i mort aice? - nu cumva chiar eu?"

Pe de altă Leon Davidovici nu pare (ni-l amintim ca pe un camarad a lui Vladimir Ilici şi victimă a lui Iosif Visarionovici nu ca pe un dur comisar bolşevic) genul de politician care să comande moartea unui poet (Iosif Visarionovici ar fi fost exact genul acela de politician). Care să fi fost cauza morţii lui Serioja Esenin? Pornind de la ideea că oamenii ar fi un fel de candele arzând uleiul dăruit de Divinintate atunci poate că Serghei Alexandrovici a ars in 30 de ani uleiul improbabililor (şi biblicilor) 125 de ani ce-i fuseseră hărăziţi. Moartea la 30 de ani ar fi aşadar efectul evident al felului cum şi-a cheltuit viaţa şi iubirea.

Ipoteza acesta, că fiecare suntem dăruiţi cu cantităţi echivalente de "viaţă" pe care – făcând abstracţie de accidente şi catastrofe – le putem cheltui fie în 30 de ani ca Esenin fie în 90 îmi pare interesantă nu atât pentru că "democratizează" (cu sensul de egalizare) viaţa şi moartea (moartea este oricum cea mai înaltă expresie a egalizării inegalităţilor) ci pentru că mă face să mă gândesc la ce ar putea fi acest lucru numit "viaţă" depre care Serghei se întreba dacă a trăit-o sau doar a visat-o.

Întrucât scopul meu nu este să aflu ce este această miraculoasă proprietate a lui "Das Sein" numită viaţă ci să împărtăşesc altora relaţia pe care o am cu poezia lui Serioja Esenin mă mărginesc să scriu că sunt puţini cei care au reuşit să mă impresioneze atât cu setea lor de viaţă (de aceea deşi nu pun la îndoială faptul că s-a sinucis, actul acesta îmi pare paradoxal). Cum, Doamne, să se sinucidă cel care era gata să sărute vacile, să dea ovăs cailor din joben şi să stranga sălciile in brate? De ce să o facă?

Esenin: " Tu alba minune, tu limpede seara! Fierbinti mi-s obrajii de gerul din crâng. Rachitele zvelte cu sânii afara, Îmi vine deodata la piept sa le strâng. "

Sinuciderea îşi găseşte însă rostul şi pare cumva firească în contextul ipotezei de mai sus în care Serghei şi-a dat de duşcă în 30 de ani toată licoarea pe care Domnul i-o hărăzise. Poate că acest potop de viaţă care curgea peste sufletul său l-a făcut să fie năbădăiosul huligan care umplea prima pagină a tabloidelor americane. După ce potopul a încetat, călcând arar prin nămolul rămas ca după orice potop poetul a scris:

Esenin: La revedere-ţi spun, la revedere Prieten drag, te am în piept cu dor. Predestinata despărţire cere O altă întâlnire-n viitor. La revedere, fără vorbe, frate, Nu te jeli cu geana-n trist ecou, Sa moara ce e viu nu-i noutate, Si nici ca sa traiesti nu-i ceva nou.

Esenin nu era cel care ar mai fi putut să trăiască ca o carcasă goală pentru că mândrul călăreţ al valurilor nu putea să trăiască târându-se prin nămolul postdiluvian. De aceea, aşadar.

"În livada zărilor, înalţii

Plopi îsi misca umerii de vânt.

Să priceapă totul pentru altii

E venit poetul pe pământ."

O alta faţă a mitului peşterii

Ne vom inchipui ca mai mult sau mai putin intamplator (totul este cam asa) un grup de oameni se refugiaza intr-o tesatura de pesteri care nu-si mai are locul in actuala geografie subjugata de daimonul GPS. Această geografie ne-o putem imagina impreuna (pentru ca imaginatia va scapa intotdeauna oricarei tentative de ingradire, fie ea chiar una GPS).

Dupa câteva generatii vazul devine doar o amintire vaga iar dupa inca ceva timp (oare cum masoara oamenii acestia timpul, fara rasarit si apus, fara toamna si iarna si vara ?) un mit aproape uitat. Lumina inexistenta face vazul inutil insa oamenii acestia se descurca altfel de minune. Au mituri, o religie, spun povesti, se iubesc, se urasc uneori, etc.

Daca dupa secole un calator din Taramul luminii va incearca sa le explice ca el, fata de cele patru simturi pe care le au ei, mai are inca unul, ca cele doua organe, aparent fara nici un rost, care se afla situate in stanga si in dreapta bazei nasului ii folosesc lui ca sa se poata orienta si ca acest al cincilea simt este cel mai important simt al sau va fi privit cu neincredere. Poporul umbrei are multe mituri despre lumina si vaz, dar inteleptii sai stiu ca acestea sunt doar reprezentari imaginative ale starii paradisiace dinainte de caderea omului, ca "vederea" nu poate fi un simt cum este mirosul ci este doar o reprezentare a extazului in care samanii ajung sa stie care este cauza bolii lui Colt-de-cremene ori cauza imposibilitatii lui Mana-de-piatra de a face copii.

Chiar si o demonstratie prin care sa li se arate realitatea vazului ar putea fi inutila deoarece batranii din poporul umbrei nu sunt deloc convinsi de existenta vazului ori a luminii ci cred cu tarie ca aceleasi cunostinte pot fi achizitionate cu un simt al mirosului ultradezvoltat ori ca auzul ar putea fi antrenat ca sa fie in stare sa perceapa cele mai mici amanunte.

O parte dintre cei din poporul umbrei cred (chiar fara dovezi) ca lumina exista si ca vazul este ceva real. Vom numi pe acesti oameni "Petru" deoarece acestia sunt dispusi sa acorde credintei o mare pondere in cunoastere.

O alta parte din poporul umbrei are nevoie de o demonstratie clara, ceva ce sa cunoasca prin celelalte simturi pentru ca lumina si vazul sa fie notiuni acceptate ca reale in gandirea lor. Vom numi pe acesti oameni "Pavel" dupa numele celui care s-a convertit pe drumul Damascului doar dupa ce Domnul l-a intrebat personal si direct: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?".

Acum, revenind la lumea noastra, putem sa ne intrebam daca visele, revelatiile ori premonitiile sunt un mod de a cunoaste. Daca exista un organ pentru a simti asa ceva si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat (cum sunt ochii celor din Poporul Umbrei ori cum este "busola" de la baza nasului pentru noi) Nu pot sa fac nici o analiza a fenomenului premonitiei ori sa gasesc un raspuns prea multelor intrebari care ma cam chinuie insa pot sa scriu cu convingere ca fenomenul acesta merita atentia noastra.