U.B.I.K.

Pe scurt despre Mordechai

2011-10-02T23:34:00.000+03:00

Minunatã e lumea facuta prin voinţa Lui! Şedeţi lângã mine sã vã povestesc cã odinioarã (ori poate chiar acum mai multe dinioare), pe vremea când Talmudul ne învaţã cã toate sufletele bãrbaţilor erau cuprinse în sufletul lui Adam iar acesta se afla împreunã cu Hawwah, careia crestinii îi zic Eva, mama tuturor oamenilor, dinaintea pomului din mijlocul grãdinii, sufletul lui Mordechai a strigat din multimea sufletelor înca nenãscute: “De dragul tãu am sã manânc din fructul acesta!” Apoi, pentru ca glasul lui Mordechai acoperea vuietul glasurilor tuturor celorlalte suflete, Adam a muşcat.

Aaron Rubinstein i se plângea lui Mordechai cã din cauza sãrãciei şi bolilor suferã şi nu se poate ruga cum trebuie. "De unde Ştii tu ce este mai placut în ochii Domnului, rugaciunea sau suferinţa ta?" l-a întrebat Mordechai.

Trãia odatã în satul lui Mordechai un om care predica pocãinţa tuturor celor care doreau sã-l asculte şi care datoritã felului sau de a se purta era poreclit "Pocãitul". Odata, când a fost întrebat daca-l cunoaşte, Mordechai a zis: Nu, nu-l cunosc deloc, iar pocãinţa lui mi se pare un fel de hainã ţesutã din înfumurare, cãptuşitã cu ura faţã de ceea ce ne face sã fim oameni şi cusutã cu tristeţea eşecurilor sale.

Mordechai a strigat odata cãtre îngerul sãu pãzitor: Îngeraşule, nu e nimic deosebit sã stai în cer de-a dreapta Domnului Culorilor şi Luminii şi sã fii sfânt şi fãrã pãcat. Tu nu trebuie sã mãnâci şi nu trebuie sã bei, nu te îndrãgosteşti, nu faci dragoste şi nici nu faci copii, tu nu construieşti case şi nu trebuie sã câştigi bani ca sã trãieşti. Tu, îngerule, nu lupţi pentru partea ta de viaţã, nu lupţi pentru hrana ta, nu te baţi pentru femeia ta, nici pentru copiii tãi şi nici pentru locul tãu în lume. Vino pe pãmânt, îngeraşule, mãnâncã, bea, iubeşte femei, fã copii, câştigã bani şi construieşte case pe care apoi sa le pierzi intr-o clipã şi vedem dacã mai rãmâi înger sfânt şi fãrã pãcat. Dacã reuşeşti, ai sa te poţi mândri, însã pânã atunci n-ai motive. Pânã când, ducând o viaţã de om, vei reuşi sã rãmâi fãrã pãcat eşti mai putin decât sunt eu, mult mai puţin.

Umar: Spune-mi, Mordechai, ce înţelegi tu cã ar fi pãcatul?

Mordechai: Pãcatul stã în irosire. Pãcat este când te risipesti în van pentru ca îţi închipui cã aşa ar trebui sã faci deoarece astfel le faci altora pe plac.

Umar: Cum ar fi?

Mordechai: Cum ar fi atunci când vezi undeva o femeie frumoasa şi vrei sa intri în vorbã cu ea dar nu o faci pentru ca te gândesti la ce vor zice cei din jurul tãu şi ce va crede ea despre tine.

Umar: Aşa? Asta numesti tu ca fiind pacat? Atunci, mai spune-mi ceva, rogu-te. Când vorbesti mereu despre bunãtatea Domnului Luminii pe care-L mai numesti si Domnul Culorilor si Domnul Muzicii si despre iertarea divina, de unde ştii tu, Mordechai, cã pãcatele tale (care probabil cã nu-s cu nimic mai mãrunte decât pãcatele mele) ţi-au fost iertate, cât timp Domnul nu-ţi vorbeşte, dupã cum nu-mi vorbeste nici mie?

Mordechai: Domnul nu trebuie sã-mi zicã nimic pentru cã ştiu cã pãcatul mi-a fost iertat când nu-l mai sãvârşesc.

A.I.

2011-09-26T02:37:00.000+03:00

Mã numesc Mordechai Yishmael Buxbaum. M-am nãscut în Romania la sfârşitul anului 1967. Am fãcut primele opt clase şi apoi liceul în Arad iar apoi am terminat facultatea de inginerie şi automatizãri la Timisoara. În 1993 am hotãrât sã emigrez din România. Nu cred ca e nevoie sã vã scriu de ce am emigrat, pentru ca imi închipui cã toţi ştim cum era România în 1993, nu-i aşa? Eu voiam sã reuşesc în viaţã ceva mai mult decât bunicul Mordechai, care deşi a supravieţuit trei ani la Buchenwald (ajutat, se pare, de un olandez cãruia bunicul îi era foarte recunoscãtor), s-a întors la atelierul sãu de croitor şi a muncit toatã viaţa cârpind haine.

Pentru ca sã-mi împlinesc visul, am emigrat mai întâi în Franţa, dar pentru cã mi-am dat seama cã nu era acolo locul meu, în cele din urmã am ajuns în USA. Aici am inceput sã-mi câştig existenţa muncind într-un restaurant şi am sfârşit conducându-mi propria afacere IT. În timpul nebuniei “dotcom” firma mea a ajuns sã se dezvolte foarte rapid. Cu ce se ocupã firma mea? În principal cu software care emuleazã inteligenţa umanã, şi cercetarea în domeniu.

Dacã astãzi interacţionaţi cu programele care ruleazã pe computerul vostru sau pe internet mult mai bine decât acum 10 ani, sã ştiţi cã o parte din acest plus de confort este rodul muncii din firma mea. Am contribuit la mii de invenţii şi inovaţii care au schimbat faţa interacţiunii om calculator. Pot sã zic cã sunt o întruchipare a “the american dream” cu o vilã in California (18 dormitoare şi 9 bãi aşezatã într-un parc de 3000 de acri). Conduc un Bugatti Veyron şi uneori, când mã apucã melancolia, vechiul meu Bentley Mulsane; mai am o casã de vacanţã în Italia, la lacul Como, şi o avere estimatã la o cifrã cu 9 zerouri.

Poate cã vã întrebaţi dacã acesta era visul meu atunci când am plecat din România, dacã voiam sã ajung miliardar. Nu, niciodatã nu mi-am închipuit cã voi ajunge sa câştig atât de mulţi bani. Desigur cã e plãcut sã ai mulţi bani şi sã poţi face ce doreşti. Banii nu sunt nici buni şi nici rãi, banii îţi permit sã fii ceea ce de fapt eşti, sã mãnânci ceea ce doreşti sã mãnânci, sã stai într-o casã cum doreşti, sã conduci maşina pe care o vrei nu pe care ţi-o permiţi. Atât. Banii nu te fac bun şi nici rãu. Dacã eşti un idiot megaloman, banii doar îţi scot în evidenţã acest defect, nu te fac nici mai idiot, nici mai megaloman decât erai înainte de a-i avea.

Uneori îmi place sã mã sui într-un taximetru şi sã mã plimb puţin. Îmi aduce aminte de vremurile în care taxiul mi se pãrea un lux. Când cobor îmi place sã vãd figura şoferului atunci când las 500 de dolari în mânã şi îi zic: “keep the change”. Probabil cã vã întrebaţi de ce fac asta. Hmmm, nici eu nu stiu exact însã mã face sã mã simt bine şi cred cã-i fac bine şi celui cãruia îi dau banii. Mie, pe vremea când eram sãrac, mi-ar fi prins foarte bine aşa ceva.

Dupã cum v-am zis deja, nu banii erau obiectivul meu principal atunci când am emigrat. Obiectivul pe care m-am concentrat toatã viaţa a fost problema ridicatã de domnul Turing şi testul înventat de acesta.

A computer would deserve to be called intelligent if it could deceive a human into believing that it was human. Alain Turing

Testul Turing este un experiment din domeniul Inteligenței Artificiale, A.I. pe scurt, care își propune să dea răspuns la întrebarea dificilă: „ Este posibil ca mașinile să gândească?”. Testul a fost conceput de matematicianul și informaticianul britanic Alan Turing în 1950. Este vorba doar de mașini de calcul care pot fi programate astfel încât să se comporte mai mult sau mai puțin asemănător oamenilor prin aceea că acceptă întrebări formulate într-un limbaj natural și dau răspunsuri mai mult sau mai puțin rezonabile în acelaşi limbaj. Una din variantele de a afla dacă o mașină e în stare să "gândească" este să o supunem testului Turing. Conform unei variante a testului Turing concepute de mine, un grup de examinatori umani trebuie să identifice maşinile dintr-un grup compus din persoane şi maşini, doar pe baza răspunsurilor acestora la întrebări. Am folosit aici termenul “maşinã” cu sensul de maşinã-de-fabricat-rãspunsuri, nu însens mecanic. Răspunsurile se dau numai în scris iar dacă răspunsurile uneia dintre mașini sunt atât de bune încât cel care pune întrebările nu reușește să-și dea seama exact cã este vorba despre o maşinã atunci aceasta a trecut testul și se poate spune că ea gândește.

Când am început sã muncesc cu echipa mea la programul care sã nu poatã fi deosebit de om, A.L.I.C.E. şi Jabberwacky dominau domeniul şi luaserã deja de mai multe ori fiecare premiul instituit de Hugh Loebner, adicã premiul pentru câştigarea unui concurs anual ce oferă posibilitatea punerii în practică a Testului Turing. Însã niciunul din aceste programe, nici mãcar câştigãtorul din 2008, Elbot, nu erau mãcar pe aproape de ceea ce-mi doream eu.

Cum poate fi pãcãlit un om cã cel cu care stã de vorbã este un alt om, nu o maşinã? Au existat mai multe abordãri: ELIZA dãdea rãspunsuri atât de vagi încât pãrea cã stai de vorbã cu un psihoterapeut; PARRY emula comportamentul unui schizofrenic ... etc.

Însã toate abordãrile acestea urmãreau modul în care maşina interacţioneazã raţional sau iraţional cu interlocutorii. Eu m-am gândit la altã abordare. Ce-ar fi, mi-am zis, dacã maşina mea va putea sã nascã emoţii reale la interlocutorii sãi, dacã maşina va putea sã-i facã sã se simtã prietenii ei, dacã unii o vor antipatiza, iar alţii o vor iubi sau o vor urî? Nu cumva emoţia este esenţa umanului, nu raţiunea?

Am pornit de la ideea cã programul meu trebuie sã aibã personalitate şi cã trebuie sã fie vizibil şi m-am gândit sã-l rulez în reţelele de socializare şi mai ales într-un forum online. Interacţiunile dintr-un forum sunt atât de interesante şi complexe încât ideea de a lansa un program care sã treacã ani în şir, în mii de discuţii, drept om mi s-a pãrut adevãratul test Turing.

Mãrturisesc cã prima datã am fost tentat de o personalitate femininã însã imediat mi-am dat seamna cã o astfel de abordare facilã nu poate sã mã ducã spre succes. Bãrbaţii sunt atât de sensibili la elementele decorative din aspectul exterior feminin încât dacã aş fi pus la avatar o fotografie drãgãlaşa toţi interlocutorii s-ar fi concentrat pe acest aspect. Am ales aşadar o personalitate masculinã.

Urmãtoarele elemente pe care le-am discutat cu echipa au fost vârsta pe care trebuia sã o afişeze maşina, preferinţele sexuale, dacã avea sau nu copii, dacã era cãsãtorit, studii, hobby-uri, limbile cunoscute. Privitor la limbile cunoscute am ajuns cu toţii la concluzia cã una din limbi trebuia sã fie engleza şi pentru cã în echipa de 6 persoane suntem trei nãscuţi în România am hotãrât ca limba maternã sã fie româna (cu toate cã sunt evreu faptul cã m-am nãscut şi am crescut în România mi-a creat o legãturã cu ţara aceea micã şi îndepãrtatã, iar unul din modurile în care întreţin aceastã legãturã este angajarea unora care s-au nãscut tot acolo). Încetul cu încetul, în câteva luni de muncã şi discuţii s-a conturat un “individ” în jur de 40 de ani, cu destul de multe calitãţi şi foarte multe defecte, cu oarecare personalitate şi cu pasiuni foarte diverse (suntem 6 în echipã aşa cã de la fiecare a luat câte ceva: unul i-a dat pasiune pentru muzicã, altul, fiind religios, i-a dat cunoştinţe şi patos pentru religie, eu l-am fãcut tolerant însã oarecum impulsiv, Mihai T. l-a fãcut ironic şi gurmand, etc).

Dupã aproape doi ani de teste ne-am gândit cã trebuie sã-l punem la încercare undeva şi adunaţi în jurul unei mese am început discuţiile. Cu privire la forumul în limba englezã alegerea Deviant Art a fost cât se poate de uşoarã pentru ca toti intrad din cand in cand pe acolo. Pentru cea de a doua limbã, romana, am ales cel mai popular forum de business&law din România.

Au trecut peste trei ani de când rulãm programul nostru pe mai multe forumuri între care şi cel de business&law din România. Programul trece acolo drept avocat, iar in alte parti drept pictor suprarealist sau filozof, etc.

Ceea ce mi se pare uimitor dupã 3 ani de experimente este cã deşi am exagerat uneori grosolan, nimeni nu şi-a dat seama cã un personaj cu atât de multe cunoşinţe, cu o gândire atât de riguroasa şi exactã, cu o memorie formidabilã si un umor aproape perfect, cineva care are aproape întotdeauna dreptate, NU POATE FI UMAN. Ironia consta în faptul ca deşi programul nostru se manifesta uneori ca inuman de atotstiutor nu numai ca nu a fost detectat ca un program care foloseşte o imensã bazã de date şi cunoştinţele a sute de perrsoane ci pare unul din cele mai umane personaje din cei care care populeaza forumul.

Adevãrul este cã pentru a deruta am fost vicleni, fãcând ca din când în când maşina noastrã sã intre în conflict cu câte unul. Mai mult decat atât, maşina pare ca şi-a inventat diverse alter-ego-uri, (un croitor evreu sincer şi naiv, un fel de copie a bunicului Mordechai, un matematician irakian cinic şi desfrânat, autoritar şi ironic, etc.) si astfel programul nostru reuşeşte de peste trei ani sã provoace chiar şi reacţii emotional-afective. Adicã exact ceea ce doream. Prima maşinã care a trecut testul Turing !

Fac o parantezã ca sã vã zic cã în timp ce lucram la program am lansat un mic concurs pentru nick-ul pe care urma sã-l foloseascã personajul nostru. Din cauza certurilor am ajuns la concluzia ca fiecare sã scrie pe o bucatã de hârtie câte un nick şi sã tragem la sorţi. Geza I. scrisese “Rubik” dupã numele matematicianului maghiar care inventase cubul magic însã când am despãturit hârtia prima datã “R”-ul n-a apãrut. “Stai aşa!” a rãcnit Mihai T. “Nu-i aşa cã ubik sunã grozav de bine?” De data asta toti am fost de acord, dupa cum am fost de acord sa punem si 4 puncte, cate unul dupa fiecare litera: U.B.I.K.

Despre bãrbaţi

2011-09-12T18:12:00.002+03:00

Motto: Sexul este mijlocul prin care indivizii apartinând aceleiaşi specii fac schimb de material genetic. Johann Koeslag, biolog.

Încep cu o observaţie: Existenţa masculilor într-o specie (sunt o mulţime de specii destul de înţelepte ca sã fie asexuate sau hermafrodite) reduce numarul de indivizi care pot produce alţi indivizi. La specia noastrã (eu sunt, mãcar judecând dupã aspectul exterior, homo sapiens şi presupun cã toţi cei care vor citi ceea ce voi scrie mai jos sunt aproximativ la fel însã sunt gata sã primesc orice fel de criticã venitã dinafara speciei mele fie cã va veni din partea unor pisici, sau din partea unor câini ori chiar din partea unor manelişti) numãrul de bãrbaţi este destul de apropiat de numãrul de femei. Aşadar, la specia auto-denumitã “homo sapiens”, adicã la specia care pare a fi cea mai de succes de pe Terra, numarul exagerat de mare al masculilor reduce cu aproape 50% numarul de indivizi care pot da nastere altor indivizi. That’s a fact!

Dacã la speciile unde existã un mascul la cateva zeci de femele este de înţeles cã, pentru binele speciei, masculii hrãniţi de femele sunt ignoraţi 99% din timpul din afara perioadei de împerechere şi toleraţi câteva momente în timpul actului sexual, rãmâne cu totul enigmatic motivul pentru care specia noastrã a ales sa aibã un procent atât de ridicat de masculi. Chiar aşa: DE CE? Trei întrebãri fundamentale, trei întrebãri al cãror rãspuns va determina viitorul speciei noastre, trei întrebãri cu tâlc şi mai ales, trei întrebãri cu mâlc. Primo: De ce naiba existã bãrbaţi? a.k.a. “Doamne, ce era în capul Tãu când l-ai creat?” Secundo: De ce dracu’, dacã regula în biologie este cã ceea ce este inutil dispare, bãrbaţii din specia umanã îşi pãstreazã proporţia sau chiar se înmulţesc? Tertio: De ce “***” specia noastrã a recurs la o metodã atât de ineficientã de a folosi resursele mediului prin menţinerea unui numãr atât de ridicat de indivizi complet inutili?

Disclaimer: ATENTIE! Urmeaza adevãruri şocante! Textul acesta este ABSOLUT şi COMPLET interzis masculilor cu probleme de personalitate, probleme de raţionament sau, mai grav, probleme de erecţie.

Bad news! Povestea biblicã potrivit cãreia masculul a precedat femeia este mai falsã decât pungile cu silicon care umflã sânii unei vedete porno. Probabil cã povestea aceasta naiv-moralizatoare “sã asculţi de bãrbatul tãu pentru cã el este primul om pe Terra!” este o intercalare ulterioarã de naturã a-i face pe masculi sã se simtã bine şi sã îşi rezolve mai uşor complexele legate de metafizica întrebare: “Size does matter or it doesn’t?”. De altfel, chiar potrivit textului biblic, bãrbatul si femeia ar fi fost, ab initio, creaţi sincron. Doar în capitolul urmãtor acestei afirmatii apare povestea aceea trasã de par despre operaţia în urma cãreia Adam ar fi rãmas fãrã demnitate, farã simţul umorului şi fãra o coastã. Despre coastã şi despre Eva, prima fãpturã fabricatã din material reciclat, se vorbeşte aşadar ceva mai târziu faţã de momentul creaţiei omului ca “barbat şi femeie, dupã chipul şi asemãnarea Domnului”.

Speciile în care femelele produc urmaşi prin partenogenezã asexuatã sau prin alte metode foarte eficiente şi sigure, fãrã sã aibã nevoie de idivizi care nu au alt scop decât pãstrarea materialului genetic, existã de mult mai mult timp decât specia noastrã şi au succes în plan biologic. Chiar dacã am ignora acest aspect care ţine de teoria evoluţionistã, tot rãmânem cu întrebarea: ce rost ar fi avut un mascul singur, cum era Adam înainte de apariţia Evei, chiar dacã Adam trãia într-o stare paradisiacã, (gândiţi-vã la soţul vostru, râgâind de plãcerea de a fi umflat de mititei şi bere în timp ce echipa de fotbal desemnatã de el şi de prietenii lui sub denumirea misticã de “Ai noştri” conduce cu 10-0 în campionatul Cel-mai-super-cel-mai-tare) cât timp el nu poate sã producã urmaşi? Veţi zice cã nici Eva nu poate sã producã urmaşi fãrã concursul lui Adam, nu-i aşa? Fals! Fals şi cât se poate de deformat! Eva nu are nevoie de Adam! Eva are nevoie de o chestie microscopicã provenitã de la Adam, o chestie care înoatã cu ajutorul unei codiţe, dar care nu e nici peşte, nici mormoloc şi care nu conţine altceva decât materialul genetic încredinţat de specie cãtre Adam. Atât! Pentru ca ca specia sã prospere Adam are nevoie de toatã Eva, în toatã sanãtatea, tinereţea şi frumuseţea ei; dar Eva, pentru ca aceeaşi specie sã prospere, nu are nevoie de Adam. Ea, femeia Eva, nu are nevoie decât de o minisculã celulã fabricatã întamplãtor de Adam. Da, da, da! Exact acesta este adevãrul curat-curãţel! În timp ce Adam nu are ce sã facã cu unul din ovulele Evei (poate doar sã se holbeze la el şi asta numai dacã are vederea al naibii de bunã sau, eventual, sã încerce sã vadã ce gust are chestia aceea minisculã şi lipicioasã de pe degetul lui). Însã Eva poate, folosind doar un singur grãunte din milioanele de grãunţe pe care Adam le împrãştie cu nesfârşitã generozitate peste tot pe unde-l poartã capul şi-l duc paşii, sã facã un om. Adam nu poate face oameni, el poate doar sã împrãştie milioane de bucãţele de material genetic chiar şi pe un simplu cearceaf în timpul somnului REM dacã o viseazã pe diavoliţa Lilith purtând un tricou suficient de ud.

Este, aşadar, cu totul de neînţeles de ce cândva, în cursul evoluţiei speciilor, femelele au început sã-şi combine materialul lor genetic de impecabilã calitate cu materialul genetic al unor fiinţe care sunt în mod notoriu inutile din punct de vedere social, leneşe, înfumurate, mâncãcioase, ineficiente, mincinoase, brutale, lipsite de sensibilitate, lãudãroase, infantile, imature, neserioase, necredincioase, labile psihic şi profund egoiste. Trebuie sã observãm cã la toate speciile care cunosc reproducerea sexuatã, masculii sunt mai mult sau mai puţin complet inutili pentru cã, fãcându-şi cu mare artã şi plãcere rolul lor de masculi, nu fac altceva decãt sã mãnânce hrana produsã prin munca femelelor, sã se fâţâie de colo-colo expunându-şi fuduli caracterele sexuale secundare sau sã se lupte între ei pânã când cel cu musculatura mai slabã o rupe la fugã sau moare. Nici specia noastrã nu face excepţie de la aceastã regulã a inutilitãţii masculilor iar doamna Cherilyn Sarkisian, celebru filosof şi antropolog cunoscut sub pseudonimul de cântãreaţã ca “Cher” a fãcut inteligenta observaţie cã bãrbatul nu este decât o prelungire inutilã a penisului.

Având în minte costurile uriaşe ale existenţei masculilor, costuri menţinute pe cheltuiala femelelor aparţinând speciilor sexuate, este cât se poate de uşor de înţeles şi nu are de ce sã ne mire faptul cã existã cel putin 40 de specii în care femelele ucid masculii în timp ce fac sex sau imediat dupã ce acesta s-a sãvârşit. Pentru masculii care-şi închipuie cã sunt macho ori cred cã mãcar în acest domeniu “size does matter” ţin sã precizez cã uciderea masculului nu este determinatã de insatisfacţia resimţitã de femelã în timpul ori în urma actului sexual. Nununu, câtuşi de puţin! Masculul este ucis tocmai pentru cã şi-a desãvârşit menirea! Odatã ce a transmis materialul genetic ce i-a fost încredinţat de mama-specie, odatace “maurul şi-a fãcut datoria” masculul trebuie sã disparã pentru cã altfel consumã inutil resursele sistemului. Calugariţa -Mantis religiosa- fiinţã înţeleaptã, prevãzãtoare şi eficientã, decapiteazã masculul încã din timpul preludiului sexual pentru ca emoţia post-coitum sã nu o impiedice cumva sã-şi facã datoria faţã de specie DUPA sãvârşirea actului sexual. Cãlugãriţa face ceea ce e firesc sã facã oricare femelã conştientã de responsabilitatea sa faţã de sãnãtatea şi prosperitatea speciei: o scapã de un individ inutil. Trebuie observat cã Mantis religiosa, în împrejurarea arãtatã ceva mai sus, îi dãruieşte pe aceastã cale masculului primul lui orgasm adevarat (a mai avut el, probabil, alte orgasme înaintea evenimentului, poate chiar în timp ce visa la vreo mantiţã blondã şi sexoasã, însã ... niciunul ATAT de adevãrat) ... ce-i drept, acesta nu e doar primul orgasm adevãrat ci este, cu o probabilitate egala cu 1, chiar ultimul lui orgasm. Având în vedere împrejurarea cã masculul îşi cam pierde capul în timpul uverturii la opera actului sexual .... e foarte probabil vorba despre un orgasm postum. Dar mai bine un orgasm postum dar A-de-vã-rat decât nici un orgasm A-de-vã-rat, nu-i aşa? Sã lãsãm vãlul discreţiei noastre de primate foarte puţin curioase în privinţa chestiunilor legate de sex (mint!) sã se aştearnã peste aceastã scenã de dragoste şi sã ne vedem de drum.

Dimorfismul sexual. De vreme ce singura utilitate recunoscutã bãrbaţilor este transmiterea materialului genetic încredinţat spre pãstrare de cãtre “Mama specie” aceştia trebuie dotaţi cu unele proprietãţi care sã joace rolul de “indicatori de sãnãtate geneticã” la fel cum, exempli gratia, în prezent, etichetele de pe produsele alimentare ne aratã dacã un anumit produs este apt pentru consum sau, dimpotrivã, posibil alterat pentru cã a depãşit termenul de pãstrare. “indicatorul de sãnãtate geneticã” trebuie astfel înscris încât oricare femeie sã poatã sã selecteze într-un mod cât mai lipsit de efort bãrbatul de la care doreşte sã recolteze materialul genetic necesar reproducerii. Or, cât timp semnele fizice sunt cel mai uşor de detectat, pentru a ajunge la finalitatea arãtatã mai sus, masculii majoritãţii speciilor au fost dotaţi cu pene, colţi, ghiare, coame sau alte elemente care sã arate cât de proaspãt, cât de bun şi cât de bine pãstrat este materialul genetic aflat în dotarea lui. În vederea atingerii aceluiaşi scop, masculii umani au fost dotaţi cu caractere fizice şi psihice, adevãraţi markeri, care uşureazã identificarea şi clasificarea lor în funcţie de calitatea materialului genetic deţinut: statura înaltã, volumul mare al pãrţii superioare a bustului şi volumul redus al pãrţii inferiore a abdomenului, fesele puternice şi coapsele bine proporţionate raportate la o musculatura cu tonus bun si bine evidenţiatã, însoţite de o figurã care nu exprimã absolut nimic dar afişeazã un zâmbet plin de siguranţã indicã o stare fizicã adecvatã pãstrãrii în bune condiţii a materialului genetic; spiritul de competitivitate care-i face pe masculi sã fugã pânã ajung în pragul leşinului dupã o minge confecţionatã fie din pielea unui alt animal mai nenorocos decât ei fie, mai nou, din plastic, este un alt indicator foarte bun pentru a determina cãruia, dintr-un lot de masculi aproximativ la fel de bine proporţionaţi fizic, i se va da posibilitatea sã transmitã materialul genetic presupus a fi de calitate superioarã.

Toate aceste "calitãţi" enumerate mai sus îi fac pe masculi sã creadã cã ei dominã specia, cã tot ce se întâmplã în cadrul speciei se întâmplã cu şi din voia lor şi cã toatã evoluţia li se datoreazã uitând cã, de fapt, bãrbaţii, sunt mult mai vulnerabili decat femeile, pe tot parcursul vietii, ÎN ABSOLUT ORICARE DOMENIU AFARA DE ACTIVITãţILE CARE NECESITA NUMAI FORTA FIZICA brutã, înfumurare prosteascã Şi AGRESIVITATE stupidã. Pot sã încep mica mea demonstraţie invitându-vã sã vã gândiţi la fragilitatea biologica a fãtului mascul, care se aflã, în medie, mult sub limita de rezistenţã a fãtului femelã. Bref: fãtul mascul este mult mai probabil victima uneia din multiplele catastrofe genetice sau de alta naturã care pândesc omuleţul în starea prenatalã. Aceastã fragilitate a masculilor continuã pe tot parcursul vieţii şi este explicaţia mediei de viaţã mult mai scazute decât cea a femeilor. Fragilitatea bãrbaţilor nu este însã doar una de naturã biologicã. Bãrbaţii sunt nişte jucãrii care se defecteazã foarte uşor nu numai în partea de hardware ci şi în partea de software. Nu mã credeţi? Haideţi sã vedem statisticile! Într-o evidenţã fãcutã în plan mondial bãrbaţii au o rata a sinuciderii de aproape 4 ori mai mare decat cea a femeilor cu toate ca tentativele de sinucidere la femei sunt de peste 3 ori mai frecvente. Femeile, folosind mijlocul tentativelor de sinucidere, fac de fapt mici demonstraţii de abilitate în privinţa managementului relaţiilor sociale. Bãrbaţii, prea stupizi ca sã înţeleagã rostul unor astfel de demonstraţii, îşi închipuie cã femeile AU EŞUAT încercând sã se omoare singure şi vor sã le arate acestora cât sunt EI de puternici, hotãrâţi şi de serioşi (adicã tot o demonstraţie a sãnãtãţii materialului genetic) dar, din cauza inadecvãrii mijloacelor la scop, sfârşesc prin a se omorî pe bune de peste patru ori mai des decât o fac femeile. Apoi, bãrbaţii se comporta mult mai rãu decât femeile în absolut toate domeniile unde este nevoie de o bruã de autocontrol. O succintã enumerare vã poate da o idee cât de cât clarã despre ce vreau sã zic deoarece bãrbaţii sunt mult mai afectati de: instabilitatea psihic-emotionalã, alcoolism, droguri, afectiuni cardio-respiratorii, diabet, şi în general de orice boalã cauzatã de stres.

Veţi zice probabil cã existã şi domenii în care bãrbaţii exceleazã chiar dacã acele activitãţi nu necesitã forţã fizicã ori agresivitate competitivã. Bãrbaţii sunt şoferi mai buni. Zãããuuu? Atunci de ce oare bãrbaţii sunt mult mai des implicaţi în sãvârşirea de accidente rutiere grave decât femeile? Sã ne înţelegem! Femeile ciocnesc maşina în parcare, rup oglinzile la intrarea în garaj însã foarte, foarte rar conduc o maşinã cu 180 la orã pentru a depãşi o coloanã de maşini în timp ce o altã coloanã de maşini vine pe contrasens. Aşadar, dacã vreţi sã aveţi şanse mai ridicate când vã urcaţi într-o maşinã alegeţi sã fie condusã de o femeie între 35-45 de ani, nu de un bãrbat tânãr şi umflat de testosteron.

Am vorbit mai sus despre faptul cã bãrbaţii trãiesc mai puţin decât femeile, ca dovadã a fragilitãţii acestora. Însã media de viaţã mai scãzutã a masculilor faţã de femele nu este doar dovada fragilitãţii lor ci şi dovada cã specia se debaraseaza de masculul devenit inutil prin faptul cã urmare a înaintãrii în vârsta a ajuns sã deţinã numai material genetic de proastã calitate. Veţi zice, probabil, cã femeile pierd mult mai repede decât masculii capacitatea de reproducere şi cã acest lucru contrazice ceea ce am scris mai sus? Ha! Nu-i aşa deloc! Aveţi rãbdare şi citiţi mai jos.

Celor cãrora li se pare exagerata afirmatia ca unicul scop pentru care existã masculii este transmiterea unui material genetic de bunã calitate cãtre femelele care se ocupa de tot ceea ce trebuie pentru a perpetua specia îi rog sã observe cã femeile traiesc o treime din viaţã într-o fazã nereproductivã în care masculii trãiesc doar cei câţiva ultimi ani de la sfârşitul vieţii în care sunt fie prea decrepiţi şi sclerozaţi, fie prea obezi ca sa mai producã material genetic de calitate. Bãrbaţii nu intrã în andropauzã decât din motive grave de sãnãtate iar Organizaţia Mondialã a Sãnãtãţii recunoaşte acest lucru prin faptul cã andropauza nu existã în nomenclatorul acestei respectabile organizaţii. Menopauza existã însã în nomenclatorul OMS şi mai mult, sunt unanim recunoscute efectele ei. Motivul pentru care bãrbaţii care nu mai pot produce material genetic sunt numiţi impotenţi (adicã neputincioşi), şi sunt priviţi ca fiind într-o stare ruşinoasã în care masculul afectat se simte absolut ridicol şi complet inutil, în timp ce femeile care nu mai pot naşte sunt la menopauzã, adicã într-o stare fiziologic fireascã din nomenclatorul OMS, stare de care nimeni nu râde decât dacã e oligofren, nu ne apare decât dacã privim toatã scena prin filtrul propus de mine mai sus: unicul rol al bãrbatului este pãstrarea materialului genetic în bune condiţii şi transmiterea lui cãtre femelele care-l solicitã. Odatã ce barbatul nu mai e bun pentru asta, nu mai e bun de nimic. End of the story.

Explicatia pentru care femeile continuã sã fie utile speciei chiar şi în faza post-reproductivã, în timp ce masculii aflaţi în aceeaşi fazã sunt complet inutili, este cat se poate de simpla: femeile care nu mai pot produce urmaşi se ocupa cu mare grijã şi cu multã experienţã de urmaşii altor femei, crescându-le acestor urmaşi şansele de supravieţuire. Simetric opus, masculii care nu mai pot fabrica material genetic pentru femeile apte sã nascã, sunt în 9 cazuri din 10 doar nişte bãtrânei tembeli şi libidinoşi care fie îşi învaţã nepoţii sã practice jocuri periculoase, fie le povestesc copilaşilor care-i ascultã cu guriţele cãscate de uimire despre aventurile lor periculoase, sporind astfel şansele ca nepoţii sa devinã nepasatori faţã de pericol şi sã sufere un accident oribil.

În urma celor de mai sus, aruncând o privire atentã dar plinã de bunãvoinţã asupra ansamblului deficienţelor de care suferã masculii majoritãţii speciilor şi de care nu scapã nici masculii speciei de maxim succes autobotezate “homo sapiens” o singurã concluzie se impune dincolo de orice speculaţie: Masculii sunt, de fapt, indivizi nãscuţi cu o deficienţã geneticã care-i transformã într-un fel de frigidere în care se pãstreazã materialul genetic necesar perpetuãrii speciei. Nu sunt tendenţios! Folosind termenul de “frigider”nu mã refer deloc la inteligenţa medie a masculilor din specia noastrã. Sunt cât se poate de echidistant şi eficient în exprimare scriindu-vã doar ceea ce, dupã umila mea opinie, rezultã fãrã urmã de dubiu din ansamblul probator de mai sus: Masculinitatea este un defect genetic care are ca efect principal lipsirea individului de capacitatea de a da naştere altor indivizi iar ca efecte secundare o inteligenţã precarã, o masã muscularã crescutã şi o sensibilitate artisticã atrofiatã în condiţiile unei senzualitãţi luxuriante. Dupã cum se poate observa cu uşurinţã, masculinitatea se aseamãnã în atât de multe privinţe cu o boalã geneticã încât trebuie sã concluzionãm cã de fapt asta şi este.

Despre dragoste si alti ingeri

2011-09-03T21:53:00.000+03:00

De as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atâta credinta încât sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as împarti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea îndelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.

Dragostea nu cade niciodata.

Minunata este lumea facuta prin vointa Lui!

Sedeti langa mine ca sa va povestesc despre o intamplare petrecuta demult, pe vremea cand Baal Shem Tov colinda inca printre noi. Mie mi-a povestit-o bunicul care o stia de la bunicul sau.

Se povesteste ca toti invataceii care-l urmau pe Baal Shem Tov s-au sfatuit sa-i faca o surpriza maestrului lor si sa pregateasca o cina de Sabath cum nu mai fusese alta. Au pus mana de la mana si au cumparat cele de trebuinta si au pregatit totul atat de bine incat se asteptau ca spiritul Sabath-ului sa coboare asupra lor cu nu o mai facuse niciodata inainte. Ariel, invatacelul care fusese ales de ceilalti ca sa aprinda lumanarile si sa spuna binecuvantarea s-a ridicat solemn si a inceput sa rosteasca binecuvantarea insa maestrul Baal Shem Tov a facut un lucru cu totul neasteptat: a inceput sa chicoteasca: "Hi-hi-hi." Arie si-a privit ingrijorat hainele sa vada daca nu cumva e ceva in neregula cu ele ... insa totul era la locul unde trebuia sa fie.

Mai apoi, invatacelul si-a servit maestrul cu o farfurie din supa pentru gatirea careia cu totii isi dadusera atata silinta, dar maestrul dupa ce a gustat supa a pufnit in ras de-a binelea hohotind apoi cateva minute. Toti invataceii au gustat inmarmuriti din supa insa ... nu era nimic comic in ea. Tarziu, in timp ce discipolii cantau unul din cantecele de Sabath, maestrul a inceput sa hohoteasca cu atata pofta incat toti s-au oprit din cantat privind uimiti unii la altii.

***

Era un obicei ca in fiecare saptamana, dupa ce spiritul Sabath-ului se departa, invataceii sa aleaga impreuna o intrebare care sa fie lamurita de maestru, asa ca Ariel s-a ridicat si a intrebat: "Invatatorule, de ce ai ras in timpul Sabath-ului de trei ori?" Baal Shem Tov le-a poruncit insa sa plece prin sat si sa cheme pe toata lumea la sinagoga. Dupa ceva timp, in fata intregii comunitati, Baal Shem Tov si-a indreptat privirea catre un batran croitor si l-a intrebat: Cum ti-ai petrecut Sabath-ul? Povesteste-le invataceilor mei si intregii adunari cum ai petrecut tu, Mordechai, Sabath-ul.

"Sunt atat de batran si neputincios incat mi-e rusine sa va spun ... insa n-am reusit sa castig destui bani din carpit si peticit peste saptamana pentru ca sa pot cumpara cele trebuincioase pentru Sabath asa ca am ramas fara lumanari si doar cu cateva coji de paine pentru cina" a inceput sa povesteasca batranul Mordechai. Insa Hannah, draga mea sotie, m-a incurajat si mi-a spus ca putem cinsti Sabath-ul chiar si fara lucrurile acestea si ca o vom face cum putem noi mai bine."

I-am luat mainile in mainile mele si imediat ce am inchis ochii am vazut o lumina cum nu mai vazusem alta vreodata arzand in menorah, o lumina alba si atat de curata .... am aflat atunci ca lumina care credeam ca vine de la lumanari era doar o palpaire palida si ca lumina cea adevarata venea din inima ei. Am strigat atunci: "Te iubesc Hannah!" Domnul sa ma ierte pentru ca am facut-o chiar in mijlocul sfintei binecuvantari de Sabath.

"N-am avut supa de Sabath-ul acesta, rabi, a zis croitorul intorcandu-se catre Baal Shem Tov, doar apa calda in loc de supa." Insa in timp ce o tineam pe Hannah de mana am gustat apa calda si ... am simtit ca prind putere, ca ma hraneste, si am am aflat astfel ca hrana care atatia ani crezusem ca-mi vine din supa venea de fapt din dragostea ei si ca ma hranisem de acolo de atata vreme, inca de la inceputurile noastre impreuna, cu atatea Sabath-uri in urma. Inainte de a-mi da seama ce fac am sarutat-o pe Hannah ... Oooo, chiar in timpul mesei sfinte de Sabath am facut lucrul acesta necuvincios. Apoi, mai tarziu, in timp ce cantam amandoi unul din cantecele de Sabath mi-am dat seama ca in ciuda saraciei noastre cata vreme suntem impreuna nu ne va lipsi nimic asa ca ... asa ca am prins-o de maini si am inceput sa dansez impreuna cu ea ... am facut si lucrul acesta ... "Rabi, stiu ca am pacatuit impotriva Sabath-ului si daca pot face ceva ca sa-mi fie iertate pacatele te rog sa-mi spui" incheie Mordechai foarte rusinat.

"Eu am vazut ce ai facut, Mordechai, si am ras de fiecare data impreuna cu tine pentru ca in fata unei astfel de iubiri nu numai eu ci chiar Domnul Atotputernic rade plin de veselie"

Argumentul gogoşeriei

2011-07-11T08:08:00.000+03:00

Argumentul “gogoseriei” este folosit pentru a explica moralitatea copyright-ului si imoralitatea file-sharing-ului.

Acest argument se rezumã, în general, la urmãtoarele:

"A" are o gogoserie si vinde gogosi cu un leu bucata de la ora 9 la ora 17 in fiecare zi. Gogosile nevandute pana la ora 17 obisnuieste sa le arunce la cosul de gunoi. La ora 16:55 la gogoserie vine "B" care ii spune lui A: "Priveste! Nu mai e nimeni pe strada sa-ti cumpere gogosile. Da-mi mie gogosile. "A" refuza categoric si îi cere sa cumpere, iar "B" fura gogosile si fuge cu ele. A doua zi "B" vinde gogosi langa ghereta lui A la 1/2 din pret. Cand “A” protesteaza “B” îi spune ca îi face un bine pentru ca îi face reclama la gogosi, pentru ca unii consumatori ar vrea sa guste pentru inceput gogosile la 1/2 din pret.

Comportamentul lui B este evident imoral, insa argumentul gogoşeriei este gresit pentru cã nu contine o analogie cu situatiile de file-sharing ci doar o deformare grosierã a acestora.

1. Prin file-sharing ceea ce se "împãrtãşeste" altora nu este gogoasa propriu-zisa ci o parte din informatia continuta in ea, intr-o forma reproductibila. Astfel, gogoasa poate fi presata (arhivata), fractionata (file split), transformata (file conversion eg. wav2mp3 wav2ogg, etc) etc., astfel incat sa nu mai pastreze nimic din aspectul "exterior" initial, (pentru un neinitiat poate sa para orice altceva decat o gogoasa) insa informatia continuta (de exemplu o melodie, un program) sa ramana aceeasi. Asadar file-sharing-ul este mai degraba information-sharing. De altfel la aceasta informatie se refera si dreptul de proprietate intelectuala care nu poarta asupa bunului in materialitatea sa ci asupra unei parti din informatia incorporata in bun. Insa pentru a fi protejata prin copyright informatia trebuie sa imbrace o anumita forma (nu ma refer la forma materiala) (vezi Immanuel Kant eseul "Von der Unrechtmäßigkeit des Büchernachdrucks" 1785.) Astfel, în reglementarea actualã, secventa "do, re, do, mi, sol, fa, si, do" poate fi protejata insa oricine are dreptul sa aranjeze altfel aceleasi note fara a incalca copyright-ul autorului.

2. Copyright-ul se refera la "copierea" (se putea altfel ?) şi distribuirea unei lucrari care, pentru o perioada determinata de timp, nu se poate face decat cu permisiunea autorului acesteia. Asadar lui "B" îi este interzis sã copieze gogoşile lui "A".

A. Utopia

3. "B" inventeazã şi construieşte un "copiator molecular" care poate sa reproduca cu suficienta fidelitate, molecula cu molecula, o gogoasa cumparata de "B" de la "A". Copiile, care pot fi facute in numar nedefinit, au acelasi aspect, miros, consistenta, gust, etc. ca şi gogoasa initiala. "B" distribuie aceste gogosi copiate fãrã sã încaseze nici un ban, "copiatorul molecular" este amplasat pe strada, la dispozitia tuturor, foloseste ca materie prima orice materie adusã de cei care vor sã copieze ceva si functioneaza cu energie de la reteau publica, costul de productie al unei gogosi fiind propriu-zis aproape 0, fapt pentru care fiecare utilizator va trebui sã plãteascã doar energia consumatã introducând o monedã de 5 bani (nota bene: “B” nu încaseazã nici un ban din cei cinci şi nu face nici o “afacere” cu gogoşile copiate) In scurt timp aparatele lui "B" impanzesc orasul.

3.1 E cert ca daca "A" nu ar fi conceput minunatele sale gogosi aparatul lui "B" nu ar fi avut ce sa copieze.

3.2 E de asemenea cert ca aparatul hraneste, fara discriminare, o multime de copii ai strazii ori alti saraci care nu-si permit sa cumpere gogosi de la "A" precum si pe cei care pot sa-si permita sa cumpere astfel de gogosi insa doresc sa economiseasca 95 de bani la fiecare gogoasa.

B. Distropia

3.3 Gogoseria lui "A" este in pericol pentru ca - foarte evident - cea mai mare parte dintre amatorii de gogosi "a la A" vor prefera produsul cu aproximativ aceleasi calitati insa mult mai ieftin.

3.4 "Copiatorul molecular" pune in pericol nu numai afacerea lui "A" ci si pe cea a furnizorului de faina, zahar, unt si drojdie care-l aproviziona pe "A" precum si toate celelalte gogoserii din oras. In scurt timp toate se vor inchide pentru ca nu pot face fata concurentei facute de gogosile copiate.

3.5 Alarmat de perspectiva disparitiei industriei de gogosi, consiliul orasului adopta o hotarare prin care confera tuturor celor care fac gogosi in oras "un drept de proprietate intelectuala" asupra gogosilor produse, si interzice copierea, distribuirea sau folosirea gogosilor fara acordul expres al proprietarilor de gogoserii.

3.6 Ca urmare a acestei hotarari pot fi copiate doar gogosile vechi de peste 25 de zile, ceea ce, iarãşi evident, scade drastic apetitul consumatorilor pentru gogosile copiate. Proprietarii de gogoserii sunt multumiti. Saracii si copii strazii sunt nemultumiti si protesteaza (dar pentru asta existã o politie a oraşului şi s-au inventat tunuri cu apa si gaze lacrimogene), iar "B" concepe, diabolic, un alt plan.

4. "B" construieşte si distribuie copiatoare universale moleculare portabile, concepute revolutionar, care sunt relativ ieftine, astfel incat fiecare cetatean sa-si poata copia ce doreste el.

5. In scurt timp, copiatoarele universale moleculare portabile au un succes nebun si aproape fiecare cetatean are posibilitatea sa-si cumpere asa ceva. Pana si copii strazii au "copyatori uiberzal moilelare", ce-i drept contrafacute in China (aparatele acestea produc uneori in loc de gogosi un produs nedefinit cu aspect si miros ciudat).

6. Singura problema in fata amatorilor de copii este ca pentru a face copii trebuie sa ai ce copia, insa problema e rezolvata prin legarea tuturor copiatorelor moleculare intr-o retea care impanzeste orasul. Din acest moment, secretara care vrea o cafea cu frisca dar detine doar un ceai de menta poate face "share" cu ceaiul ei - poate are cineva nevoie - si sa copieze o cafea cu frisca de la cel mai celebru restaurant din oras - share facut de un avocat care la randul sau avea nevoie de un pix cu pasta albastra, etc.

7. Evenimentele o iau razna pentru ca in oras poti sa vezi copiii strazii imbracati cu copii ale unor creaţii Versace sau Armani (si hainele se pot copia!) care manaca pe genunchi "Gratin dauphinois" din meniul celui mai exclusivist restaurant din oras, alaturi de un cersetor care desface cu dinţii o sticla de Moët et Chandon "Dom Perignon" 1958 având în buzunare sticluţe de “Esencia” 1966 de la Tokay. Apar cluburi de "food-sharing", "clothes-sharing" etc. care ofera gratuit membrilor lor liste cu lucrurile care pot fi copiate de la alţi membrii.

8. Alarmat din nou, consiliul orasului se intruneste in sedinta extraordinara. Din consiliu cei mai multi sunt proprietari de gogoserii, restaurante, croitorii, etc., insa cativa nu sunt implicati in astfel de afaceri si aproape imediat se formeaza doua tabere. Tabara celor care au pierdut prin aparitia "copiatoarelor moleculare" si tabara celor care au castigat, mai mult sau mai putin, prin aparitia acestora. In urma deliberarilor tensionate care dureaza multe ore consiliul hotaraste:

- copiatoarele moleculare nu pot fi interzise pentru doua motive: 1. e o masura nedemocratica (doar comunistii au interzis si controlat mijloacele de copiere, insa numai pentru documente, subliniaza un consilier foarte doct), iar oraşul şi consilierii sãi sunt profund democrati 2. cel mai probabil, o astfel de hotarare ar fi urmata de o revolta a cetatenilor in urma careia, cu toatã poliţia, tunurile cu apã şi gazele iritante, si-ar pierde cu totii locurile in consiliu.

*** Un alt motiv, insa ramas nediscutat, este ca si cei mai bogati dintre consilieri au copiatoare moleculare si le folosesc (primarul chiar are o colectie "Dali" copiata de prin muzee, colecţie pe care nu si-ar fi putut-o permite nici daca ar fi delapidat 3/4 din bugetul anual al oraşului).

- cluburile de "food-sharing", "clothes-sharing" etc. sunt ilegale pentru ca incalca drepturile producatorilor consacrate prin hotararea anterioara si care, prin analogie, se aplica tuturor bunurilor care incorporeaza un travaliu intelectual.

- sharing-ul este o activitate imorala si de aceea ilegala pentru ca incalca dreptul de autor al celui care a conceput originalul, drept care il include si pe acela de a dispune dupa bunul plac de opera sa pentru o perioadã determinatã de timp.

9. La scurt timp dupa aceasta hotarare epocala apar diferite persoane care ofera bunuri ce se pot copia gratuit (o gospodina, Lina Torval, ofera chiar o gogoasa mai buna decat celebra gogoasa "a la A") iar o buna parte din populatie ignora hotararea continuand sa faca share cu diferite bunuri chiar daca asta insemna incalcarea legii.

10. Sesizata, politia orasului incepe sa faca tot mai dese descinderi la cluburile de share arestand initiatorii si confiscand aparatura si, in urma unei noi hotarari a consiliului, oricarui utilizator prins ca face share ilegal i se poate interzice accesul la reteaua de comunicatii a orasului pentru o perioada de pana la un an, poate fi amendat, iar in cazuri extreme chiar condamnat la inchisoare.

11. Cei care ofera bunuri concepute de ei pentru a fi copiate gratuit sunt descurajati prin diferite metode - mai ales prin procese in care sunt acuzaţi ca ar fi incalcat unele drepturi de autor protejate – Lina Torval este obligatã sa-i plateasca lui "A" o suma considerabila pentru ca un tribunal “independent şi imparţial” a constatat cã forma gãurii din gogoasa “Lina” e o opera derivata din gogoasa inimitabila a lui "A" si renunta sa mai puna la dispozitie pentru share alte minuni gastronomice create de ea de frica sa nu mai pateasca la fel. Cei mai multi cetateni procedeaza la fel ca si gospodina iar curentul de share se diminueazã incetul cu incetul, chiar dacã refuzã sã disparã cu totul.

C. Normalitatea?

12. În noua erã, pe care cu îndreptãţitã mândrie europeanã consilierii oraşului o numesc “Epoca de aur a copyright-ului” lucrurile au revenit “la normal” in oras. Copii strazii sunt din nou jerpeliti, flamanzi si cu nasurile lipite de vitrinele patiseriilor, cersetorii beau doar posirci, secretara isi bea ceaiul de menta (cu gandul la cafeaua cu frisca) iar "A" isi vinde gogosile scose calde din copiator. Gogoşile lui “A” sunt protejate împotriva copierii şi distribuirii prin drepturi de autor. Acum, o gogoasa costa 2 lei bucata pentru ca 1,5 lei se cheltuiesc pe drepturile de autor ale celor care-i vând drojdia, faina, zaharul si untul. "A" este insa foarte multumit pentru ca, desi vanzarile au scazut dupa scumpire iar el cheltuieste mai multi bani pentru licentele necesare si nu castiga, per total, mai multi bani decat inainte – da,da,da au crescut şi impozitele, creşterea fiind justificatã de implementarea celor doua hotarari - gogoasa sa inimitabila e protejata de lege, iar cei care o copiazã sau distribuie ilegal pot fi acuzaţi de încãlcarea copyright-ului şi condamnaţi.

13. "B" mai distribuie acum doar câteva copiatoare universale moleculare pe an şi are un sentiment de amaraciune de câte ori vede un copil al strazii râvnind în faţa unei vitrine. "Am creat ceva care putea si trebuia sa schimbe lumea, un lucru minunat care putea sa-i sature si sa-i imbrace pe toti, iar voi ati creat legi pentru a impiedica acest rezultat" scrie "B" in jurnalul sau.

D. În loc de concluzii

14. In urma aparitiei unor tehnologii noi societatea trebuie sa se schimbe si sa se adapteze, pentru cã la fel s-a întâmplat când au apãrut piatra şlefuitã, agricultura, roata olarului, rãzboiul de ţesut, bronzul, fierul, etc. Întotdeauna însã interesul general al societãţii a primat, pentru cã interesul general trebuie pus inaintea oricarui interes particular, oricat de justificat ar parea acesta din urmã, pentru cã altfel n-am mai avea avioane (pentru cã avioanele încalcã dreptul de proprietate al celor peste a cãror terenuri zboarã) şi nici multe alte lucruri bune. Daca gogoseria lui "A", restaurantul lui "C" si croitoria lui "D" trebuie sa dispara in urma aparitiei noii tehnologii pentru ca gogosile, cafeaua cu frisca si costumele pot fi copiate cu costuri ridicol de mici, atunci ... so be it! ... aceaste disparitii sunt la fel de necesare pentru societate cum au fost şi dispariţia plugului de lemn tras de boi ori dispariţia rãzboiului de ţesut manual. Aşadar nu file-sharing-ul trebuie sã disparã ci cei care încearcã sã-l împiedice şi sã ne convingã cã “file-sharing is steal”.

15. Ideea ca in urma aparitiei acestei tehnologii de copiere nimeni nu va mai fi stimulat sa conceapa o noua gogoasa, o altfel de cafea cu frisca ori un costum nou pentru ca nu va mai castiga din aceastã invenţie e ridicola atat pentru ca nu existã raport de cauzalitate între câştig şi imaginaţie (Einstein, Heisenberg, Bohr şi alţii ca ei castigau mai putin decât un fermier si cu toate acestea a ramas la fizica teoreticã) cât si din perspectiva experientei comuniste in care oamenii, cu tot efortul ridicat la nivel de politicã de stat de a-i îndobitoci, erau la fel de creativi ca si in capitalism cu toate ca nu aveau aceleasi mijloace de a-si valorifica ideile. La urma-urmei, cât a castigat cel care a pictat pestera Lascaux ?

16. Pe de alta parte, sunt conştient cã trebuie sã existe o modalitate de recompensare a creatorilor, însã aceasta nu trebuie sã fie de naturã a limita accesul la creaţie sub condiţia unei plãţi, dupã cum nu se poate condiţiona astfel nici accesul la justiţie, asistenţã medicalã, etc. Creatorii pot şi trebuie sa fie recompensati însã în viitor trebuie sã concepem alte metode de recompensare decat egocentricul şi antisocialul sistem actual de copyright. Actualul sistem este profund daunator pentru societate, pentru cã de fapt, în cele mai multe cazuri, nici macar nu le profita creatorilor ci doar celor care fac distributia. Trebuie sa avem in minte ca daca aurolacii au un drept la hranã (fie aceasta chiar şi gogosile calde "a la A") atunci au un drept si asupra celor scrise în cãrţi (numai sa doresca sa le citeasca!), programelor de calculator, muzicii, si asupra a tot ceea ce semenii lor au creat, pentru ca orice creatie intelectualã trebuie sa fie a tuturor.

Din tot sufletul

2011-02-05T00:28:00.002+02:00

Elohai,

Precis mă cunoşti ... sunt evreul acela, Mordechai Buxbaum, precis că mă ştii, doar suntem cunoştinţe vechi! Eu sunt cel care nu uită să nu-ţi ceară nimic în fiecare seară. Am aflat de la rabi Rosenbaum că unul din atributele tale este infinita bunătate şi cred că nu te vei supăra pe mine dacă le mărturisesc tuturor celor de faţă că m-am simţit foarte dezamăgit când după ce am aşteptat 40 de ani ca Tu sa faci un miracol nu s-a întâmplat nimic. Nu voiam ceva spectaculos, Elohai, nu doream să pui doi sori pe cer ci doar să transformi puţin lumea oamenilor care uneori este foarte rea şi foarte nedreaptă. Să nu înţelegi, Elohai, că te critic! Nu, nu este critică ci doar o constatare şi o încercare de a-mi da seama ce planuri ai cu noi pentru viitor.

Kawl han'shama she'natata bi

Elohai ...

Tot sufletul acesta pe care l-ai pus in mine,

Doamne...

De vreme ce mă cunoşti sunt sigur că ai aflat deja că am dorit foarte mult să ajung avocat sau medic dar că sa-ntâmplat să ajung croitor. E destul de bine şi croitor şi nu pot să te învinovăţesc pe Tine pentru că n-am ajuns avocat. Dacă tot am adus acum vorba despre visul meu de a ajunge avocat trebuie să scriu şi despre strămoşul acela îndepărtat care într-o zi te-a chemat în judecată şi te-a învinuit pe Tine de nedreptate pentru că n-ai împiedicat un pogrom în care a murit iubita lui Hannah. Mordechai acela a avut îndrăzneala să te apuce de piept şi să zică în faţa judecătorilor că esti nedrept, Elohai. Insă Tu ai zâmbit trist şi în loc să-l prefaci imediat pe obraznicul acela într-o grămăjoară de cenuşă ori să-l umpli de răni sau de bube cum ai făcut cu Iov, i-ai dat dreptate. Ai dat dreptate unui om în faţa acelor judecatori prea uimiti ca să se mai poată lămuri dacă dându-i dreptate celui care a zis că eşti nedrept mai poţi fi numit nedrept. Mi-eşti foarte drag pentru povestea aceasta, Elohai.

Ken, yesh harbei hester panim

V'ahavot she'i efshar

Da, sunt lucruri ascunse si neadevaruri

Si iubiri ce nu pot se pot împlini

Am împlinit în viaţa aceasta şi câţiva copii şi vreau să-ţi mulţumesc pentru ei iar dacă un coitor poate să facă ceva ca să-şi arate recunoştinţa faţa de Tine, Elohai, te rog să-mi dai doar de ştire. În fiecare zi implinesc de fapt câte ceva însă am trăit mulţi ani cu sentimentul că foarte puţin din ceea ce împlinesc este al meu. Elohai tu ştii că am pierdut tot felul de lucruri si trebuie să mărturisesc că n-am reuşit "să am" prea multe cu toate că Tu mi-eşti martor că uneori mi-am dorit asta. Mereu m-am încurcat cu sentimentele, Elohai şi nici cu banii nu am ieşit mai bine iar dacă viaţa aceasta este un fel de gheşeft unde la final trebuie să te socoteşti cât ai câştigat atunci trebuie să-ţi spun că ştiu că n-am fost deloc un afacerist bun. Tu ştii, Elohai, cât m-am chinuit să fac lucrurile cum trebuie însă atât în ceea ce priveste sentimentele cât şi în ce priveşte banii am fost un mic dezastru. Cu sentimentele … mai treacă-meargă pentru că şi David a păţit-o cu Batsheba iar Solomon se încurcase întratât în neveste încât te-ai mâniat pe el însă faptul că mă tot încurc chiar şi în ce priveste banii e foarte jenant! Parcă nici n-aş fi evreu, adică unul aparţinând naţiei celei mai vestite în lume pentru felul cum ştie să câstige, să păstreze şi să gospodărească banii. Mi-a trebui ceva timp ca să mă lamuresc că dacă ai un plan cu mine acela nu este să ajung bogat iar după ce Tu ai hotarât că merit să pot râde din nou alături de o altă Hannah m-am luminat pe deplin că deşi nu voi avea niciodata prea mulţi bani sunt foarte, foarte norocos chiar dacă n-am să fiu niciodată bogat după cum n-am fost nici frumos, virtuos ori măcar deştept.

Kmo she'anu noladim

El toch hachayim

Mah nish'ar?

Ne naştem pentru

viaţa aceasta

Dar dupa noi ce ramane?

M-am tot intrebat, Elohai, dacă acumularea banilor, după felul cum popândăii adună toamna porumbul, este lucrul pentru care ne-ai facut. Poate că zâmbeşti acum auzind ce întrebări prosteşti pot să-mi treacă prin mintea mea de croitor. Sigur că nu pentru ca să adunăm bani ca hârciogii ne-ai facut, Elohai, ci pentru ca să zburăm spre stele însă nu trebuie sa te superi pe mine dacă-ţi scriu ca era bine daca ne faceai cu mai puţină dorinţă de bani şi mai multă plăcere de a-i ajuta pe cei din jur. Elohai, ştiu că eşti foarte ocupat şi că ai multe lucruri importante de rezolvat însă trebuie să-ţi mărturisesc câteva lucruri: Mă doare că astăzi copilaşii vaduvei Goldbaum n-au mâncat decât pâine cu margarină. Mă doare şi de tristeţea tânărului Arie Reuben căruia, deşi munceşte pe brânci, toate lucrurile frumoase din magazinele acelea stralucitoare din Mall i se par inaccesibil de scumpe şi suferă pentru că nu-i poate cumpăra iubitei lui nici macăr un mărunţiş din acela care-i fac unei fete ochii strălucitori. Mi se întunecă sufletul, Elohai, de câte ori mă gândesc că Akiva Mandelbaum, cel care a rămas să-şi crească singur copilaşul de nici 6 ani se socoteşte în faţa vitrinei de magazin câte luni trebuie să economiseasca banii pentru ca să cumpere jucărioara pe care si-o doreşte micul Moishe. Cu toate că lucrurile acestea mă dor, Elohai, am păcătuit şi am făcut un lucru de care mi-e foarte ruşine dar pe care (iartă-mă Elohai!) l-aş face din nou. Cred că-ţi par nebun, egoist şi risipitor, Elohai, dar mărturisesc că văzând-o pe Hannah că-şi doreşte să trăiască măcar o zi ca una din vedetele acelea pe care le vedem toată ziua la televizor am dat tot câştigul din munca mea de croitor de pe câteva luni pentru ca să petrecem impreună, eu şi Ea, minunea aceasta pe care Tu mi-ai dăruit-o când mă aşteptam mai puţin văzând că soarele luceşte deja a după-amiaza vieţii, o zi şi o noapte într-unul din hotelurile acelea scumpe unde mănânca şi chefuiesc doar cei bogaţi. Ştii cum m-a privit Ea, Elohai? Cum îi luceau ochii? Fiecare om ar trebui să trăiască măcar odată în viaţă o astfel de clipă, Elohai. Mă vei ierta că n-am dat banii aceia văduvei Goldbaum sau că nu l-am ajutat pe bietul Arie ori că n-am cumpărat jucăria pentru micul Moishe Mandelbaum? Eu nu m-am iertat, Elohai şi nici n-am să o fac vreodată însă suferinţa aceasta locuieşte în sufletul meu altături de imensa bucurie efemeră trăită lângă Hannah.

Ken, al yamim, yamim rabim

Al hak'ev shelo chadal

Kmo she'anu noladim

U-m'vakshim k'tzat rachamim

Elohai ...

Da, sunt multe, multe zile

Iar durerea n-a incetat macar o clipă

dupa ce ne-am născut

Şi Te rugam sa-ţi fie milă

Doamne …

Toate faptele acestea mă fac să Te intreb de ce-i dai unuia mai mult decât poate el să socotească iar altuia nici cât să poată adormi sătul? Elohai, eu n-am curajul stramosului meu şi nici nu cred că mai există judecători în faţa cărora să Te pot chema în judecată. Judecătorii de astăzi se sfiesc şi se bâlbâie chiar şi în faţa unui biet ministru dintr-o ţară mititică şi săracă. Tot de la rabi Rosenbaum ştiu că eşti drept şi cred că zâmbetul acela trist pe care l-ai schiţat demult în faţa acelui îndepărtat Mordechai a ramas încă pe faţa Ta. Nu pot să cred că nu ne vezi cât suntem de neajutoraţi, Elohai şi singurul lucru care te rog este să-ţi aminteşti întamplarea aceea veche şi foarte simplă şi să-i ajuţi pe cei ce au nevoie de Tine.

Îti mulţumesc, Elohai, pentru că mi-ai dat un suflet în care încap atât de multe, îţi mulţumesc pentru viaţă, îţi mulţumesc pentru culori, îţi mulţumesc pentru sunete şi pentru strofe, îţi mulţumesc pentru muzică, îţi mulţumesc pentru dans şi pentru poezii şi pentru flori dar mai ales îţi mulţumesc pentru sentimentul acela pe care-l traiesc ori de cate ori Ea îmi spune: "Să te întorci curând, să nu mă laşi să mă doară dorul de tine".

Elohai, kawl han'shama she-natata bi

Elohai, kawl han'shama

Mah, mah hi?

Doamne, sufletul acesta pe care L-ai pus în mine

Doamne, tot sufletul acesta

Ce este el?

Te iubesc, Elohai! Cred că Tu ştii foarte bine că te iubesc şi cred că zâmbeşti îngăduitor şi poate uşor ironic.

Mordechai Buxbaum

Muzica sferelor

2011-02-01T21:16:00.002+02:00

Sex is kicking death in the ass while singing. (Charles Bukowski)

Sexul inseamna să-i tragi morţii şuturi în cur în timp ce cânţi. (Charles Bukowski)

E groaznic de cald şi sunt mult prea multe muşte în camera aceea. Douăsute de tineri înghesuiţi câte trei-patru în camerele unui hotel ieftin aşteaptă un examen de care depinde dacă vor fi angajaţi ori o vor lua de la capăt într-un alt loc, cu o altă ocazie. Ascult sunetele care se aud din celelalte camere ale hotelului acesta de două parale: deasupra mea cineva face duş şi aud curgând apa în cadă iar în stânga, la un etaj mai jos, un băiat naiv despre care ştiu că-i din Baia-Mare ascultă Scorpions. Fereastra e deschisă iar perdeaua e dată la o parte aşa că muştele pot bâzâi nestingherite afară-înăuntru, afară-înauntru ... Din când în când, dacă stai la fereastră, se simte câte un curent de aer fierbite şi mirosind a uscat urcând în spirală tot felul de gunoaie mărunte care altfel zac liniştite pe asfaltul încins. În curentul acesta de aer fierbite care poartă înspre cer praf şi gunoaie se amestecă sunetele care ies de pe fiecare fereastră, frânturi de cuvinte, râsete, muzică, câte un strigăt sau o injurătură. "Mădăăăăăăă ... ai nişte şampon?"; "Mariuuuus! Să-mi aduci notele alea cu obligaţiunile!"; " ... mi-aş ..."; "m-ai spart!" ...

Începe brusc, aproape de nicăieri. La început se aude un "haideeeeeeeeee" prelungit urmat de "da-uri"şi "aşa-uri" gâfâite, strigate răguşit, oftate, scârţâite, gemute, scremute. E un fel de muzică. Cineva de la un etaj de mai sus incepe sa zică ceva însă altul i-o taie scurt: "taci dracu' că strici sonoru' " . Tăcem şi ne adunăm pe ferestre ... acum se aude foarte clar şi vocea lui intretăiată din când în când de gâfâieli şi mormăieli însă ceea ce ne ţine la ferestre cu urechile ciulite e muzica ei ... Toate vocalele posibile aranjate într-un fel de spectacol de artificii sonore ... Ooo-uri gemute din adânc, ae-uri gâfâite printre dinti, iii-uri şuierate ... Niciuna din zecile de figuri care se zăresc la ferestre nu e umflată de rânjetul acela la care te-ai putea aştepta ... nimeni nu face glume, doar ascultăm şi aşteptăm rezoluţia, finalul. Când acesta se petrece toţi suntem cuprinşi de un fel de pace stranie de parcă am fi într-o biserică unde tocmai s-a săvârşit liturghia vieţii. E linişte şi câteva momente nimeni nu spune nimic. După un timp cineva chicoteşte iar altcineva zice: "Moamăăăăă ... ce mai futai!" ... vraja s-a rupt... doar muzica a ramas.

Meet Liza Doolittle

2011-01-26T01:10:00.002+02:00

Sforăie uşurel (adoarme întotdeauna înaintea mea şi foarte brusc cum adorm uneori copii) dar nu exista nimic deranjant în sunetul acela ... parca e un motoraş de jucărioară;
În 7 cazuri din 10 reuşeşte să evite cu multă îndemânare transformarea ochiurilor de ou în decoraţii pentru gresie;
Râde cu gura pâna la urechi şi cu tot trupul. Ştie să râdă chiar şi cu degetul mic de la picior;
Mă întreabă de fiecare dată câtă cafea trebuie să pună în cafetieră de parca as avea o cafetiera schimbatoare;
A auzit de Einstein şi ştie că e bătrânelul acela simpatic şi cu limba scoasă;
Iubeşte florile, parfumurile şi pantofii roz;
Uneori ştie ce vreau să zic înainte de a-mi da eu seama ce vreau să spun;
Fie cântă îngrozitor de fals fie sforăie mult mai plăcut decât cântă;
Adoră poveştile şi crede că viaţa e un fel de poveste în care se ascund alte poveşti, ca un fel de matrioska făcută din întâmplări frumoase. Întâmplările urâte sunt excluse din poveşti, ca şi din viaţă, pe criterii estetice.
Ştie de ce se întâmplă o mulţime de lucruri care pentru mine n-au nici o logică sau explicaţie: "Aşa e lumea!"
Dansul ei este un fel de sculptură în mişcare;
Zice: "Să vezi fază!" înainte de a povesti o întâmplare … Îngrozitor, nu-i aşa? Apoi, poveşteşte foarte expresiv şi cu multă precizie ceea ce a văzut dovedind că reţine amănunte care-mi scapă întotdeauna: bareta uşor uzată a pantofului din piciorul stâng; o pată minusculă etc.
Fumează prea mult;
Ţopăie când se bucură şi bate din picior când se înfurie;
Reuşeşte să facă în acelaşi timp curăţenie şi dezordine apoi, într-o singură zi, inversează procesul;
Zâmbeşte incredibil de cald;

7

2011-01-19T12:59:00.003+02:00

"Atunci doi îngeri m-au ridicat în vânt şi m-au dus în locul acela unde am văzut faţa Lui iar ochii mei s-au topit la căldura privirii Sale şi mi-au curs pe obraz ca două lumânări topite iar faţa mea s-a înnegrit şi mâinile mele au zburat în lături ca două aripi-păsări speriate. Trâmbiţele îngerilor zilei din urmă au sunat de trei ori în mintea mea, iar sufletul meu s-a spart în fărâme ca un vas de pământ izbit de pietre. Am văzut că "Răul" şi "Binele" sunt Unul. Apoi m-am cutremurat şi în genunchi am căzut şi mi-am urlat cu urlet de moarte spaima căci l-am auzit pe zeul cel clevetitor, viclean, orb şi nebun, pe zeul care urlă dement în adâncurile fiecăruia din noi încă de la facerea lumii l-am auzit şi i-am auzit şoaptele şi chicotele şi i-am văzut danţul oribil şi am ştiut că eu şi el una suntem."

(Bocetul lui Naram-Sin fiul lui Enmebaragisi din Umma)

Naram-Sin fiul lui Enmebaragisi din Umma a fost cel dintâi căruia sufletul nu i s-a despărţit de trup la vremea morţii. Asta s-a petrecut în vremea mãritului Lugal-Zage-Si, într-al cincilea an de domnie al măritului rege din Umma. În acel an, imediat după sărbătoarea luminosului Utu, Naram-Sin a început să se îndeletnicească cu lucruri nemaivăzute. A făcut un chip de ceară aidoma cu chipul său căruia îi dădea jertfă în fiecare zi din sângele lui ...

Pe cel înfumurat, pe cel ce se închină către chipul său când se zăreşte în oglindă, pe cel ce-şi adoră propria inteligenţă si pe cel ce se iubeşte singur pedepseşte-l Doamne!

... şi s-a înfăţişa în templul lui Enlil, în faţa înţeleptului zeu s-a arătat, rugându-se ca sufletul să-i fie prins în ceară. Apoi a învelit ceara în pământ roşu, în pământul din care a fost făcut primul om, în pământ pentru oale şi a lăsat ca pământul să se usuce. A pus pe urma forma de pământ cu gura în jos pentru ca ceara, topindu-se la căldură, să se scurgă iar forma să rămână goală pe dinăuntru. În vreme ce ceara se scurgea, Naram-Sin se înroşise tot şi asuda ca un om cuprins de friguri şi tremura zbătându-se să-şi smulgă hainele de pe el. A turnat apoi Naram-Sin aramă roşie topită în locul cel gol din forma de pământ ars iar când arama s-a răcit a cerut binecuvântarea lui Enlil pentru noul trup al sufletului său.

Pe cel ce-şi urăşte trupul, pe cel ce-şi dispreţuieşte carnea muritoare, pe cel care ar vrea să fie altul, pe cel mărunt care se vede mare si pe cel mare care încearcă să treacă neobservat pedepseşte-l Doamne!

Însă duşmanii lui se temeau de el pentru că oricât încercau ei să-l ucidă, Naram-Sin nu putea fi omorât ... îngropat de viu a stat acolo vreme de patru ani iar când au dat pământul şi pietrele la o parte el a început să se mişte şi să vorbească cu toate că era vânăt şi umflat şi arăta aidoma unui mort de multă vreme iar carnea se desprindea de pe oasele lui şi mirosea greu în juru-i cale de o sută de paşi. Câinii, hienele şi şacalii fugeau urlând din calea lui iar caii se speriau când îl simţeau în preajmă şi nu mai ascultau nici măcar de bici. Oamenii fugeau faţa lui şi chiar cei mai curajoşi îşi acopereau ochii la vederea sa. Ca să nu se risipească cu totul şi-a învelit trupul în fâşii de pânză şi blănuri de animal şi le-a legat cu sfori şi astfel umbla ca un blestemat.

Pe cel ce se teme de moarte, pe cel care nu ştie să trăiască, pe cel care îşi urăşte viaţa si pe cel ce nu poate să moară pentru că nici n-a putut trăi pedepseşte-l Doamne!

De la o vreme a început să ucidă tot ce-i ieşea în cale şi să mănânce ceea ce ucidea iar pofta lui de carne era grozavă ... oamenii s-au adunat iar Ur-Nammu fiul lui Urshanabbi, cel mai dârz şi mai aprig dintre ei, a glăsuit către ceilalţi zicând: "Aştepta-vom să fim cu toţii ucişi şi mâncaţi ca nişte capre de acest blestemat sau îl vom ucide noi mai întâi pe el şi vom scăpa astfel de rău?" astfel a glăsuit Ur-Nammu fiul lui Urshanabbi.

Pe cel ce se hrăneşte din altul, pe cel veşnic flămând de carnea altuia, pe cel ce-şi urăşte semenii si pe cel ce-şi urlă răutatea pedepseşte-l Doamne!

... au dat foc nuielelor aduse în locul unde se ascundea blestematul dar el a ieşit printre flăcări, iar focul se ferea scârbit din calea lui şi astfel a fugit de acolo. De atunci Naram-Sin s-a pierdut de lume ... cei din neamul de peste munţi povestesc despre lucruri stranii şi înspăimântătoare care se întâmplă în ţinuturile lor. În poveştile lor Naram-Sin-blestematul îşi cântă durerea în fiecare noapte. În nopţile cele reci ale munţilor, peste şuierul vânturilor, se aude cântecul lui de furie şi disperare înălţat catre zeii săi întunecaţi. Ori poate că Naram-Sin se roagă luminosului Enlil, plângându-şi viaţa nesfârşită şi rugându-se să-i fie dată şi lui odihna care se cuvine doar celor peste care se presară pulberea cea galbenă a uitării.

Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, ... lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine ... Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului...Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi. Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat.

Pavel apostolul, Epistola a doua către Timotei 3:2-3; 7; 13-14

Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel-ce-Este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul Zidirii: Ştiu faptele tale şi ştiu că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte, nici rece - am să te vărs din gura Mea.

Ioan, Apocalipsa 3:14-18

Fiindca tu zici: Sunt bogat si m-am îmbogatit si de nimic nu am nevoie. Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plâns, si sarac si orb si gol! Te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur lamurit în foc, ca sa te îmbogatesti, si vesminte albe ca sa te îmbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si alifie de ochi ca sa-ti ungi ochii si sa vezi.

Ioan, Apocalipsa 3:14-18

Micul Toboşar

2010-12-24T17:24:00.001+02:00

Si s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, in Iudeea, in cetatea lui David care se numeste Betleem, pentru ca el era din casa si din neamul lui David. Ca sa se inscrie impreuna cu Maria, cea logodita cu el, care era insarcinata. Dar pe cand erau ei acolo, s-au implinit zilele ca ea sa nasca. Si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei.

Luca 2:4-7

Si vazand ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Si intrand în casa, au vazut pe Prunc impreuna cu Maria, mama Lui, si cazand la pamant, s-au inchinat Lui; si deschizand vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tamaie si smirna.

Matei 2:10-11

Colindul micului toboşar

Haide cu noi, cu totii-au zis, ra pa pa pam pam

Sa ne-nchinăm Celui ce-I scris, ra pa pa pam pam

Iubirea peste noi să-şi ningă, ra pa pa pam pam

Să-i punem dalbe daruri lângă, ra pa pa pam pam

ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

Braţul de fân pe care stă, ra pa pa pam pam

Dar eu sunt doar un prunc micuţ, ra pa pa pam pam

N-am ce să-I duc că-s sărăcuţ, ra pa pa pam pam

Şi n-am nimic ce-aş putea pune, ra pa pa pam pam

Lângă o aşa Mare Minune, ra pa pa pam pam

Ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

Pot, dar, să-I cânt cu toba mea? ra pa pa pam pam

Cu ochi-i uzi, de caprioară, ra pa pa pam pam

Făcut-a semn Sfânta Fecioară, ra pa pa pam pam

Iar cântul meu de tobă-n dar, ra pa pa pam pam

L-am pus lângă Cel plin de har, ra pa pa pam pam

Pa ra pa pam pam, pa ra pa pam pam

Pruncul a râs si cum s-a scris

atunci chiar Raiul s-a deschis, ra pa pa pam pam

ra pa pa pam pam, ra pa pa pam pam

Mi-am strigat uimirea

2010-12-21T23:28:00.002+02:00

Domnului Serghei Esenin in oricare loc s-ar afla dansul .... si Celei-ce-intreaba

…

Port in mine noaptea, nu vreau sa gandesc.

Nici sa-i zic frumoasei cu cine vorbesc.

Dar ma-ntreaba-ntruna: "Lumea a-nghetat,

Sa-ti incalzesc patul, ceaiul vrei sa-l fac?"

Mi-am strigat uimirea: "Spune-acum, te rog!

Esti un soi de harpie ori un fel de drog?

Haide, aşterne patul, sufla-n lumanare,

Simt ca fara tine viscolu-i prea mare.

Panaceul

2010-12-07T02:06:00.006+02:00

Numele meu este Mordechai Buxbaum. M-am născut şi am locuit toată tinereţea mea în oraşul Arad. Am învăţat de la tatăl meu meseria de croitor iar în ziua de 1 septembrie 1939, la începutul războiului, aveam o croitorie în care muneau alături de mine o calfă şi doi ucenici.

În ziua de 18 iunie 1942, imediat după orele 14, în timp ce aşteptam pe peronul gării mari din Arad un tren care trebuia sa vină de la Deva, am fost arestat fără ca cei ce mi-au pus cătuşele să-mi comunice motivul arestării. După câteva zile de ciomăgeală petrecute în beciurile Gestapo-ului, am aflat că sunt un gunoi, o dejecţie şi o ruşine pentru omenire şi am fost trimis la Konzentrationslager Buchenwald. Am aflat ulterior că motivul determinant al arestarii si condamnarii mele era "rasa iudaică" din care fac parte.

În locul acela numit Buchenwald urma să ispăşesc, asadar, o condamnare pentru o vină închipuită. Probabil că nu vă veţi mira dacă vă scriu că o condamnare pentru o vină închipuită se dă pe o durată nedeterminată. La Buchenwald, în ciuda aşteptărilor mele foarte pesimiste, am reuşit să supravieţuiesc până în 4 aprilie 1945 când porţile au fost deschise de soldaţii Diviziei nr. 89 de infanterie din armata Statelor Unite ale Americii.

***

Pe Albrecht van der Stel l-am cunoscut la câteva luni după ce am ajuns în KZ Buchenwald. Albrecht era un roşcovan zdravăn, ciolănos dar fară să pară deloc slab, cu ochi albaştri, care afară de afrikaans şi de olandeză vorbea bine germana şi o rupea binişor în franceză, engleză, portugheză şi ceva idiş. Roşcovanul acesta cu ochi albaştri povestea oricui dorea să-l asculte că-i plăceau caii, munţii, marea, femeile, luptele libere, romul şi berea. Avea sute de poveşti despre locurile şi porturile pe unde trecuse, încăierările dintre marinari şi despre femeile iubite în graba dintre sosirea unei nave şi plecarea alteia. Dar cel mai mult, lui Albrecht van der Stel îi plăcea să facă planuri şi să viseze. Planuri măreţe: "Atacăm garda SS … le luăm armele şi îi închidem în latrină… pornim către americani atacându-i pe nazişti pe la spate"; planuri duioase: "O să-mi fac o casă lângă Bloemfontein, o casă cu o terasă plină de trandafiri, … să-mi cresc acolo copilaşii"; planuri aiurite: "… o să umplu un butoi de 1000 de litri cu bere Grolsch şi o să îmbăiez în el vreo câteva fetişcane frumoase"

"Oy-Gevalt! Ce vise, ce planuri!"

Adevărul este că, în cei doi ani dinaintea eliberării noastre, Albrecht se dovedise, cu tot cu planurile lui fanteziste şi cu visele sale aiurite, un prieten de nădejde căruia mulţi îi datorau viaţa. Albrecht ştia să se prefacă de minune bolnav ca să rămână în urmă pentru a ajuta pe altul care era într-adevăr bolnav, ştia să joace teatru în faţa gardienilor prefăcându-se umil-caraghios pentru ca să obţină ceva, Albrecht putea să te ajute la muncă fără ca gardienii să observe. Ştia să facă rost de tot felul de lucruri folositoare, şi să procure câte ceva de mâncare pe care apoi să o împartă cu noi, cei care nu ne descurcam atât de bine ca el, umplându-ne în schimb urechile cu tot felul de poveşti. Trebuie să fi avut ceva peste 50 de ani (cu toate că arăta de cel mult 45) şi cred că dusese o viaţă foarte aventuroasă sau … mă rog … mult mai aventuroasă decât viaţa mea de croitor. După măsura pentru timp folosită în KZ Buchenwald era un om bătrân şi toţi ne miram de sănătatea şi de forţa lui. Dar timpul şi viaţa păreau să aibă altă durată pentru el iar anii petrecuţi în lagăr nu-l şubreziseră aproape deloc. Părea că el mănâncă altă mâncare şi bea altă apă decât restul şi rămăsese acelaşi roşcovan înalt şi vânjos ca şi în prima zi când îl zărisem în baraca noastră.

Cum de ajunsese un olandez într-o baracă unde erau doar evrei a rămas destul de mult timp o enigmă. Enigma a dispărut după câteva luni într-o cascadă de urlete de supărare şi într-o mare de înjurături mârâite în vreo 7-8 limbi când, provocat de Arie Reuben, Albrecht l-a ridicat în aer ţinându-l de reverul zeghei şi i-a zbierat în nas că Albrecht van der Stel merită să fie făcut măcar "jidan de onoare" pentru că s-a dat drept jidan când era pericolul mai mare. Ceva mai calm, a povestit apoi, că fiind arestat de Gestapo pe Bergselaan, în Rotterdam, pentru legăturile sale cu rezistenţa olandeză, la întrebarea despre naţionalitate afirmase că-i jidan-aryan numai ca să-l vadă pe Hauptsturmführer-ul care-l ancheta că se schimbă în 30 de secunde în toate cele trei culori ale drapelului nazist, făcându-se alb la faţă de surpriză, roşu de nervi şi apoi negru de supărare. "Treaba asta m-a costat patru dinţi şi două măsele, dar a meritat" rânjea Albrecht arătându-ne ştirbiturile.

De câte ori vreunul din noi îl striga: "Hei, olandezule!"sărea în sus. "Nu-s olandez, sunt bur!" mârâia el explicând apoi câte o jumătate de oră, pentru oricine dorea să-l asculte, diferenţele dintre unii şi ceilalţi.

Albrecht îşi petrecuse doi ani din copilărie, de la 8 la 10, într-unul din lagărele britanice din vremea celui de-al doilea război dintre buri şi britanici. "Dacă urâţii ăia îmbrăcaţi în kaki, care ne-au ars ferma şi l-au împuşcat pe tata n-au reuşit să mă dea gata când eram doar un copilaş, aştialalţi cu feţele lor de proşti, uniforma de hornar şi cu mutriţa rânjită a mamei lor pe caschetă n-au nici o şansă!, zicea el împăunându-se.

Roşcovanul atârnase spânzurat aproape două zile întregi în "pădurea cântătoare" în care Hauptscharführer-ului Sommer îşi agăţa victimele cu mâinile la spate. Scăpase de acolo din două motive din care doar primul era meritul său: era neobişnuit de rezistent la frig. Celălalt motiv, mai obiectiv, era întâmplarea care făcuse ca tocmai atunci să sosească în lagăr anchetatorul-judecător SS Konrad Morgen. Umerii luxaţi şi degerăturile i se vindecaseră în mod aproape miraculos iar Albrecht era singurul care putea să râdă şi să glumească cu privire la experienţa aceasta.

***

Mă ghemuisem lângă roşcovan şi priveam gardul din sârmă ghimpată care deşi nu mai era străbătut de curentul electric ci doar de vântul rece de primăvară, părea la fel de sinistru şi ucigător ca şi înainte. Cu toate că acum îl puteam atinge fără că cad electrocutat, iar soldaţii americani chiar o făceau, zâmbind cu nepăsarea lor de tineri neştiutori, noi, cei care fusesem închişi acolo, nu ne apropiam de el la mai puţin de 5-6 metri, după cum nu ne apropiam de "pădurea cântătoare".

În ultimele luni ajunsesem foarte aproape de moarte. Indiferent dacă mâncam sau nu aveam aproape tot timpul crampe groaznice şi diaree iar foarte des eram scuturat de frisoane care-mi făceau dinţii clănţăniţi să muşte din limba uscată ca dintr-o bucată de piele moartă. Mi-era tot timpul foame şi foarte frig, atât de frig încât credeam că nu o să mai simt niciodată căldura.

Albrecht van der Stel era într-una din zilele acelea în care părea că trage de zor dintr-o pipă îndesată cu opiu sau cu haşiş şi visează cu ochii deschişi mai mult decât altă dată. Însă acum, în loc să-şi viseze unul din visele sale obişnuite cu femei frumoase scăldate în rom sau în bere, visa pentru mine. Cred că doar el era în stare să viseze pentru alţii. Îi povestisem odată despre prăvălia mea de croitor şi despre soţia mea, Hannah şi despre Tevye, fiul nostru. Lăcrimam de fiecare dată când vorbeam despre ei iar Albrecht îşi dregea atunci vocea şi bombănea ceva, foarte stânjenit. Acum, olandezul îi "vedea"pe amândoi în pragul prăvăliei noastre aşteptându-mă. Tevye învăţase de unul singur, într-un mod cu totul miraculos, meşteşugul croitoriei şi lucra acum numai pentru cei foarte bogaţi, care la fel de miraculos, năpădiseră brusc Aradul. Urma să ajung în câteva zile la ei şi să ne bucurăm de călduta primăverii, de mâncare bună şi …

"Prietene, sunt atât de slăbit, atât de bolnav, încât n-am să ajung nicăieri altundeva decât într-o groapă. Apoi, mă îndoiesc că Hannah sau Tevye mai trăiesc. Au murit şi ei împreună cu ceilalţi. Toată lumea a murit, naziştii i-au omorât pe toţi, iar eu nu cred că mai vreau să trăiesc"

"Vorbeşti numai prostii!" A izbucnit olandezul, roşu la faţă ca un rac. "Cred că ai băut prea multă zeamă de napi de-a naziştilor şi ţi-au răsărit vreo câţiva napi în scăfârlie iar creierul ţi s-o fi scurs prin urechi! Cum să moară? Nici vorbă de aşa ceva!

"De unde ştii tu că ar fi altfel?" "Eşti doar un olandez lăudăros, beţiv şi afemeiat care a ajuns în lagăr pentru că i-a trecut prin cap că poate să glumească cu naziştii".

"Ţi-am zis de mii de ori că sunt bur, nu olandez!"Izbucni el supărat ridicându-se de lângă mine.

"Maaare diferenţă, … ce să zic! … Cui îi pasă?"

"Dacă ar mai fi fost încă vreo 10.000 de buri în mai 1940 în Amsterdam, poponarii de nazişti n-ar fi cucerit Olanda nici până-ntr-o sută de ani! Asta e diferenţa!"

M-am simţit deodată mai slăbit decât eram de obicei şi l-am rugat să mă ajute să mă ridic. S-a aplecat binevoitor (de obicei îi trecea supărarea foarte repede însă acum mi se păruse că supărarea lui era prefăcută) şi m-a ajutat să mă ridic.

"O să mergem împreună până la tine acasă în Oyrad, oriunde o mai fi şi locul acela."

"Arad, nu Oyrad, l-am corectat eu, e în România … sau în Ungaria, nu mai ştiu exact unde o fi acum."

"Aha! I-auzi! La voi oraşele sunt plimbătoare? Un an într-o ţară iar în anul următor în cealaltă?"

"Cam aşa s-a întâmplat cu Oradea … acolo aveam nişte clienţi foarte buni la care n-am mai putut ajunge… contează?"

"Nu, pentru mine nu contează deloc. Scuză-mă că mă autoinvit la tine acasă pentru un scurt sejour – sper să nu o derajeze pe soţia ta căreia îţi promit că nu-i voi face avansuri - însă nu cunosc nici un hotel bun în Oyrad-ul ăla al tău. Aveţi măcar hoteluri pe acolo, nu-i aşa?"

"Sigur că sunt … iar oraşul se numeşte A-rad nu Oyrad" A fost declarat pe vremuri oraş liber regesc … dar e război şi nu putem trece de front"

"Prostii!"

***

După câteva zile, încălţaţi amândoi cu bocancii militari de care Albrecht făcuse nu ştiu cum rost, după cum reuşise să facă rost de două pături de lână, având "la pachet" două pâini, vreo cinci conserve de lapte condensat şi trei batoane de ciocolată, ultimele cadouri de la doi zâmbitori soldaţi americani, am părăsit KZ Buchenwald. La plecare, Albrecht declarase într-o engleză pe care cred că o vorbea destul de bine, că mergem amândoi la Amsterdam.

"Dacă le ziceam că mergem în direcţia frontului ne băgau la balamuc" mi-a zis el zâmbind cu gura până la urechi.

"Jedem das Seine" (Fiecăruia ceea ce merită) a murmurat Albrecht citind pentru ultima dată inscripţia de deasupra porţii celei mari a KZ Buchenwald în timp ce treceam amandoi pe sub ea. Da? Fiecare capătă ceea ce merită? Ha! Să-l feriţi atunci pe Adolf din calea mea!"

***

Săptămânile care au urmat se pierd pentru mine într-un fel de ceaţă albastră şi plină de zgomote. Îmi amintesc doar fragmente: Albrecht cărându-mă în cârcă, ca şi cum ar fi dus un copil (cred că eram foarte uşor însă el nu mai era de mult tânăr iar drumul era lung). Olandezul jovial dându-mi să mănânc nişte carne despre care nu vreau să-mi închipui din ce animal provenea. Roşcovanul râzând împreună cu nişte ţărani care vorbeau ungureşte în timp ce el le cânta într-o limbă care părea a fi franceză un cântec care ştiam de la el că era un cântec marinăresc … la fiecare strofă îl auzeam strigând Hey-ho! Feţe care se pierd în ceaţa galben-tulbure în care febra îmi învelise creierul. Coşmaruri din Sheol-ul lagărului unde febra mă întorcea de fiecare dată în faţa călăilor mei care mă pedepseau turnând benzină pe mine şi dându-mi foc. Urlam încercând să smulg hainele arzânde de pe mine iar roşcovanul van der Stel mă ţinea zicându-mi că dacă nu stau liniştit îmi trage vreo două peste "scăfârlia de jidan".

***

M-am trezit într-o dimineaţă de sfârşit de mai într-o odăiţă cu podea de pământ şi am înţeles de la olandez că războiul se sfârşise. Zăcusem foarte grav bolnav de tifos şi doar un miracol – împreună cu grija lui Albrecht – mă scăpaseră de întâlnirea cu moartea. Eram în Ungaria, în casa unei văduve pe care olandezul o convinsese cumva să ne lase să stăm la ea. Se simţea ca peştele în apă acolo şi în timpul celor câteva săptămâni în care fusesem inconştient învăţase să zică vreo câteva cuvinte ungureşti, reparase o mulţime din lucrurile prea vechi ori stricate de pe lângă casa femeii şi se facuse suficient de util încât să ne câştige mâncarea la amândoi.

Când am plecat de acolo, Agnes i-a făcut un scurt semn din cap iar Albrecht i-a răspuns făcându-i cu ochiul. Se vedea pe ea cât era de întristată de plecarea lui, însă olandezul i-a strigat în vreo patru limbi că se va întoarce să o ia cu el în Africa la Bloemfontein.

Afurisitul de roşcovan se băgase pe sub pielea bietei femei! Ne aflam la vreo 250 de kilometri de casă şi mă sprijineam de umărul lui în timp ce mergeam, pentru că eram încă foarte, foarte slabit. Pe drum am observat pentru prima dată că Albrecht avea o armă la el, un pistol Walther şi l-am întrebat de unde-l avea. M-a privit cu nişte ochi mai reci decât văzusem vreodată la el şi mi-a zis că omorâse un SS-ist într-o noapte, undeva în Austria şi că de atunci păstra arma. N-am insistat să aflu mai multe amănunte. Niciodată n-am fost un războinic şi cu toată suferinţa îndurată la Buchenwald nu cred că aş fi fost în stare să ucid un om chiar dacă era vorba de un nazist.

După ce am mers vreo câţiva kilometri cu speranţa că vom întâlni o căruţă sau poate un camion care să ne ducă mai aproape de casă … s-a întâmplat. Fără nimic care să anunţe că s-ar putea întâmpla ceva rău. Era seară şi călduţ iar drumul făcea o curbă uşoară şi creşteau acolo o mulţime de tufe de porumbar şi măceş înflorit care mirosea foarte frumos. Apoi, totul s-a făcut urât iar de după tufele aceslea înflorite au apărut trei soldaţi ruşi. Unul din ei a ridicat arma şi ne-a stigat "Stoi!, să ne oprim. Am ridicat amândoi mâinile însă Walther-ul olandezului a lunecat cumva din locul unde-l ţinea la spate şi a căzut cu un sunet sec pe macadam. Ruşii au urlat ceva care se termina cu cuvantul "nemţii" şi au început să tragă. Cred că erau beţi pentru că n-au reuşit să ne doboare în timp ce fugeam. Cu înserarea în jurul nostru şi cu noaptea în suflet am reuşit să fugim şi să ne ascundem. Eram amândoi răniţi. Umărul meu drept fusese străpuns şi pierdeam destul de mult sânge şi mai aveam o rană, mai uşoară însă, la piciorul drept. Dar Albrecht avea o gaură în spate, ceva mai jos de rinichiul stâng şi sângera puternic pe acolo şi prin gaura din faţă pe unde ieşise glonţul lăsând un crater uriaş în loc. Olandezul gâfâia ţinându-şi pântecul strâns cu amândouă mâinile.

Ajunsesem într-un fel de groapă de sub tufele de porumbar şi stăteam amândoi acolo ciulind urechile.

"S-a sfârşit!", am zis eu. Mai apoi m-am întors într-o poziţie care-mi părea mai comodă şi astfel aşezat am început să zic Kaddish-ul: "Yitgaddal veyitqaddash shmeh rabba … "

"Ce naiba bombăneşti acolo?" Roşcovanul îşi legase pântecul şi spatele cu bluza pe care o purta şi avea încă puterea să mârâie printre dinţi.

"Kaddish-ul, rugăciunea pentru morţi. Nu o să aibă cine să o zică pentru noi, pentru că în vizuina asta de sub tufe ne vor mănânca trupurile câinii şi vulpile"

"Iar te-ai tâmpit!"a mârâit olandezul, "Numai prostii vorbeşti. Tu n-ai nici pe dracu, doar o zgârietură la umăr iar eu … eu o să-mi revin în cel mult două zile."

Am tăcut apoi amândoi câteva minute iar el mi-a examinat umărul şi văzând că sângerează a făcut un efort de care nu-l mai credeam în stare nici măcar pe el şi a început să-mi bandajeze rana cu o bucată de cârpă scosă din traista pe care o purtase pe umărul drept. Undeva, departe se auzeau voci strigând în ruseşte.

"Se pare că m-am înşelat puţin în ceea ce priveşte ranile mele. Cred că am nevoie de puţină odihnă. Trebuie să ne despărţim acum, prietene"

Olandezul zâmbea însă eu am simţit că îmi vine să urlu.

"Nu plec nicăieri fără tine" Cred că păream tare îndârjit când am zis cuvintele acestea, însă roşcovanul mi-a zâmbit şoptind: "Haide, n-are rost să murim împreună! Pot să mă descurc şi singur cu treaba asta".

Şi-a scos apoi traista de pe umăr şi mi-a dat-o. "Vezi sticluţa asta?"mi-a zis el arătându-mi o sticluţă maro de o formă ciudată care părea aproape goală "Te-ai întrebat cum am reuşit să rezist fără probleme la Buchenwald? Dar cum am scăpat de moarte în cele două zile de iarnă când am atârnat pe umerii luxaţi în pădurea cântătoare" "Ştii cum de nu m-am îmbolnăvit nici de tifos nici de dizenterie? Dar cum ai scăpat tu cu viaţă după ce ai zăcut aproape o lună de tifos cu toate că nu cred că aveai nici măcar 40 de kile?"

Nu ştiam.

"În sticluţa asta e un leac pe care l-am primit de la un om sfânt pe vremea când copilăream la o fermă de pe lângă Bloemfontein. E leacul secret al burilor cu ajutorul căruia i-am înfruntat 3 ani pe englezi. Dacă n-ar fi fost de vreo zece ori mai mulţi decât noi şi înarmaţi până-n dinţi i-am fi dat gata pentru că leacul acesta vindecă aproape orice."

Fără să vreau, m-am trezit zicând o vorbă auzită de multe ori din gura lui: "Prostii!"

M-a înhăţat de gât şi apropiindu-şi faţa de a mea m-a privit în ochi: "O să mor curând! Crezi că te-aş minţi în clipa asta? Asta crezi?"Am încercat să-mi amintesc privirea lui albastră şi zâmbetul său tainic de câte ori visa frumos în gura mare. Am înghiţit în gol şi am zis: "Nu, nu cred că m-ai minţi, însă nu pricep deloc de ce nu bei tu din sticluţa ce a mai rămas."

"Inutil" a zis el cu tristeţe, "Din experienţă îţi zic că nu ar ajuta cu nimic" "Pentru găurile pe care le am în spate şi în burtă mi-ar trebui o sticluţă plină. Am rămas cu prea puţină licoare."

A privit sticluţa cu părere de rău şi învingându-şi parcă o uriaşa dorinţă de a o păstra pentru sine mi-a pus-o în palmă zicând: "Ia-o şi du-te, pentru tine e destul. Să o bei când simţi că nu mai poţi!"

Vocile care strigau în ruseşte se auzeau din ce în ce mai aproape.

"Şterge-o!"a icnit el.

Am început să-l trag ca să-l duc împreună cu mine, m-am opintit să-l ridic, însă el m-a împins cât colo, de parcă eram o biată jucărie de cârpă şi a mârâit printre dinţi: "Dispari odată dacă vrei să-l mai vezi pe fii-tu!"

M-am târât afară din groapa aceea şi am mers aplecat un timp. Auzeam în spatele meu vocile ruşilor şi am mers până nu le-am mai auzit deloc. Atunci am simţit că-mi vine să leşin şi m-am tras lângă nişte tufe. M-am trezit a doua zi cu o durere sfâşietoare în umărul care se umflase îngrozitor. Mă durea atât de tare încât nu puteam să ajung la traistă la apa de acolo ori la sticluţa maro cu leacul din ea şi mă zbăteam să o trag de sub mine. Cred că am leşinat iar, pentru că m-am dezmeticit doar când soarele era sus auzind lângă mine zgomotul unei căruţe. Când am deschis ochii, căruţa se oprise aproape de mine iar un om solid şi bărbos, cu o pălărie neagră şi foarte murdară pe cap mă privea uimit.

"Nu cumva dumneata eşti croitorul Buxbaum din Arad?" a întrebat bărbosul în româneşte.

În timp ce încercam să zic un "Da" în româna în care nu mai vorbisem de aproape 3 ani mi-am scormonit în amintiri şi am găsit acolo figura unui birjar cunoscut, un om solid cu o mustaţă pe oală. Urcasem în birja lui de sute de ori când trebuia să duc clineţilor vreun costum sau vreo rochie ori când mergeam la probe. Ne cam schimbasem amândoi înfăţisările în cei trei ani care trecuseră dar nu întratât încât să nu ne recunoştem.

Viaţa e uneori atât de stranie, atât de plină de întâmplări minunate! Grigore m-a ajutat să urc în trăsura lui şi mi-a povestit că-i rechiziţionaseră caii şi că "se oferise voluntar" cu gândul că-şi va recupera caii când războiul se va sfârşi. Războiul se terminase şi prin bunăvoinţa unui colonel putuse să se întoarcă şi el şi caii lui acasă.

"Ştii cumva dacă soţia şi fiul meu mai sunt în viaţă?" am întrebat cu inima strânsă.

"Eu am plecat în octombrie anu' trecut din Arad dar mai treceam uneori pe lângă casa voastră, domnule Buxbaum. Îmi aduc aminte că am văzut-o de câteva ori în vara trecută pe soţia matale şi parea sanătoasă."

"De Tevye, de fiul meu, nu ştii nimic, nu l-ai văzut cumva?"

"Nu-mi aduc aminte de el însă soţia ta era uneori însoţită de un băiat cam de vreo 13-14 ani"

"Doamne! El este! Tevye al meu! Băiatul meu drag!" Nu mă mai durea nici umărul acum după ce aflasem că cei doi trăiesc. M-am întins în căruţă şi cred că am adormit. Când m-am trezit eram însă scuturat de friguri şi aveam febră mare.

"E grav, foarte grav" a bombănit îngrijorat Grigore după ce s-a uitat sub bandaj. Phiii … s-a infectat urât şi dacă nu găsim un doctor să o cureţe o să fie bai mare"

***

Poate că din cauza febrei am început să moţăi visând că mă întorsesem acasă unde Hannah mă întâmpina cu braţele deschise şi cu ochii înlăcrimaţi. "De ce plângi?", o întrebam, iar ea îmi răspundea că Tevye are febră mare de tot şi că nici un doctor nu ştia ce să-i facă. Încercaseră tot ce ştiau însă nimic nu dădea rezultate. Eu scoteam atunci triumfător din traistă sticluţa maro cu leacul miraculos al olandezului … însă sticluţa era goală.

Apoi, mă trezeam aducându-mi aminte că băusem eu tot conţinutul … mă trezeam plângând.

Visul acesta a revenit de atâtea ori încât am ştiut că Tevye era grav bolnav şi că trebuie să ajung cât mai curând în Arad ca să-i dau leacul olandezului. Îl visam în fiecare noapte, îl vedeam cum zace în pat cu ochii arşi de febră şi mă luptam eu însumi cu febra şi cu infecţia ca să ajung cât mai curând şi să-mi salvez băiatul de la moarte. Grigore era uimit şi clătina din cap zicând: "Ar trebui să o laşi mai uşor, domnule Buxbaum, eşti slab ca un ţâr şi dacă ţi-ai vedea ochii ai lua-o la fugă"

***

Când am intrat în Arad, trecând pe lângă moara baronului Neumann, îmi venea să sar jos din căruţă şi să o iau la goană către casă. Văzându-mi nerăbdarea, Grigore a dat bice cailor iar aceştia au luat-o la trap.

Când am intrat în curtea casei mele, iar câinele nostru a venit la mine gudurându-se, Hannah şi-a pus mâna dreaptă la gură, de parcă şi-ar fi înăbuşit un ţipăt şi a început să plângă. Plângea cu hohote şi părea că nu îndrăzneşte să se apropie de mine. Cu sticluţa maro în mână am intrat în fugă în casă … însă patul lui Tevye era gol.

"Unde e fiul nostru?" am strigat cu ultimele mele puteri.

"A plecat."

"Unde a plecat copilaşul nostru, Hannah, unde l-ai dus?"

"A mers după pâine la brutar, vine imediat, linişteşte-te!"

"După pâine? … Dar nu e bolnav?"

"Nu, e sănătos şi mă ajută foarte mult, fără el nu ştiu cum m-aş fi descurcat"

***

Am zăcut apoi aproape toată vara însă nu mai era nici o îndoială că mă vindecam. Leacul olandezului a rămas neatins în sticluţa lui ciudată.

Astăzi, când vă scriu povestea mea, sunt deja un om foarte batrân. În anii aceştia care au trecut pe lângă mine cum trece vântul de toamnă prin pusta ungară, l-am visat o singură dată pe olandez. L-am visat chiar în noaptea care a urmat zilei în care am fost destul de înzdrăvenit ca să zic Kaddish-ul pentru el.

Olandezul râdea cu poftă. Hohotea.

"Cum a fost romul?" m-a întrebat el cu ochii săi albaştri sclipind de veselie.

"Care rom?"am întrebat uimit.

"Nici măcar n-ai deschis sticluţa?" a hohotit iar olandezul.

"Vrei să-mi zici că m-ai minţit? Că în sticluţa aceea nu este leacul acela de care-mi ziceai… ci doar rom?"

"Offf, nu poţi să înţelegi, nu-i aşa?" a zis el, deodată foarte serios "Nu era deloc vorba despre rom ori despre altă băutură ci despre cu totul altceva"

Însă de data aceasta olandezul se înşela. Înţelegeam. Şi chiar dacă nu l-am mai putut visa niciodată, n-a fost zi din viaţa aceasta lungă în care să nu mă gândesc la el. Kaddish.

Istoria lui Umar si a celuilalt visator

2010-11-23T18:50:00.001+02:00

In numele Celui Preainalt si Preamilostiv!

Se povesteste, insa doar Domnul Preamilostiv stie tot adevarul, ca traia odata in vestitul oras Basora, Umar ibn Ibrahim, muncitor cu mainile si spinarea, a carui intreaga avere era un ogor mititel si un smochin in capatul dinspre rasarit al ogorului. Mai avea pare-mi-se si un magarus, dar s-ar putea ca acesta sa fie doar o minciuna. Se mai povesteste ca Umar visa in fiecare dupa-amiaza, atunci cand se culca sub smochinul sau, ca sub un pod din maretul oras Cairo e ingropata o comoara uriasa. Visa in amanunt pana si locul unde era ingropata comoara.

Intr-o zi, satul de atatea vise care-l lasau cu stralucirea comorii in minte si cu gustul aurului pe buze (pe vremea aceea aurul avea inca gust si miros), Umar ibn Ibrahim (nume care inseamna Umar fiul lui Ibrahim) se hotaraste sa plece la drum. Va puteti inchipui ca si pe vremea aceea, cand Hassan ibn Sabah impreuna cu hashashiyyinii bantuiau visele sultanilor si regilor, drumul pana la Cairo era cel putin la fel de lung ca si astazi, mult mai greu si aproape la fel de periculos (chiar fara soldati americani, atentate sinucigase, fasia cu garduri electrificate de langa Gaza, etc) insa in cele din urma Umar se vede in Cairo si cauta podul preamult visat (Binecuvantat fie numele Domnului! striga incantat Umar cand vede primele cocioabe care-i dadeau de stire ca e aproape de Cairo). Dupa cateva zile de umblet pe strazile vestitului oras gaseste podul visat si incepe sa sape in locul stiut din vis, chiar langa piciorul podului. Sapa, sapa, sapa ,sapa ... insa ... dupa o zi sau doua de sapat da doar peste apa, scoici, pietre, ... insa nici un fel de comoara, nimic. Distrus, cu nervii la pamant se hotaraste sa se omoare si se pregateste sa se arunce de pe pod in apa namoloasa.

Atentie!
Cei care nu stiti cum miroase si ce gust are depresia post-dezamagire-profunda va rog sa va opriti aici din citit. Pentru voi povestea se sfarseste cu Umar inecandu-se intr-un canal puturos din maretul oras Cairo. Istoria aceasta nu are, asadar, alta morala decat aceea ca nu e bine sa iei hotarari in urma unor vise.

Ceilalti, toti cei care ati visat vreodata si ati gustat de cel putin cateva ori dezamagiri amare, piparate, sarate, acre, lesioase, s.a.m.d. cititi mai departe si aflati ca...

Allah e mare iar Muhammad este profetul Sau! Din incercarea aceasta prosteasca de a-si pune capat zilelor, Umar este oprit de un dreptcredincios – cu el fie pacea Celui Preainalt! – care il prinde de maneca si-l trage inapoi. Umar se zbate cateva clipe ca sa scape insa apoi, infrant, mic si ghemuit langa balustrada podului, parca ascunzandu-si rusinea dezamagirii, incepe sa-i povesteasca musulmanului – acesta era doar un biet cersetor – despre visul lui si despre comoara. Ascultand povestea, cersetorul incepe sa rada cu atata pofta incat Umar, uitand parca de dezamagire si de moarte, se ridica si ii striga suparat: "Allah e mare! Oare m-ai tras inapoi doar ca sa ai de cine rade?" "O, nu, nu trebuie sa te superi!" "Doar ca trebuie sa-ti spun ca si eu am avut un vis asemanator cu al tau" Apoi cersetorul incepe si-i povesteste ca si el a visat de aproape la fel de multa vreme o comoara ascunsa undeva in Basora insa a avut destula minte sa nu mearga niciodata pana acolo si ca prefera sa stea pe pod si sa-si lase viata la mila dreptcredinciosilor (care sunt mai darnici aici decat in alte locuri, a tinut el sa adauge). Apoi, a inceput sa-i spuna ca erau zile bune si zile rele, ca ...
Lui Umar insa nu-i mai pasa de ceea ce spune mai departe cersetorul pentru ca povestea visului acestuia ii rasuna in minte ca unul din clopotele acelea cu care crestinii se cheama la rugaciune. Intr-un ultim efort care-l aduce aproape de moartea prin epuizare Umar ibn Ibrahim reuseste sa se intoarca acasa, pentru ca despre casa lui era vorba in povestea cersetorului. Ajuns acasa se taraie sub smochinul unde dormise atata vreme si acolo sapa cateva palme de pamant si da peste comoara deasupra careia dormise vreme de zeci de ani fara sa stie.

Povestea aceasta are mai multe intelesuri si naste mai multe intrebari decat raspunsuri insa eu mi-am pus de mai multe ori o intrebare la care inca n-am raspuns

Voi, cititorilor, sunteti dintre cei gata sa plece la drum, cei care pleaca lasand totul in urma lor doar pentru a-si urma visul sau sunteti din soiul celor care cersesc fericiti prin maretul oras Cairo si doar asteapta?

Istoria lui Yakov-povestitorul

2010-11-15T20:37:00.001+02:00

Binecuvântat şi slăvit fie numele Domnului peste lumea pe care El a facut-o prin voia Sa! Am să vă spun acum o poveste. O poveste pe care povestitorul-rătăcitor Mordechai a aflat-o de la alt povestitor. O poveste despre Baal Shem Tov, Stăpânul Cuvintelor Bune. O poveste despre rebba Israel ben Eliezer. O poveste frumoasă.

***

Aflaţi voi ascultătorilor că atunci când Baal Shem Tov a presimţit că Azra'El, îngerul morţii, va veni să-i taie firul vieţii i-a chemat în faţa sa pe toţi învăţăceii şi i-a dat fiecaruia din ei sfaturi pentru vremea când maestrul nu va mai fi lângă el ca să-l sfătuiască. Apoi, la despărţire, i-a dat fiecăruia câte o poruncă. Lui Yakov fiul lui Isaac, fiul lui Elie, care-l urma peste tot încă de la vârsta de 14 ani, i-a poruncit să colinde prin lumea cea largă spunând poveşti şi pilde.

Rabbi! a zis Yacov speriat, eu mă tem de oameni şi nici nu-mi place să călătoresc. Am călătorit împreună cu tine pentru că nu puteam să mă despart de tine, de înţelepciunea şi sfinţenia ta, însă acum, a urmat Yakov lăcrimând, povara aceasta e prea grea pentru mine! Să colind mereu prin lume fară casă, fară soţie şi fară copii? Mă doare să spun, învăţatorul meu drag, însă dacă nu voi putea să duc până la capăt porunca ta ce voi face? Şi chiar de voi putea, cum am să ştiu dacă ţi-am îndeplinit porunca după cum doreşti tu? Cum am să aflu dacă ţi-am împlint voinţa până la capăt?
Vei primi un semn de la Domnul Luminii şi vei afla din semnul acela ca porunca mea a fost împlinită, l-a linistit rebba Baal Shem Tov.
Yakov a pornit în lume să povestească şi a colindat peste 30 de ani ca povestitor. Avea un har atât de mare la povestit încât şi pruncii de ţâţă se opreau din plâns când îi auzeau glasul. Oamenii râdeau şi plângeau când ascultau poveştile lui, se bucurau ori se întristau după cum era povestea şi li se luminau ochii ascultând pildele lui înţelepte. Yakov primea de mâncare şi era găzduit cu bucurie în orice loc mergea şi până şi goy-ii îl cunoşteau şi se bucurau ascultându-l. Nu era loc unde să nu fie cunoscut şi nici sinagogă unde numele său să nu fie vestit pentru poveştile sale. Peste treizeci de ani a colindat aşa, învăţându-se să nu se mai teamă de oameni şi să-i placă să călătorească. Inima lui s-a înmuiat şi s-a obişnuit să asculte durerile altor inimi şi să le ajute să să se vindece de durere. Colindatul nu i se mai părea obositor ci plăcut şi se bucura când revedea aceleaşi locuri şi aceeaşi oameni după o perioadă de timp.
Apoi, într-o zi, a auzit că undeva foarte departe, tocmai în Italia, trăia un om foarte bogat, un baron care plătea fiecărui povestitor câte o punga de aur pentru fiecare poveste nouă auzită. Yakov ştia câteva zeci de văduve sărace şi sute de orfani care ar fi avut mare nevoie de o mulţime de lucruri aşa că şi-a zis: "Acolo e de mine!" şi a plecat în Italia ca să-l uimească pe baron nu cu o poveste nouă ori cu două ci cu sute de poveşti frumoase, cu poveşti triste, cu istorii vesele, cu înţelepte şi pilduitoare poveşti de prin ghetto-uri, cu uimitoare şi senine istorii de la ţară, cu pilde simple şi cu poveşti care te fac să cazi pe gânduri, cu poveşti minunate, cu toate poveştile extraordinare spuse de el în cei peste 30 de ani de când colinda povestind.
Yakov nu era deloc bogat aşa că şi-a cheltuit mai toţi banii pe care-i avea pentru drumul cel lung până în Italia visând că o va ajuta şi pe văduva Herschel şi pe copilaşii ei orfani de tată şi pe încă vreo câteva sute de sărmani cu banii câştigaţi spunând poveşti baronului.
Ajuns la castel a fost primit minunat de bine chiar de către domnul baron iar în prima seara a cinat la aceeaşi masă cu acesta şi cu încă vreo 10 alţii. Apoi, dupa cină, fiecare mesean a început să povestească câte ceva iar Yakov, cel mai mare povestitor al vremii sale, asculta zâmbind poveştile spuse de ceilalţi meseni pentru că le ştia pe toate. Ba mai mult, îşi aducea aminte şi toate variantele fiecărei poveşti spuse de fiecare povestitor. În cele din urmă, baronul s-a întors către Yakov şi i-a zis:
Acum, rabbi Yakov, e rândul tău să ne uimeşti cu o poveste.
Când a fost însă să-şi înceapă povestitul ... Yakov nu-şi aducea aminte nici o poveste. Din noianul de poveşti ştiute, din miile de pilde minunate, din tot ce ştia el, nu-şi mai aducea aminte nimic. Nici macar un cuvant, nici măcar un sunet. Văzându-l că tace baronul a înclinat zâmbind capul şi a făcut semn ridicându-se că masa se sfârşise şi era timpul să meargă la culcare.
În seara a doua, afară de faptul că mâncarea era parcă mai bună iar baronul mai rabdător şi mai blând nu s-a întâmplat nimic altceva decât că mesenii au spus poveşti pe care Yakov le ştia foarte bine însă când i-a venit rândul nu a putut să zică nimic, pentru că uitase tot, absolut tot. Iar în a treia seară tot aşa s-au petrecut lucrurile iar poveştile pareau că au plecat pentru totdeauna din mintea lui iar Yakov simţea că e cea mai nefericită zi din viaţa lui după moartea maestrului. "Ce am să mai fac acum dacă nu mai pot să spun poveşti?" se întreba Yakov îngrijorat.
În ziua a patra, venind vremea să plece, Yakov s-a suit în caruţa lui veche şi sărăcăcioasă trasă cu greu de căluţul slab şi mic şi a scuturat hăţurile cu fruntea plecată de ruşine şi cu ingrijorarea nu mai avea nici un ban, nu mai poate spune poveşti şi nu va mai ajunge înapoi în locurile unde oamenii îl ştiau. Odată ce a scuturat hăţurile iar căruţa s-a mişcat din loc şi-a amintit, ca prin minune, o poveste pe care nu o mai spusese niciodată. Uimit de faptul că uitase povestea asta din tinereţe şi de faptul că tocmai acum şi-o amintea, Yakov a strigat plin de bucurie:
Mi-am amintit! Domnule baron, mi-am amintit o poveste pe care n-aveţi de unde să o ştiţi pentru că nimeni n-a mai zis-o! Istoria aceasta mi s-a întâmplat chiar mie pe când eram foarte tânăr iar eu n-am mai povestit-o nimănui niciodată. Ce ciudat! Nici măcar nu mi-am mai amintit-o până astăzi!
Plin de bucurie, baronul l-a poftit să coboare din căruţă şi să se aşeze lângă el pe una din băncile din grădina castelului la umbra unui stejar.
Uimit şi el de întâmplarea aceasta ciudată Yakov a inceput sa povestească:
Povestea din poveste
Cu foarte mult timp în urmă pe vremea când eram foarte tânăr şi îl urmam pe rabbi Israel ben Eliezer doar de câţiva ani, am calătorit foarte mult. Nu ştiu cum făcea Besht dar reuşea să ne facă să-l urmăm în orice loc, oriunde dorea, în locuri bune ca şi în locuri rele, în locuri unde evreii erau primiţi bine, în locuri unde nimănui nu-i păsa dacă suntem evrei ca şi in locuri unde evreii erau primiţi rău sau alungaţi ori chiar în locuri unde evreii erau ucişi. Într-una din aceste călătorii am ajuns într-un oraş vestit pentru pogromuri. În oraşul acela se întâmplase de mai multe ori ca evreii să fie acuzaţi că sunt vinovaţi de o mulţine de lucruri: că răpesc şi omoară copii de creştini pentru a le folosii sângele în ritualuri macabre, că otrăvesc apa şi astfel provoacă ciuma şi holera, ba chiar şi că aduc seceta, şoarecii şi lăcustele (de parcă evreilor nu ne-ar dăuna bolile, seceta ori şoarecii iar Domnul ar asculta rugile celor care vor sa le faca rau semenilor lor) şi s-a întâmplat des ca aceste acuzaţii să se sfârşească cu pedepsirea câtorva evrei nevinovaţi care erau vânaţi prin oraş, prinşi şi târâţi în piaţa din mijlocul oraşului şi omorâţi fie cu bătaia, fie arzându-i de vii în rug ori lovindu-i cu pietre. Uneori se întâmplaseră lucruri chiar mai îngrozitoare pentru că fuseseră incendiate casele în care se ascundeau femeile şi copilaşii. Am intrat în oraş cu inima grea pentru că între zidurile acelea muriseră atâţia evrei încât mi-era greu să cred că mai există vreunul pe acolo.
Era tocmai săptămâna dinaintea Paştelui creştin iar oraşul acela îmi părea urât şi simţeam cât ne duşmănea. Am colindat pe străzile lui urmăriţi de privirile rele şi duşmanoase ale oamenilor. L-am urmat aşa pe Baal Shem Tov până am ajuns la o casă mare care avea toate ferestrele acoperite şi uşile zăvorâte. Maestrul Baal Shem Tov a părut însă că se bucură să găseasca acea casă şi a batut la uşa ei. Nimeni n-a răspuns însă Besht a bătut din nou şi din nou şi iar şi iar până când dinăuntru s-a auzit un glas zicând:
Pleacă! Nu eşti binevenit!
Sunt Israel fiul lui Eliezer si cer găzduire! a rostit Baal Shem Tov cu minunata lui voce clară.
Uşa s-a întredeschis pentru că încă din timpul vieţii maestrului nu era evreu care să nu fi auzit de numele lui Baal Shem Tov şi să nu-i cinstească înţelepciunea. Prin uşa întredeschisă am văzut o faţă temătoare care ne privea cu suspiciune însă văzându-ne s-a mai luminat iar uşa s-a deschis de tot şi am fost primiţi înăuntru. Se adăposteau acolo vreo sută de evrei, bărbaţi, femei şi copii şi toţi erau foarte speriaţi. Ne-au povestit că s-au strâns acolo pentru că aflaseră că se pregătea un pogrom şi urma ca evreii să fie vânaţi prin oraş cum sunt vânate fiarele în pădure. Prin obloanele închise se auzea cum primarul oraşului cuvânta în mijlocul pieţei incitând orăşenii să-i ucidă pe toţi evreii din oraş şi să scape lumea de jidanii băutori de sânge. Piaţa răsuna de răcnetele primarului şi de vuietul mulţimii pornite să ucidă. Dinăuntrul casei se auzeau suspinele femeilor şi plânsetul înfundat al copilaşilor care simţind groaza părinţilor lor scânceau din cauza fricii înfundată-n inimi.
Yakov! mi-a poruncit atunci Baal Shem Tov, mergi şi spune-i primarului că vreau să vină la mine ca să-i vorbesc!

Eram imbrăcat ca un evreu şi purtam perciuni şi barbă şi haine lungi şi negre iar pe cap aveam kippah. Nu putea fi nici o îndoială că sunt evreu. Am început să tremur ca frunza-n vânt ori ca mielul în faţa shochet-ului. Faţa frumoasă a maestrului meu se făcuse însă de nerecunoscut, era atât de aspră încât mă înspăimânta iar privirea lui parcă era de gheaţă şi foc împreună, fermă, clară şi concentrată încât n-am avut încotro şi am plecat în stradă spre piaţa oraşului aşteptându-mă să fiu omorât în bătaie.
În timp ce mergeam către piaţa oraşului în minte îmi răsunau suspinele şi plânsetele copilaşilor acelora care abia apucaseră să vadă lumea frumoasă făcută de Domnul, iar suspinele lor m-au făcut să mă gândesc că dacă ei aşteaptă îngerul morţii plângând şi suspinând eu, care eram discipolul unui mare învăţător, trebuie să mă port cu curaj şi măcar de dragul lor şi al lui Baal Shem Tov să încerc să îndeplinesc porunca maestrului şi să primesc orice mi se va da, fie suferinţa fie moartea.
Aşadar, îmbrăcat cu haine mele evreieşti, cu kippah pe cap şi payosii legănându-mi-se pe lângă urechi am plecat eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, la porunca Stăpânului Cuvintelor Bune, să-mi primesc moartea din mâinile mulţimii din acel oraş străin. Am mers urmărit de privirile trecătorilor fără să mi se aducă însă nici un neajuns, afară de unele frânturi de vorbe pe care le auzeam în urma mea: "uite-l!", "jidanul!", "să-l prindem!" iar când am ajuns în piaţa unde mulţimea fremăta de ură strigând şi aplaudând cuvântarea primarului am auzit ceva ca un suspin uriaş.
Cu toate că îmi închipuiam că din cauza spaimei nu voi putea să rostesc nici un cuvât m-am auzit strigând cu o voce care nu semăna cu a mea că vreau să-i vorbesc primarului pentru că am pentru el un mesaj. S-a petrecut o minune pentru că mulţimea mi-a făcut loc să ajung în faţă. Auzeam în spatele meu voci şi murmure şi simţeam mişcări: "Să-l omorâm imediat, domnule primar! Asta e mai nebun decât toţi jidanii la un loc".
Baal Shem Tov vrea să i te infăţişezi ca să-ţi vorbeasca. Am zis eu cu voce clară.
Primarul, care continuase să cuvânteze până am ajuns lângă el, a înmărmurit ... multimea murmura întărâtată ... apoi, primarul s-a întors cu faţa către mine şi a rostit cu voce slabă şi gâfâită:
Când voi termina aici am să vin. Lăsaţi-l să plece, a mai poruncit el.
Parcă păşind pe nori m-am intors în faţa lui Baal Shem Tov ca să-i zic ce ispravisem.
Primarul a zis că va veni îndată ce va termina în piaţă.
Nu! A strigat maestrul meu lovind cu pumnul în masă, mai mâniat decât îl văzuse eu vreodată. Nu, Nu, Nu! Du-te înapoi şi spune-i că I-AM PORUNCIT să vină în faţa mea IMEDIAT!
Cu inima mai grea decât ghiuleaua legată de piciorul unui ocnaş am plecat din nou către mulţimea care fierbea de ură sub cuvintele primarului. Eu, Yacov fiul lui Isaac fiul lui Elie, prin nimic deosebit de alţi evrei afară de faptul că Baal Shem Tov s-a îndurat să-mi vorbeasca pe când eram foarte tânăr şi să mă facă învăţăcelul său, l-am înfruntat din nou pe Azra'El, îngerul morţii, care poposise flămând în acel oraş. M-am dus din nou pe străzile care-mi miroseau a moarte iar când am ajuns, mulţimea fremătândă a părut că mă înghite cum l-a înghiţit peştele cel mare pe Iona. Apoi, chitul cel uriaş şi fioros, fiara cu mii de ochi răi şi mii de braţe ucigaşe m-a scuipat în faţa primarului scârbită parcă de jidanul nebun care se încăpăţâna să vină în locul unde i se pregătea pieirea.
Baal Shem Tov, am strigat eu cu voce puternică, îţi porunceşte să i te înfăţişezi imediat! Însă primarul în loc să-şi pună oamenii să mă omoare părea că vrea să se ascundă după un alt om de lângă el pentru ca să nu-l văd şi să nu mă vadă. S-au auzit râsete şi urlete în spatele meu iar câteva braţe m-au prins culcându-mă la pământ.
Lăsaţi-l! A strigat primarul. Lăsaţi-l pentru că am o treabă cu el.
Atât de mare era autoritatea primarului încât m-au lăsat. Apoi, primarul a strigat mulţimii să ne facă loc pentru că avea de mers undeva împreună cu mine şi s-a lăsat condus prin mulţime şi apoi pe străzi până la casa unde era maestrul Besht.
După ce am intrat, Baal Shem Tov i-a poruncit să meargă împreună cu el într-o încăpere care era goală şi au stat acolo amândoi de vorbă vreme de mai multe ceasuri. După aceasta, primarul a plecat în piaţă şi le-a zis oamenilor să meargă imediat către casele lor. În acel an n-a mai fost nici un pogrom şi nici un evreu nu a mai murit bătut de creştini şi nici în anii următori nu s-au mai întâmplat astfel de lucruri.
Niciodata n-am aflat ce i-a zis Baal Shem Tov primarului a mai zis Yakov.
S-au scurs câteva clipe iar baronul tăcea impresionat. Apoi, cu vocea lui plăcută de bariton, baronul a zis:
Ştiu eu ce a zis Baal Shem Tov! Eu am fost primarul acela!
Yakov l-a privit uimit şi a început să observe că trăsăturile baronului îi aduceau în minte un chip văzut cu multă vreme în urmă. Apoi chipul baronului şi cel al primarului s-au unit în mintea lui Yakov şi s-au făcut un singur chip. Chipul unui om care îmbătrânise dar ale cărui trasături îi păreau din ce în ce mai cunoscute.
M-am născut într-o familie bogată şi am primit o educaţie aleasă, a început să povestească baronul, însă când eram încă foarte tânăr am crezut că am găsit adevărul în credinţa că Dumnezeu nu există, că nu este decât un cuvânt inventat de oameni. De asemenea, credeam că unii oameni sunt prin naştere mai de soi decât alţii şi că doar cei mai de soi, care erau neamul meu, merită să trăiască, să facă copii şi să stăpânească lumea. Credinţele acestea m-au condus mulţi ani şi am fost un om care umbla să câştige bani, să-i conducă pe alţii şi să facă un presupus bine celor din neamul său, singurii pe care-i credeam demni pentru a trăi, scăpând lumea de "jumătăţile de oameni" cum credeam eu că sunt evreii, ţiganii, tătării ori orice alte neamuri care erau prea diferite de neamul meu. Apoi, a continuat baronul, într-o noapte în care mă culcasem fără gânduri şi fără griji după ce-mi petrecusem după-amiaza şi seara cu o cină minunată şi o tânără foarte frumoasă, am avut un vis ciudat şi foarte, foarte puternic, un vis care m-a înfiorat. Am visat că un suflet era înaintea judecăţii Domnului. Era în faţa unei mese uriaşe într-o încăpere măreaţă iar o mulţime de înţelepţi judecători erau în jurul mesei aceleia. Fiecare din ei vorbea şi îşi spunea părerea despre sufletul judecat însă niciunul dintre judecători nu găsea ceva curat, ceva bun, ceva care să merite să fie salvat din acel suflet păcătos şi murdar. În cele din urmă a luat cuvântul un tzaddik căruia toţi ceilalţi îi arătau un mare respect şi pe care păreau să-l cinstească foarte mult. Zâmbind cu căldură, tzaddik-ul s-a ridicat de la masă şi s-a apropiat de sufletul acela zbuciumat şi urât de toţi, a întins mâna lui dreaptă şi a atins cu degetul arătător partea de sus. Imediat ce a fost atinsă, partea aceea a început să palpite ca o inimă şi să lumineze din ce în ce mai tare până totul s-a făcut o lumină albă, foarte strălucitoare şi curată.
Vedeţi? a zis tzaddik-ul, ceea ce este curat şi nedespărţit de Domnul ramâne tot curat, indiferent ce se întâmplă, murdăria nu intră înauntrul său ci rămâne pe deasupra ca o spoială! E nevoie doar ca un alt suflet să-i readucă aproape o frântură din focul Domnului. Doar o frântură mai mică decât un bob de mac din focul inimii oricăruia din cei care ard focul Domnului pe altarul din suflet e destul ca să reaprindă focul din oricare suflet, oricât de păcătos ar fi el. Iar sufletul care poate arde focul Domnului în altarul dinăuntrul său trăieşte în lumină şi este salvat.
Înainte de a mă trezi am aflat că sufletul acela damnat era sufletul meu şi că numele tzaddik-ului care mă apărase era Baal Shem Tov. În aceeasi zi ai venit tu, un evreu înfruntând o multime înfuriată şi pornită să omoare evrei şi mi-ai zis că Baal Shem Tov mă cheamă la el iar în vocea ta nu era umilinţă ci poruncă. M-am cutremurat şi m-am înspăimântat. Am fost atât de înspăimântat încât prima dată n-am vrut să vin însă a doua oară n-am putut să nu mă supun poruncii. De la Baal Shem Tov am aflat că trebuie să fac pace cu Domnul. Că trebuie sa renunţ la viaţa pe care o aveam, să merg în altă ţară şi să fac alte lucruri decât făcusem până atunci. Baal Shem Tov mi-a zis că atunci când voi gasi pe acela care-mi poate spune povestea voi şti că Domnul Luminii m-a iertat. Eram un om foarte bogat iar Besht mi-a poruncit să vând tot ce am şi să împart banii în trei părţi egale. Mi-a poruncit ca prima treime să o dau săracilor, a doua să o folosesc pentru mine iar a treia să o împart, pungă cu pungă, celor care-mi vor spune poveşti pe care nu le ştiu. Când te-am văzut venind la mine inima mi-a săltat de bucurie pentru că te recunoscusem. Ştiam cine eşti. Îţi dai seama cât de nerăbdător am fost în prima seară? Apoi când am văzut că taci mi-am zis că trebuie să am răbdare. În seara a doua văzând că taci am început să mă tem iar în a treia m-a cuprins spaima iar văzându-te că urci în căruţă în ziua a patra şi că porneşti la drum am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Apoi, când te-am auzit că strigi: "Mi-am amintit!" am ştiut că s-a sfârşit şi că în cele din urmă făcusem pace cu Domnul.

Cititorule! Povestea de mai sus nu este a mea, eu doar am repovestit-o şi păstrând oarecum tradiţia povestitorilor am pus unele lucruri de la mine într-o frumoasa poveste hassidică. Povesteşte-o şi tu mai departe pentru că poveştile trăiesc câtă vreme sunt spuse.

Zece lucruri de care aş vrea să-mi amintesc

2010-10-22T14:22:00.001+03:00

Vine un timp pentru plecare. Plecarea este unul din cele două evenimente categoric unice care ni se pot întâmpla. Celălalt este naşterea. Atât naşterea cât şi plecarea sunt întâmplări exemplare, întâmplări unice cu o particularitate uşor înspăimântătoare (Borges): Nu ni le putem imagina şi nici nu ni le amintim. Nu există memoria lor. Irepetabilitatea lor le face înspăimântătoare într-o lume în care totul pare repetabil. Ca toţi ceilalţi, n-am nici o amintire despre naştere iar privitor la plecare am doar vagi bănuieli că ar putea fi neplăcută.

În ziua plecarii sper însă să am răgazul potrivit ca să-mi pot aminti tot ceea ce Domnul Culorilor, Domnul Muzicii, Domnul Luminii şi al Iubirii, în neţărmurita Lui milă mi-a dăruit într-o viaţă plină. Dacă ziua aceea ar fi astăzi mi-aş dori să îmi aduc aminte câteva lucruri:

Să-mi amintesc fiecare amănunt de pe chipurile şi din zâmbetul copiilor mei aşa cum au fost, aşa cum sunt. Să aud răsunând cu tărie glasurile lor în liniştea minţii mele. Să le aud, oriunde aş fi, puternicele glasuri acoperind gălăgia uneori fară rost a acestei lumi.
Să aud cuvintele lui Horea: "Tata te iubesc, tata!", adică cea mai adevărată declaraţie de dragoste ce mi s-a făcut vreodată iar pe Flavia zicându-mi cu un aer fals-critic: Offf … tataaaaa! Mereu faci glume!
Aş vrea să-mi aduc aminte cum stateam şi povesteam cu tatăl meu pe malul Mureşului în timp ce undiţele noastre se odihneau pe rămurele de salcie tăiate în forma literei "Y" şi înfipte în pământ şi cum plănuiam împreună o extraordinară şi veşnic nerealizată expediţie.
Mi-ar prinde bine să-mi aduc aminte câteva din toate lucrurile bune primite de la el, lucruri care sper să nu le fi pierdut pe drumul acesta noroios numit viaţă.
Să revăd cu ochii minţii chipurile zâmbitoare ale celor care au plecat înaintea mea şi de care mi-e foarte dor, foarte, foarte dor: bunicii mei, tatăl meu, fratele, prietenii.
Mi-aş dori să-mi pot aminti tonul şi zâmbetul cu care-mi răspundea mama atunci când, pe la vârsta de 4-5 ani, o întrebam dacă "astăzi e mâine?" şi cât de fericit adormeam la loc cu ochii la uşiţa înroşită de foc a sobei de teracotă după ce-mi confirma zâmbind că "astăzi" devenise "mâine", pentru că în mintea mea "mâine" era ziua minunată în care nu mai trebuia să merg la căminul pentru copii care mă înspăimânta şi pe care-l uram din toată inima.
Să-mi amintesc bucuria pe care o trăiam în fiecare vară când ajungând la Geoagiu, în singurul loc în care am copilărit vreodată, vedeam prin geamurile prafuite ale autobuzului valea Geoagiului. Nerăbdarea pe care o trăiam până în clipa în care-mi scăldam picioarele în apa ei rece aş vrea iar să o mai simt măcar odată înaintea plecării.
Să îmi readuc în minte sentimentele şi senzaţiile trăite când palmele mele recunoscătoare au mângâiat catifeaua caldă şi înnebunitor de plăcută a femeilor care au avut bunătatea să mă dorească. Să-mi aduc aminte cum am făcut dragoste întâia dată şi să trag iar şi iar şi iar în adâncul meu mirosul dulce al părului ei (şampon de urzică, parfum de 2 lei, nămol şi soare) în care-mi afundasem nasul amuşinând ca un căţel.
Să-mi amintesc cum m-am simţit când am ţinut-o prima dată în braţe pe Flavia, să-mi aduc aminte bucuria trăită la naşterea lui Horea şi să retrăiesc frumuseţea acelor clipe şi euforia de atunci.
Să îl aud din nou pe Horea afirmând cu convingere că Flavia este sora mea, nu sora lui şi să-i aud acesteai râsul provocat de confuzia frăţiorului de 4 ani. Să-mi văd din nou copiii jucându-se împreună şi iubindu-se şi bucurându-se că celălalt există.

Despre felurite erori.

2010-08-17T13:04:00.002+03:00

"Dacă aţi trăit o zi aţi văzut tot. O zi este aidoma tuturor zilelor. Nu-i altă lumină nici altă noapte." Michel de Montaigne, Eseuri.

Unde încep să vorbesc despre viaţă şi moarte. Se povesteşte, o cititorule, că înţeleptul Thales, cel care trăia în cetatea Milet, fiind întrebat de ce nu moare şi continuă să traiască ar fi răspuns: "Pentru că e totuna" iar Montaigne nota cu privire la acest răspuns că moartea şi viaţa fiind totuna n-avem a ne teme de ultima zi pentru că ea nu adaugă morţii mai mult decât oricare altă zi dinaintea ei şi ne povesteşte cum Chiron, centaurul, a refuzat veşnicia când a fost înştiinţat despre ce înseamnă ea. Acelaşi Michel de Montaigne ne scrie că oricât am trăi de mult nu trebuie să ne îngrijorăm deloc pentru că oricât trăim nimica nu stricăm din timpul nesfârşit al morţii noastre.
Unde ajung să vorbesc despre discipolii lui Pitagora şi despre unele numere ciudate. Scena de uciderii lui Hipassos se petrece într-o seară, cândva în secolul al cincilea înainte de Naşterea Domnului când acesta, mergând la izvor aplecat, pentru a-şi face una din cele 5 spălări zilnice este surprins nu de miticul "mistreţ-cu-colţi-de-argint" la a cărui vânătoare pornise încă din copilărie ci chiar de fraţii săi de credinţă şi ucis. Cauza mediată a morţii sale este că descoperise nişte numere ciudate atunci când a încercat să împartă diagonala unui patrulater la latura sa. Numărul acela stricător al cosmosului nu este nici par nici impar pentru că, după cum au aflat fraţii, diagonala patrulaterului nu se divide prin latură. Cosmosul (care în greacă înseamnă ordine) frăţiei şi doctrina s-au topit ca gheaţa pusă pe foc în faţa unui biet număr care peste două mii de ani va fi numit "număr iraţional" (de fapt Cantor a demonstrat că majoritatea numerelor sunt iraţionale şi că acestea sunt regula iar numerele care se pot exprima sub forma de fracţie sunt excepţia). Astfel, prin descoperirea lui Hipassos, s-a aflat că exista lucruri care deşi sunt de acelaşi fel nu pot fi măsurate ori exprimate unul prin celălalt.
Aici mă întreb dacă viaţa şi moartea sunt cumva măsurabile una prin alta. Sunt unii, o cititorule, care cred că moartea ar fi nu numai peste tot în jur ci şi că ar fi nesfârşită.

Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi

În această abundenţă şi nesfârşire a morţii găsesc aceştia că se află măreţia ei de parcă un lucru ar fi cu atât mai important cu cât ar fi mai mult şi mai mare. În această viziune viaţa este o excepţie aproape insignifiantă pentru că dacă am raporta durata vieţii la durata morţii, făcând astfel o fracţie cu viaţa la numărător şi moartea la numitor am avea un lucru nedefinit (fracţiile de acest fel nu au rezultat definit) iar dacă am aşeza moartea la numărător şi viaţa la numitor, oricât de mare ar fi cifra vieţii noastre câtul ar fi tot 0.
4. Unde încerc să demonstrez eroarea eminesciană. Eroarea aceasta porneşte de la ideea că durata vieţii şi durata morţii se pot măsura prin aceeaşi unitate. Eroarea aceasta efectiv ne "sare în ochi" dacă ne întrebăm în ce fel ar exista timpul pentru cei morţi şi conştientizăm că estimarea timpului morţii se face din perspectiva vieţii, din perspectiva celor vii. Pentru cei morţi (în măsura în care moartea nu echivalează inexistenţă), timpul, astfel cum îl percepem noi, s-ar putea să nu mai existe. Este o simplă ipoteză însă ceea ce doresc să arăt este aceea că nu există nici un motiv să măsurăm cu durata vieţilor noastre moartea altora iar dacă totuşi o facem trebuie să ştim că rezultatul va fi dincolo de raţional. De aceea vin şi vă spun că două ceasuri de viaţă durează mai mult decât toată moartea tuturor morţilor ce au fost şi vor fi de la începutul şi până la sfarşitul universului şi că regula este viaţa iar moartea este excepţia, că viaţa e nesfârşită iar moartea e nimic.

Cateva cuvinte despre normalitate

2010-08-05T20:16:00.001+03:00

Modul de punere al problemei. Normalitatea e un concept gaussian. Pentru cei uituci scriu aici ca Gauss e neamtul ala care s-a holbat atata la un clopot pana Domnului i s-a facut mila de el si i-a soptit: "Bre Johann, forma asta e distributia "normala" a probabilitatilor". Cu alte cuvinte, daca reprezentam grafic pe doua axe (x pentru marime si y pentru numarul de cazuri) IQ-ul a 1000 de americani (NU SUNT RAUTACIOS!) o sa obtinem o curba in forma de clopot ... btw, acum cativa ani asa s-au prins profii ca rezinentii la medicina au copiat, curba arata prea puternic spre dreapta. Privita (sau holbata) gaussian cee ce noi numim NORMALITATE e doar o chestiune de frecventa sau mai bine zis de aflarea intre limitele medianei unui comportament social.
Deviatia standard. Cu alte cuvinte: "Cat ma pot abate eu de la mediocritate fara sa ies din normal?" No-no! Sedeti binisor mai! Daca va ganditi ca sunteti liberi sa stabiliti singuri limitele mediocritatii va inselati. Neamtul din Gauss nu i-a dat voie lui Johann sa moara inainte de a stabili un raport matematic privitor la limitele normalitatii-mediocritatii. E vorba de deviatia standard ori de surorile ei mai destepte numite deviatia medie absoluta si deviatia asteptata. Aceste deviatii (asupra acestui cuvant romanii ar trebuie sa revendice paternitatea!) sunt formule matematice pentru a masura variabilitatea intr-un lot. Simplu: daca IQ-ul mediu in Ohio este 70 iar 65 si 75 sunt limitele exterioare ale mediei (iertare statisticienilor! promit ca nu mai fac!) eu, care am un IQ de 85, (masurat cu rigla!!) sunt un fel de geniu daca ma mut acolo (de aia, oare,nu-mi dau astia viza ?) pentru ca le-am spart variabilitatea.
Normalitatea chestiunilor nemasurabile. Oriunde poti sa pui rigla, cantarul, sau un SDV (Sistem ori Dispozitiv de Verificare) si sa spui: "Asta e atata!" vei fi sub "imperium-ul" lui mos Gauss. Exista insa o multime de lucruri nemasurabile - e de neconceput o scala a dragostei si masurarea deviatiei standard aici; la fel de neconceput ca si masurarea pe o scala a satisfactiei sexuale (ganditi-va cum ar arata un anunt la matrimoniale: "Tanar student cu sigma 6 pe scala Eros2.1 caut tanara cu sigma mai mare de 4 pentru ...." (eeeh … whatever …) In lumea aceasta stranie a nemasurabilului normalitatea poate fi definita uneori altfel si putem sa-I dam voie fiecarui individ sa se considere normal. De ce doar uneori? Pentru ca - exempli gratia - chestiunile morale desi sunt nemasurabile prin natura lor se supun imperium-ului mediocritatii prin excluderea atat a celor prea josnici cat si a celor prea ridicati (primii sunt amorali iar secunzii sunt sfinti).
Normalitatea sociala: incredibil de trista dar adevarata poveste a lui Ureche Crestata. Necesitatea existentei haitei e data de imprejurarea ca fara unirea si cooperarea haitei fiecare individ va fi mai flamand. Asadar cooperarea poate fi definita ca fiind orice comportament social de grup care profita indivizilor mai mult decat daca acestia ar actiona individual. Problema e in fapt foarte simpla: Vrei sa mananci carne de cerb? Coopereaza! Vrei pulpa de bizon? Coopereaza! Normalitatea haitei sta in cooperare.
Unde Ureche Crestata isi face de cap: egoismul. Ureche-Crestata s-a prins insa de o smecherie: Cand haita sare la bizon iar dobitocul ala urias incepe sa dea din copite si sa impunga, Ureche-Crestata cade intr-o transa meditativa ori se face ca ploua ori chiar simuleaza ca i-a intrat un spin in laba. Apoi, dupa ce spiritul lui nenea ala cu coarne si copite a trecut in Vesnicele Plaiuri ale Pascutului, Ureche-Crestata mananca cu pofta si pentru ca e odihnit si fara nici o rana ii poate bate pe toti aia care incearca sa puna botu'la bucata lui.
Unde Ureche Crestata o incaseaza si devine filosof aristotelian afland ca intregul este inaintea partilor: ostracizarea. Ca urmare a acestui comportament Ureche-Crestata ar trebui sa fie cel mai frumos si mai sanatos lup din toata haita, sa faca cei mai multi lupisori cu cele mai multe lupite. Lupisorii astia, mostenind gena egoista a lui Ureche-Crestata, urmeaza sa profite si ei de haita si sa se inmulteasca in detrimentul celor cooperanti. Peste cateva generatii ar trebui sa mai existe numai lupi cu gena egoista a lui Ureche-Crestata, lupi necooperanti. Dar atunci, de cine sa mai profite stra-stranepotii lui Ureche-Crestata? Egoismul ofera avantaje evolutive individului atata timp cat exista cooperare, daca toti sunt egoisti avantajul egoismului dispare. Paradox? Doar aparent. Trebuie sa va dau o veste proasta: Ureche-Crestata e ostracizat de haita. Nici o lupita nu si-a mai ridica codita ca sa-l salute, iar Ureche-Crestata e batran si fara urmasi. Toti s-au unit impotriva lui iar el ajunge sa mai roada doar oasele curatate de carne. E batran, ursuz si slab si e foarte trist pentru ca habar nu are de ce nu a functionat teoria lui privind avantajul evolutiv oferit de egoism.
Unde filosofam impreuna privitor la soarta lui Ureche Crestata: normalitatea sociala. Respingerea de catre intregul grup a oricarui comportament deviant sau neobisnuit este singurul mod in care cooperarea poate sa devina un avantaj evolutiv pentru haita. Altfel, daca cei care se comporta neobisnuit si deviaza prin aceasta de la media comportamentului, nu sunt reprimati, urmeaza ca grupul sa dispara. Normalitatea este asadar modalitatea prin care un grup de lupi, maimute ori oameni salveaza grupul de la distrugere impunand o medie a comportamentului care desi este pagubitoare pentru fiecare individ in parte va profita grupului. Nu neglijati normalitatea, dragalasilor, daca nu vreti sa aveti soarta lui Ureche-Crestata.
Unde filosofam mai departe cu privire la mediocritatea noastra si ne intrebam: cum este posibil? O problema majora a evolutionismului a fost solutionarea aparentului paradox ce rezulta din imprejurarea ca procesul de evolutie produce grupuri morfologic distincte numite specii, grupuri in cadrul carora indivizii sunt insa incredibil de asemanatori. Cu alte cuvinte: Cum naiba se ajunge la speciatie daca tendinta fireasca a oricarei specii este sa-si pastreze unitatea morfologica? Paradoxul de mai sus este de fapt expresia unei probleme mai mari a evolutionismului, problema care se intinde pe doua coordonate:
- Pe de o parte formele de tranzitie dintre o specie si alta lipsesc aproape cu desavarsire, ceea ce-i face pe creationisti sa zambeasca superior si sa zica: "Vedeti ba, fraierilor ?"
- Pe de alta parte si parca tot pentru a le face o bucurie creationistilor exista o remarcabila raritate a formelor fosilele de tranzitie in contextul mai larg al evidentei ca speciile se dovedesc forme extrem de stabile in timp. Aceasta observatie conduce la concluzia ca evolutia are loc in mod abrupt, in salturi (cica ar fi numa' salt inainte … cu toate ca daca-l vezi pe Nicolae Guta alaturi de un urangutan ajungi sa te indoiesti).
Unde legam povestea lui Ureche Crestata de evolutionism si filosofam mai departe. De ce oare Doamnul Muzicii si Stapanul Gandurilor in loc sa ne dea un tablou evolutiv simplu si clar, (sa-l priceapa tot omu') la fel ca cele din desenul de la scoala in care cimpanzeul se ridica in 5-6 miscari si se facea om intelept ne-a dat un puzzle in care tocmai piesele cele mai importante (formele de tranzitie) lipsesc a ramas o enigma multa vreme. Apoi, cineva (nu spui cine, persoana importanta!) si-a dat seama ca daca creaturile sexuate nu ar fi deranjate sa se imperecheze cu indivizi anormali, cu caractere care ies din comun, cu eventuale mutatii, atunci tabloul evolutiv ar fi ca si ala de la scoala in care cimpanzeul s-ar face in cativa pasi om (sau ceva care seamana cu un om insa cu atat de multe si atat de mari variatii incat greu ai putea sa spui care e om si care e maimuta). Insa, spre norocul nostru, exista o tendinta clara a tuturor creaturilor sexuate de a-si cauta parteneri care se afla in media speciei, aceasta medie fiind de fapt simbolul frumusetii. Banuiesc ca va pare ciudat iar doamnele vor fi poate oripilate daca le voi spune ca idealul de frumusete fizica este cea mai desavarsita mediocritate (se poate verifica usor faptul ca prin combinarea mai multor fotografii ale unor femei fara nimic deosebit se obtine o fetiscana sexy si chiar o frumusete deosebita). Nici in ceea ce priveste frumusetea morala nu putem sa ignoram aurea mediocritas pentru ca extremele de comportament sunt egal privite ca daunatoare. Dupa cum se poate observa, aceasta tendinta de a cauta parteneri de imperechere cat mai apropiati de media speciei rezolva atat problema asemanarii dintre indivizii unei specii (pentru ca cei cu caractere deosebite, "Quasimozii" (oops!) umani ori animali, nu mai apuca sa-si transmita caracterele unice pentru ca sunt evitati de toate mediocrele Esmeraldele care-si doresc parteneri cel putin la fel de mediocri ca si ele) cat si problema evolutiei in salturi.
Unde terminam cu filosofatul si tragem unele concluzii (ce credeati ca fac la punctul nr. 10, ha ?) Johan Koeslag a numit aceasta tendinta koinofilie (koinos = comun, mediocru, normal in gr.). Din acest unghi de vedere normalitatea poate fi definita ca modalitatea prin care specia isi protejeaza fenotipul. Sociabilitatea, modul de exprimare al emotiilor, limbajul, miturile, ritualurile, toate sunt stabilizate pe calea mecanismului koinofiliei.

O vizită în iad

2010-07-26T00:12:00.007+03:00

What if this world is another planet's Hell? Aldous Huxley.

…

For some people God apear as a comedian, playing for an audience too afraid to laugh. Voltaire.

…

"nothing burns in hell but the self" ... Eckhart von Hochheim, Theologia Germanica

…

Am cunoscut acum câtva timp o persoană care îşi amenajase un iad personal, un iad mobilat cu destul de multa grija şi foarte real. Totul s-a petrecut foarte simplu: am prins lângă un pârâu din apropiere un porumbel voiajor negru, aproape mort de oboseală, care avea legată de piciorul stâng o invitaţie confecţionată din carton gros cu o faţă purpurie si una neagră. Pe faţa purpurie o mână scrisese cu o grafie tremurată:

iar pe faţa neagră acceaşi mână notase adresa. Vopseaua ieftină (acuarela?) de pe carton era pătată de parcă persoana care scrisese ar fi picurat lacrimi peste scrisul tremurat. Privită în lumina soarelui faţa neagră dezvaluia sub stratul pe care era notata adresa un scris aproape sters:

Uşa iadului era acoperită cu vopsea gri scorojită şi mirosea a mucegai vechi şi a morgă (Daca aţi vizitat vreodata o morgă ştiţi ce vreau să zic prin "miros de morgă", nu-i aşa? Daca nu aţi fost niciodată într-un astfel de stabiliment vă scriu că este o combinaţie de mirosuri: duhoare de hoit, miros de intestine, iz de coniac ieftin baut pe burta cadavrelor şi sudoare de autopsier). Cu tot aspectul jalnic al uşii, (ce-a ajuns si ţara asta, dom'le, daca nici macar pentru uşi de iad nu mai există fonduri!) sub vizor era un ornament baroc, de bronz, în formă de inimă.

Iadul avea o singura încăpere. Un iad destul de modest, un iad facut pentru nefericirea unei singure femei care nu-şi dorea să moară însă nici nu putea să trăiască. Pe peretele din stânga era un afiş mare cu un bărbat zâmbitor tinând în mână un capat de funie: "Spânzură-te!" scria cu litere de o schioapa. Pe peretele din dreapta un alt afiş cu acelaşi bărbat zâmbitor: ".O sa-ti rup spinarea aia de curvă!". Peretii erau stropiţi aproape peste tot cu sânge închegat şi sub fiecare pată mai mare era câte un graffiti cu conţinut oarecum asemanător: " Dumnezeii mă-tii de curvă ordinară, daca mai fugi de mine te omor!"; "N-ai unde să scapi de mine!" scrisese peste tot cineva.

Înăuntru era înăbuşitor de cald şi mirosea a fiinţe mici şi a moarte. Auzindu-mi paşii Stăpâna iadului modest a tresărit şi s-a ghemuit asteptând o imaginară lovitură.

"Deschide geamurile, te rog, şi aeristeste!", i-am zis, "Miroase ca naiba de greu aici!", iar apoi: "Haide la o plimbare, e soare afara, e cald, e placut". Stăpâna iadului cel mic se pieptăna însă în faţa unei oglinzi în care, în mod straniu, nu se reflecta deloc faţa ei ci doar mâinile, piaptănul şi părul (Stăpâna iadului avea mişcări sacadate şi ochii inroşiţi de la plâns). M-a privit tulbure şi m-a întrebat cu o voce de lunatică: "Sunt frumoasa?".

"NU EXISTA FRUMUSEŢE ÎN IAD"

cred ca am raspuns, "Trebuie să renovezi totul, să schimbi culorile, să redecorezi şi să transformi iadul tău într-un spaţiu locuibil. Dacă faci asta, frumuseţea va veni singura să locuiasca aici, chiar fără sa o chemi".

"Spune-mi că sunt frumoasa!" mi-a cerut ea cu lacrimi izvorând din ochii inroşiţi de plâns,

"NICIODATA NU MA POT VEDEA IN OGLINDĂ, NU STIU CUM ARĂT" ...

"TE ROG, SPUNE-MI CA SUNT FRUMOASĂ" ...

apoi, cu lacrimile care-i curgeau din ochi, printre sughiţuri şi gemete de plâns, a izbucnit:

"FUTU-ŢI DUMNEZEUL MĂ-TII DE OGLINDĂ FUTUTĂ!" ... "DISPARI DE AICI CRETINU' DRACU' !" …

Când am închis după mine uşa iadului i-am auzit vocea înecată de plâns:

"TE ROG, TE IMPLOR SA MĂ IERTI", "IARTĂ-MAAAAAAA!", "NU MĂ LĂSA SINGURĂ AICI, TE IMPLOR!"

NU VREAU SĂ MOR SINGURĂ!

..."O sa ma spânzur cretinule!", " Toţi sunteţi numa' niste jigodii" "Eşti un cretin!" ... "Futu-vă-n cur de jigodii!" .... "Ierta-ţi-mă! Ierta-ţi-măăăăăăăă" Iartă-măăăăăăăăăăăăăăăă"

IARTĂ-MĂ!

...

Cea mai crunta invaliditate de care poate fi afectat cineva este incapacitatea absoluta de a fi fericit. Soren Kirkegaard nota odată, ironic, ca cei mai mulţi oameni gonesc după fericire cu atâta frenezie încât trec în goană pe lângă ea,

fiinţa aceasta care şi-a făcut un iad numai pentru ea … se ascunde acolo, în iadul ei, de toate lucrurile care-i fac iadul.

Domnul Cântecului, Domnul Culorilor, Domnul Emoţiilor

2010-06-09T20:56:00.002+03:00

Venisera o pereche de batrani, sot si sotie, de printr-un sat de munte cu o pereche de boi la vanzare in piata Halmagiului acolo unde, odată, demult, venea si Lica Samadaul sa cumpere porci. Erau niste batrani mititei, sotii acestia si nu mai puteau muncii cu boii, dar li se rupea inima dupa ei si le vedeai tristetea pentru ca trebuie sa-i vanda. Aveau o pereche de boi imensi cu coarne lungi, frunte lata, copita cat o paine ... uriasi, de vreo 800 kg bucata. Simtind rost de castig, aproape imediat apar niste geambaşi si incepe târguiala. Batraneii erau in mana geambaşilor ca lutul in mana olarului. In sfarsit, se face targul iar unul din geambaşi incepe sa traga de lantul unuia din boi ca să-l urce pe cantar. Boul merge pana la cantar ca un mieluşelo dar acolo se opreste si ... 8 oameni nu-l puteau urni din loc, cred ca se putea face focul sub el si tot nu s-ar fi miscat. Geambaşii incep sa-l bata … ca pe boi, adica cu lantul peste botul umed, cu pumnii ... nimic. Batrana plangea de parca i-ar fi plecat feciorul in catanie si se apropie de bou, le stiga acelora sa-l lase in pace si apoi se apleaca si-l saruta pe bot si ii spune: Hai Iambore, hai măi draga. Atunci boul s-a miscat ca prin minune, de parca emotia transmisa prin sarutul acela fusese ceea ce asteptase toata viata lui. Simtea la fel de clar ca înainte ca merge la moarte, dar nu cred ca-i mai pasa deloc pentru ca, cu toata putinatatea mintii lui de bou, nesfarsita emotie ca şi prezenţa Domnului Culorilor, il facuseră sa-si invinga ceea ce părea de neinvins: instinctul de fuga si frica de moarte.

Lucrul acela tainic pentru care venise pe lume se implinise.

Emotia. Ex-movere, adică să te mişti spre înafara ta, să te arăţi altora mergând înafara ta, să te faci cunoscut altora.

Emoţia stârnită în noi de o "altă realitate" este legătura noastră cu numinosul (nu cu înfricosătorul numinos al lui Otto ci cu emoţia cea mai caldă şi purificată de frică). Ne putem întreba daca nu cumva exista un "organ" pentru a simti numinosul-cel-cald-şi-senin si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat, ori dacă frica, spaima angoasa şi teroarea sunt emoţii sau defecte ale emoţiilor.

Nu fac aici o analiză a fenomenului prin care cu ajutorul emoţiei ne conectăm la o realitate care mie nu-mi produce în nici un caz teamă (mi-e cu totul străin acel mysterium tremendum et fascinans al lui R.Otto) ci o intensă bucurie şi marturisesc că emotia simtita de mine ori de câte ori am simţit prezenţa sacrului în preajma mea are gust si miros de scortisoara cu vanilie si fragute si este pe cat de portocalie îmi permite Domnul Culorilor sa o vad.

Fac o mică paranteză şi scriu aici că Domnul Culorilor şi Stapanul Sunetelor sunt nume inventate de mine pentru Cel-care-genereaza-realitatea-ultima. Din păcate, pentru ca nu sunt deloc sinestet, această realitatea ultimă mi-o pot imagina doar ca fiind unitară cu toate ca eu o percep fragmentat. Insa chiar fara sinestezie nu pot fi impiedicat sa-mi inchipui ca fiecarui sunet ori fiecărei idei ii poate corespunde o culoare, un miros ori un gust.

Ce se întâmplă, însă, cu realitatea aceasta emoţională într-o societate cumva grăbită să-l creadă pe Husserl care descria reductiunea eidetica ca fiind metoda ideală prin care, variind la nesfarsit continutul unei reprezentari, degajam esenta clara (si pura) din ambalajul nefolositor de emotivitate; ce facem cu sufletele noastre în societatea în care emotia a fost definita fie ca "imposibilitate momentata de adaptare la o anumita situatie" ?

Eu vin si afirm preemergenta emotiei asupra intregului real. Banuiesc ca "emotionism" ar fi denumirea potrivita pentru doctrina mea, daca as avea o doctrina. Nu am una, chiar daca sunt - insa intr-un mod foarte diluat - un fel de epigon (in greaca inseamna progenitura) mutant al lui J.P. Sartre care in "Schita asupra unei teorii a emotiilor" arata ca schema clasica de studiu a emotiilor privite ca reactie la real este falsa si ca, macar partial, emotia produce realitatea nu invers. Nu insist prea mult aici asupra acestui aspect insa smecherul de Sartre proceda la demonstratie inversand schema "vad un urs, mi-e frica, fug" cu o alta in care emotia nu numai ca se alimenteaza singura, ci este chiar produsa de minte si determina realul, respectiv: "fug, mi-e frica, vad un urs". Astfel descoperim ca dragostea nu este o reactie la aspectul partenerului (pare apt de reproducere ergo ma indragostesc de el) si nici nelinistea metafizica ori extazul mistic, (ca forme ale emotiei pure) de care cei fericiţi suferă uneori, nu sunt simple reactii la eventuala indigestie produsa de o cina prea opulenta ci modalităţi prin care mintea satisface nevoi sufletesti pe care doar le banuim.

Un fost regizor de teatru explica odată unor tinerei novici: "Dragalasilor, toata arta actorului sta in modul cum acesta reuseste sa transmita celorlalti emotia pe care o traieste. Emoţia este realitatea. Incercati sa aveti emotii puternice si clare si sa le canalizati spre ceilalti. Daca veti face asta o sa puteti face orice doriti voi. Veti putea fi nu numai actori ci si poeti, scriitori, muzicieni, pictori sau ... alcoolici ori poate drogati, daca joaca cu emotiile şi cu realitatea este prea mult pentru sufletelul vostru fragil si va trebui sa va "anesteziati".

Emotia este o conduita magica, un efort al samanului-emotiv de a impune "realitatea sa" şi de a schimba lumea cu ajutorul mintii; emotia poate fi însă si un mod de a eşua lamentabil intr-o societate macho-izata si oarecum abrutizata in care emotivitatea este asimilata slabiciunii.

Se uita uneori ca emotia ca manifestare a realităţii ultime are un sens si un scop si dezvaluie in cel mai pur mod intentiiile (chiar inconstiente) ale celui care le trăieşte. Se uita si ca emotia transmisa celorlalti satisface una din exigentele cerute de prietenul nostru (hehe) Marcus Tulius (Cicero) oricarui discurs: aceea de a misca sufletul celorlalţi şi de a le produce astfel senzaţia realului.

Mă trezesc uneori dimineaţa cu bucuria că tot jocul acesta cu mărgele de sticlă pe care-l numim viaţă, dacă este privit prin realitatea emoţiilor noastre, apare orbitor de plin de luminoasă frumuseţe.

“Anotimpurile nu se tem să moară” Blue Oyster Cult. Don’t fear the reaper.

2010-04-25T12:28:00.002+03:00

"Până şi tristeţe este un meşteşug căci nu te deprinzi aşa de uşor să fii singur zi de zi şi să te căzneşti în nemângâiere, supunând năvala amărăciunilor unei culturi intime." Emil Cioran

Tocmai am împlinit prima mea mie de ani!

Ori poate că-s doua mii şi am uitat ?

Mă simt de parca mi-a crescut deja iarbă pe piept,

Iar un stejar secular ar avea rădăcinile în burta mea.

Zilele si noptile nu mai sunt nimic.

Se scurg şi nu le simt. Se duc şi nu-mi mai spun nimic.

Nu mi-e dor,

Nu-mi doresc ceva anume.

Doar mă bucur uneori, odata la 100 de ani, când fiul meu vine să-mi arate chipul său luminat de zâmbet,

Apoi adorm şi vreau să nu mă trezesc.

Nu traiesc, doar exist.

Sa-L cauti si sa nu-L gasesti

2010-04-25T11:36:00.001+03:00

"Important nu e sa-L gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in El, ci sa-L cauti. In clipa in care iti spui ca L-ai gasit, de fapt L-ai pierdut pentru totdeauna." Octavian Paler

Mordechai: Offf, goy-ul acesta pe care l-am indragit! Cat de tanar era, cat de frumos si cat de naiv. Sa creada el ca-L poti pierde pe Domnul Culorilor.

Mordechai a invăţat de la rabi Israel ben Eliezer:

Cum isi invata un tata fiul sa mearga ? Il pune in picioruse si il tine de manute dandu-i incet, incet drumul in timp ce el se trage inapoi. Cu cat tatal se trage mai tare in spate cu atat fiul sau incearca sa-l ajunga. Asa invata fiul sa mearga.

Domnul Culorilor si Stapanul Sunetelor se poarta la fel cu noi. Cu cat incercam sa-L ajungem cu atat pare ca se departeaza pentru ca El, ca un tata iubitor/ca o mama iubitoare, ne invata sa mergem. Dar acest lucru nu face decat sa ne creasca dorul de a-L atinge. Cu cat avem impresia ca se mareste distanta fata de El cu atat ne dorim mai mult sa-I fim aproape. Dar daca fiul invata sa mearga singur aceasta nu inseamna ca si-a pierdut tatal.

Câteva vorbe despre sex

2010-04-11T23:26:00.001+03:00

MOTTO:

NO ONE IS FREE, EVEN THE BIRDS ARE CHAINED TO THE SKY

Bob Dylan

Tranşând spinoasa problemă a libertăţii în felul lor foarte pragmatic, latinii au stabilit că libertatea fiecãrei persoane merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi câtã vreme te foloseşti de ceea ce este dreptul tãu nu dãunezi nimãnui. La fel de pragmatic romanii tranşau problema libertăţii sexuale. Libertatea sexuală urma aceleaşi limite, însă se putea manifesta doar pentru bărbaţii liberi. Cu alte cuvinte, doar dacă printr-un cosmic accident te năşteai bărbat şi liber, iar după ce ai beneficiat de o astfel de extrem de favorabilă soartă luptai să păstrezi condiţia de om liber, puteai beneficia de libertate sexuală. Sclavii şi femeile nu aveau acces la acest privilegiu numit "libertate sexuală".

Etimologia substantivului virtute provine din latinescul virtus (vir, adică bărbat), având aceeaşi origine cu "viril" al cărui sens primar este însă mult mai uşor de intuit pentru că acesta din urmă, mult prea fudul, a omis să-şi schimbe masca în timpul balului. Pentru romani virtutea putea fi numai bărbăţie, masculinitate în stare pură iar vir-tutea era fără discuţie legată de sexualitatea activă. De la romani am moştenit unele supărătoare clişee în care sexualitatea activă e o virtute iar cea pasivă o josnicie.

În această viziune în care masculul alfa e virtuos (poate chiar virtuoz, he-he-he) iar femeia pe care o violează e josnică (nota bene! Lucreţia se sinucide pentru că a fost violată de Sextus) nu mai prea este loc pentru libertate sexuală decât în ceea ce-l priveşte pe Sextus. În această ordine, patricianul roman supărat arăta cu degetul către cel care-l supărase şi-i striga acestuia: "Te irrumo!" ori "Te pedico!", expresii a căror traducere am să o omit.

Pare că nimic nu s-a schimbat în ultimii 1800 de ani în această lume în care chiar şi femeile, care din cauza "constrângerilor" biologice sunt capabile doar de sexualitatea zisă pasivă, (să mă ierte cele care sunt mai active decât aşa-zişii activi) par să valorizeze exclusiv o atitudine pe care am sa o numesc "macho-istă" şi am să o definesc ca fiind atitudinea prin care nu numai că îţi impui voinţa împotriva voinţei partenerilor sexuali ci, mai mult chiar, ignori această voinţă. Cu toate că această atitudine a masculului alfa nu s-a schimbat în esenţa ei (e posibilă oare o schimbare aici? Nu cumva e vorba despre ceva ce ţine de natura noastră?), ceva-ceva pare să se fi schimbat în alt plan.

Cuvintele îşi schimbă periodic valoarea semantică, transformându-se mereu în altceva. În această atmosferă de bal-mascat în care verbul "a lămuri" (iniţial însemnând a curăţa un metal ori alt lucru până faci acel lucru să lucească, îşi pune o altă mască şi devine descrierea unei operaţii prin care mintea partenerului de dialog este curăţată de o anumită eroare) virtutea a devenit o calitate/proprietate accesibilă ambelor sexe (Aha! Femeia chiar concepută ca exclusiv pasivă sexual poate fi vir-tuoasă!). Transformarea aceasta, una din cele mai uimitoare, merită o analiză, după cum Parisul cucerit de Henric al IV-lea merita o liturgie.

Mergând pe stradă, stând la rând la bilet pentru concertul de închiderea stagiunii la Filarmonică ori ascultând ce-şi spun galeriile Stelei şi Rapidului o să constataţi că sunt destui cei care că îl vor "irruma" pe cel care i-a nemulţumit ori că pentru a-l convinge pe unul să facă, să nu facă, ori să dea ceva urmeaza … "pedicaţia". Nu cred însă că o să auziţi pe nimeni afirmând laudativ că a fost … "irrumat" ori încercând să-l insulte pe unul prin îndemnul la "pedicaţia" activă. Aparent nimic nu s-a schimbat de pe vremea romanilor când " te irrumo" şi "te pedico" erau considerate virtuţi pentru partea activă iar atitudinea pasiva prin care se recepţionau activităţile cu conţinut sexual enumerate înainte, erau grave vicii. Sexualitatea pasivă pare în continuare a fi condamnată de morala populară care acceptă că este "OK" să introduci "fascinus-ul" în gura, vaginul ori anusul altuia (mucho macho, senor!) însă îl dispreţuiesc pe cel în gura, vaginul ori anusul căruia poposeşte acesta. În această ciudată "ordine macho-istă" cea/cel care acceptă/ ori savurează sexul pasiv este josnic, pervers şi dispreţuit însă, deloc surprinzător, partea activă în această activitate e tot un vir-tuos aşa cum era pentru romani, adică în limbajul modern "un tip bine", "un tip experimentat" ori chiar "un tip şmecher" însă în nici un caz dispreţuit.

Din cele de mai sus urmeaza că am moştenit de la romani ideea că sexul este un altfel de luptă cu un învingător şi un învins (şi că doar cel care obţine victoria, adică este activ, contează), că sexul în esenţa sa trebuie conceput ca o activitate contondentă, ca o luptă dură în care lovitura cu scutul în gură ori în barbă "à la legionare roman" au fost înlocuite de "irrumaţia/pedicaţia" à la Sextus" şi că la peste 1500 de ani de la dispariţia "imperiului care a stabilit planul general al istoriei" ideile noastre despre sex sunt cam aceleaşi.

Pare ciudat că nu am reuşit să ne desprindem de mentalitatea lor în condiţiile în care privim societatea romană cu un zâmbet uşor afectat de un nejustificat aer de superioritate (adică dacă nu mai avem scalvi iar femeile nu mai sunt juridic privite ca fice ale soţilor, prin aceste lucruri le suntem muuult superiori din toate punctele de vedere? Chiar asa?).

Pentru romani era de neconceput ca sclavul ori femeia să fie sexual activi iar stăpânul/soţul să fie pasiv. Tot aşa pentru societatea actuală e de neconceput ca cineva să se laude cu sexualitatea sa pasivă. De aceea o femeie, să o numim Dulcineea, care afirmă că în, să zicem, 10 ani a făcut sex cu 50 de bărbaţi este, în cel mai bun caz, dispreţuită (nu numai de bărbaţi ci mai mult de femei) însă un bărbat, să-l numim Dulcineeus, care face afirmaţia că în acelaşi interval de timp a făcut sex cu 50 de femei este în cel mai rău caz foarte uşor criticat că este cam … neserios (dacă are farmec atât bărbaţii cât şi femeile o să-l critice foarte, foarte, foarte uşor şi cu un zâmbet în colţul buzelor). Însă orice critică îşi va pierde puterea în faţa faptului că Dulcineus este admirat, invidiat dar nu dispreţuit.

În timp ce 9 din 10 persoane vor aprecia moralitatea Dulcineei ca fiind în cel mai bun caz îndoielnică iar pe Dulcineea ca pe o persoană categoric de evitat în plan sexual (să fie o parteneră episodică este lucrul cel mai mare care i se poate oferi de către un bărbat, însă aici curiozitatea face mai mult decât teama) 9 din 10 femei îl vor privi pe Dulcineeus ca pe un partener sexual de râvnit. În vreme ce căsătoria Dulcineei ar fi privită ca o fraiereală pentru "bietul dobitoc" care "s-a pricopsit cu "poama aia", căsătoria lui Dulcineeus o să fie privită ca o mare victorie pentru doamna Dulcineeus care "i-a pus căpăstrul armăsarului". Aşadar în primul caz lumea crede că nefericitul soţ s-a ales cu o gloabă răpciugoasă în vreme ce în al doilea caz toată lumea admiră priceperea prin care a fost supus celebrul armăsar de rasă pură.

Acum să facem un mic experiment mental împreună şi să ne imaginăm că atât Dulcineea cât şi Dulcineeus afirmă că în acelaşi termen de 10 ani au făcut sex cu un număr de 50 de parteneri sexuali, însă fiecare din ei atât cu bărbaţi cât şi cu femei în număr aproximativ egal.

Ooops! Acum faceţi câţiva paşi înapoi şi admiraţi perspectiva. Dulcineea a devenit parcă mai puţin periculoasă sexual şi moral, iar bisexualitatea ei pare că o "înnobilează" parţial datorită acelui misogin curent "lesbian chic" apărut prin anii '90, care fiind prost înţeles de feministe a ajuns pentru unele din ele simbol al acceptării sexualităţii feminine de către bărbaţi (eroarea este grosieră deoarece empiric se poate stabili că există un raport de proporţionalitate între cât de misogin poate fi un individ şi cât de dispus este să accepte că bisexualitatea feminină ori lesbianismul sunt chic ori chiar foarte sexy).

Însă Dulcineeus este definitiv compromis prin dezvăluirea ambivalenţei sale sexuale. E terminat, desfiinţat, f….t (activ). Din armăsar de rasă a ajuns un fel de mârţoagă bisexuală dispreţuită atât de bărbaţi (care-şi dau coate zâmbind) cât şi de femei (care-l privesc altfel acum) de parcă fiecare din cele 25 de memorabile (bănuite) victorii sexuale asupra femeilor ar fi fost anulate de cele 25 de ruşinoase (tot bănuite) înfrângeri cu bărbaţii (cu toate că nu este o ipoteză de neglijat ca Dulcineeus să fi fost partea activă în toate cele 25 de "dueluri sexuale" cu bărbaţi).

În cazul Dulcineei este evident că activitatea ei sexuală cu femei este percepută ca fiind activă şi aceasta pare să o înnobileze, însă în cazul lui Dulcineus activitatea sa sexuală cu bărbaţi este percepută ca pasivă şi acest aspect îl transformă şi îl degradează. Aşadar ar trebui admis că nu bisexualitatea e cea care degradează imaginea lui Dulcineus ci bănuita sa pasivitate sexuală faţă de bărbaţi.

Toate acestea ne spun ceva despre cum concepe societatea noastră sexualitatea.

Adică eşti liber să o faci în orice orificiu disponibil şi cu orice persoană majoră si cu discernământ doreşti însă te poţi lauda cu asta doar dacă ai fost activ-penetrant pentru că dacă ai fost pasiv-penetrat trebuie să te ascuzi.

În mod straniu toată cohorta de rele care însoţeşte de obicei infidelitatea conjugală, adică gelozia, ura paroxistică care izbucneşte între foştii parteneri, senzaţia de "am fost trădată/tradat" au legătură cu metalitatea descrisă mai sus în care cel care e activ-penetrant şi prin aceasta virtuos e opus josnicului pasiv-penetrat. Mirării generate de afirmaţia de mai sus am să-i răspund că în ceea ce priveşte sexualitatea lucrurile sunt rareori ceea ce par să fie şi mai des ceea ce nu par deloc sa fie.

Despre Serioja Esenin şi despre viaţă

2009-12-27T17:23:00.004+02:00

Oamenii sunt ca focurile. Unii ard, altii doar fumega. A. G. G.

Astăzi, 27 decembrie, se împlinesc 84 de ani de la moartea lui Serghei Alexandrovici Esenin. Sinuciderea celui care până la vârsta morţii sale (30 de ani) a fost căsătorit de 5 ori şi a avut din aceste căsătorii 4 copii m-a surprins întotdeauna. Cred că trebuie să lăsăm la naftalină zvonul că Esenin ar fi fost asasinat din ordinul lui Leon Davidovici (Troţki) pentru că pe de o parte poezia lui Serioja ne avertiza oarecum cu privire la acest aproape incredibil sfârşit.

Esenin:

"Vezi, bucuria-i rara, cum la geamuri

Un zvon primavaratic s-a răsfrânt...

Iar eu, decât aş putrezi pe ramuri,

Mai bine ard cu flacară, sub vânt."

…

"Lună colilie, plai înzăpezit.

Tot cuprinsu-n pânză dalbă s-a-nvelit.

Mlada de mesteacăn plânge-n crâng mereu

Cine-i mort aice? - nu cumva chiar eu?"

Pe de altă Leon Davidovici nu pare (ni-l amintim ca pe un camarad a lui Vladimir Ilici şi victimă a lui Iosif Visarionovici nu ca pe un dur comisar bolşevic) genul de politician care să comande moartea unui poet (Iosif Visarionovici ar fi fost exact genul acela de politician). Care să fi fost cauza morţii lui Serioja Esenin? Pornind de la ideea că oamenii ar fi un fel de candele arzând uleiul dăruit de Divinintate atunci poate că Serghei Alexandrovici a ars in 30 de ani uleiul improbabililor (şi biblicilor) 125 de ani ce-i fuseseră hărăziţi. Moartea la 30 de ani ar fi aşadar efectul evident al felului cum şi-a cheltuit viaţa şi iubirea.

Ipoteza acesta, că fiecare suntem dăruiţi cu cantităţi echivalente de "viaţă" pe care – făcând abstracţie de accidente şi catastrofe – le putem cheltui fie în 30 de ani ca Esenin fie în 90 îmi pare interesantă nu atât pentru că "democratizează" (cu sensul de egalizare) viaţa şi moartea (moartea este oricum cea mai înaltă expresie a egalizării inegalităţilor) ci pentru că mă face să mă gândesc la ce ar putea fi acest lucru numit "viaţă" depre care Serghei se întreba dacă a trăit-o sau doar a visat-o.

Întrucât scopul meu nu este să aflu ce este această miraculoasă proprietate a lui "Das Sein" numită viaţă ci să împărtăşesc altora relaţia pe care o am cu poezia lui Serioja Esenin mă mărginesc să scriu că sunt puţini cei care au reuşit să mă impresioneze atât cu setea lor de viaţă (de aceea deşi nu pun la îndoială faptul că s-a sinucis, actul acesta îmi pare paradoxal). Cum, Doamne, să se sinucidă cel care era gata să sărute vacile, să dea ovăs cailor din joben şi să stranga sălciile in brate? De ce să o facă?

Esenin:

" Tu alba minune, tu limpede seara!

Fierbinti mi-s obrajii de gerul din crâng.

Rachitele zvelte cu sânii afara,

Îmi vine deodata la piept sa le strâng. "

Sinuciderea îşi găseşte însă rostul şi pare cumva firească în contextul ipotezei de mai sus în care Serghei şi-a dat de duşcă în 30 de ani toată licoarea pe care Domnul i-o hărăzise. Poate că acest potop de viaţă care curgea peste sufletul său l-a făcut să fie năbădăiosul huligan care umplea prima pagină a tabloidelor americane. După ce potopul a încetat, călcând arar prin nămolul rămas ca după orice potop poetul a scris:

Esenin:

La revedere-ţi spun, la revedere

Prieten drag, te am în piept cu dor.

Predestinata despărţire cere

O altă întâlnire-n viitor.

La revedere, fără vorbe, frate,

Nu te jeli cu geana-n trist ecou,

Sa moara ce e viu nu-i noutate,

Si nici ca sa traiesti nu-i ceva nou.

Esenin nu era cel care ar mai fi putut să trăiască ca o carcasă goală pentru că mândrul călăreţ al valurilor nu putea să trăiască târându-se prin nămolul postdiluvian. De aceea, aşadar.

"În livada zărilor, înalţii

Plopi îsi misca umerii de vânt.

Să priceapă totul pentru altii

E venit poetul pe pământ."

O alta faţă a mitului peşterii

2009-12-24T00:42:00.001+02:00

Ne vom inchipui ca mai mult sau mai putin intamplator (totul este cam asa) un grup de oameni se refugiaza intr-o tesatura de pesteri care nu-si mai are locul in actuala geografie subjugata de daimonul GPS. Această geografie ne-o putem imagina impreuna (pentru ca imaginatia va scapa intotdeauna oricarei tentative de ingradire, fie ea chiar una GPS).

Dupa câteva generatii vazul devine doar o amintire vaga iar dupa inca ceva timp (oare cum masoara oamenii acestia timpul, fara rasarit si apus, fara toamna si iarna si vara ?) un mit aproape uitat. Lumina inexistenta face vazul inutil insa oamenii acestia se descurca altfel de minune. Au mituri, o religie, spun povesti, se iubesc, se urasc uneori, etc.

Daca dupa secole un calator din Taramul luminii va incearca sa le explice ca el, fata de cele patru simturi pe care le au ei, mai are inca unul, ca cele doua organe, aparent fara nici un rost, care se afla situate in stanga si in dreapta bazei nasului ii folosesc lui ca sa se poata orienta si ca acest al cincilea simt este cel mai important simt al sau va fi privit cu neincredere. Poporul umbrei are multe mituri despre lumina si vaz, dar inteleptii sai stiu ca acestea sunt doar reprezentari imaginative ale starii paradisiace dinainte de caderea omului, ca "vederea" nu poate fi un simt cum este mirosul ci este doar o reprezentare a extazului in care samanii ajung sa stie care este cauza bolii lui Colt-de-cremene ori cauza imposibilitatii lui Mana-de-piatra de a face copii.

Chiar si o demonstratie prin care sa li se arate realitatea vazului ar putea fi inutila deoarece batranii din poporul umbrei nu sunt deloc convinsi de existenta vazului ori a luminii ci cred cu tarie ca aceleasi cunostinte pot fi achizitionate cu un simt al mirosului ultradezvoltat ori ca auzul ar putea fi antrenat ca sa fie in stare sa perceapa cele mai mici amanunte.

O parte dintre cei din poporul umbrei cred (chiar fara dovezi) ca lumina exista si ca vazul este ceva real. Vom numi pe acesti oameni "Petru" deoarece acestia sunt dispusi sa acorde credintei o mare pondere in cunoastere.

O alta parte din poporul umbrei are nevoie de o demonstratie clara, ceva ce sa cunoasca prin celelalte simturi pentru ca lumina si vazul sa fie notiuni acceptate ca reale in gandirea lor. Vom numi pe acesti oameni "Pavel" dupa numele celui care s-a convertit pe drumul Damascului doar dupa ce Domnul l-a intrebat personal si direct: "Saule, Saule, de ce ma prigonesti?".

Acum, revenind la lumea noastra, putem sa ne intrebam daca visele, revelatiile ori premonitiile sunt un mod de a cunoaste. Daca exista un organ pentru a simti asa ceva si daca nu cumva acest organ este la unii mai dezvoltat iar la altii mai atrofiat (cum sunt ochii celor din Poporul Umbrei ori cum este "busola" de la baza nasului pentru noi) Nu pot sa fac nici o analiza a fenomenului premonitiei ori sa gasesc un raspuns prea multelor intrebari care ma cam chinuie insa pot sa scriu cu convingere ca fenomenul acesta merita atentia noastra.

De ce m-aş reapuca de fumat?

2009-11-18T00:28:00.001+02:00

Înţeleg cã atitudinea consideratã "normalã" în prezent vis-a-vis de lăsatul de fumat este ca odată ce ai trecut Rubiconul acesta sã faci public ceea ce simţi, arãtând urbis et orbis cât de uşor este de fãcut pasul şi ce avantaje enorme ai în urma abţinerii de la acest urât-mirositor viciu.

Pe scurt, toatã lumea se aşteaptã ca odatã trecut la categoria "nefumãtor", sã procedezi asemenea creştinilor trecuţi la Islam, eventual ca musulmanii creştinaţi, arătând cât de mult ai greşit în trecut şi cât de bine este cã ai îmbrãţişat adevãrata credinţã.

Înainte de a mã lãsa de fumat, privindu-i din exterior, nefumãtorii îmi pãreau o sectã militantã, ceva asemãnãtor "Martorilor lui Iehova", însă ceva mai agresivi. Dupã ce m-am lãsat de fumat mi-am dat seama cã nefumãtorii, din rândul cãrora fãceam acum şi eu parte, chiar sunt o sectã militantã, numai cã, neavând nici un "Watch Tower" pe care sã-l distribuie nu prea au motive sã umble din uşã-n-uşa.

Mi-am mai dat seama aproape imediat cã nefumãtorii urmãresc un singur scop: convertirea tuturor fumãtorilor şi cucerirea întregii planete. Apoi am realizat cã francmasoneria, înţelepţii Sionului, rozacrucienii, illuminati ori extratereştrii sunt nimic faţã de nefumãtori, pentru cã toate aceste frăţii mai mult sau mai puţin secrete (afarã de extratereştrii, care sunt altceva) îşi tot propun de câteva sute de ani sã cucereascã planeta, fãrã să facă nimic concret, în vreme ce nefumãtorii - priviţi numai statisticile cu totul alarmante !!! – au reuşit numai în câteva zeci de ani sã converteascã milioane de fumãtori şi sã cucereascã o mare parte din planetã, din baruri, din restaurante şi chiar din instituţiile publice, … toate locurile în care fumãtorii mai au acces doar ca …. nefumãtori, au cucerit aproape … tot.

Priviţi numai cu atenţie în jurul vostru şi dacã aţi pãstrat mãcar o pãrticicã din sufletul cald şi aburos de fumãtor, nu se poate sã nu observaţi cum nefumãtorii cuceresc lumea. Sunt reci, sunt calculaţi, se pot abţine, nu au vicii (aparente), sunt organizaţi, nu-şi cheltuiesc banii pe ţigãri şi astfel au fonduri pentru campaniile lor de convertire. N-am auzit ca fumãtorii sã îndemne pe cineva sã se apuce de fumat ori sã-l îndemne sã rãmânã fumãtor. În schimb nefumãtorii – mai ales cei convertiţi – fac asta tot timpul, îndemnând pe toţi din jur sã se lase de fumat şi îşi fac un titlu de glorie din predicile ţinute aproape cu orice ocazie fumãtorilor despre … avantajele nefumatului. De multe ori te întrebi ce au ei de câştigat din faptul cã unul sau altul nu mai fumeazã, ce-i foloseşte lui nefumătorului cã X va mirosi mai frumos, va fi mai sãnãtos, va avea mai mulţi bani, va fi mai potent/ori cu mai mult apetit sexual ori va avea mai mult timp liber ?

Orice nefumãtor vã v-a rãspunde la întrebarea de mai sus cu teoria fumatului pasiv, care sunã în felul urmãtor: Fumãtorul îşi aprinde o ţigarã. Nefumătorul cu toate cã nu contribuie cu nimic la costurile de achiziţie, va fuma şi el, aspirând fumul. Cu toate cã dacã ar fi vorba de un sandvish cu şuncã nemâncătorul nu s-ar putea plânge cã se îngraşã de la miros, în cazul fumatului, ceea ce reproşeazã nefumatorul este cã se îmbolnãveşte din cauza fumului pe care cu totul pasiv îl aspirã. Cu alte cuvinte nefumătorul recunoaşte cã este fumãtor, însã se revoltã cã a devenit astfel fãrã sã-şi doreascã. Aşadar e vorba aici despre libertate şi nu despre fumul de ţigarã, care e doar mijlocul material prin care nefumãtorul e constrâns sã facã ceva împotriva voinţei sale.

E lucru cunoscut cã libertatea unuia merge pânã la limita libertãţii celorlalţi şi în mãsura în care fumatul dãuneazã nefumãtorilor aceştia au tot dreptul sã protesteze şi sã obţinã protecţia statului pentru a-şi apãra libertatea de a nu fuma. Corect! Liberatea fumãtorului merge pânã acolo unde întâlneşte libertatea unui nefumãtor, cãreia, dupã ce-i dã bunã ziua şi îi ureazã sãnãtate, îi face loc, astfel încât, cu toate cã nu se pot juca împreunã, cele douã libertãţi nu se stânjenesc mãcar una pe alta.

Pânã unde merge însã libertatea nefumãtorului ? Rãspunsul cel mai evident este cã şi ea merge tot pânã la limita libertãţii altora, iar limita libertăţii fumãtorului de aceastã datã, locul unde trebuie sã facã şi ea ce vede cã fac celelalte libertăţi este acelaşi cu cel dinainte. Adicã este locul unde libertatea nefumătorului se poartã respectuos, pentru cã aşa-i şade bine libertãţii sã fie politicoasã cu orice altã libertate întâlneşte, cu libertatea fumătorului de a-şi distruge plămânii şi sănătatea dacă asta doreşte.

Dacã asta este situaţia, ce rost au pachetele de ţigãri cu imagini tari (tumori canceroase, plãmâni negri, picioare de cadavre cu etichete, etc ?). De ce nu se pun fotografii cu obezi sau cu diabetici pe pachetele de ciocolatã, bomboane, şuncã de porc, etc. ? Sau, mai bine, fotografii cu cei afectaţi de delirum tremens, cirozã, etc. pe sticlele de bãuturã ?

Cum se împacã libertatea fumãtorului de a fuma cât doreşte în intimitatea cãminului sãu cu obligaţia de a "admira" tot felul de imagini dizgraţioase ?

Nefumãtorul militant vã poate rãspunde imediat, fãrã nici un fel de probleme, cã nu e vorba de o încãlcare a libertãţii fumãtorilor ci de avertizarea lor asupra riscurilor presupuse de fumat.

Bon, d'accord mademoiselle/madame/monsieur, dar atunci de ce nu se face la fel şi cu alcoolul, care e evident mult mai periculos în plan social, pentru cã afarã de victimele produse de consumul de alcool propriu-zis, mai apar o mulţime de victime care nu au pus în viaţa lor alcool în gurã (copii şi femei bătute, oameni morţi sau mutilaţi în accidente de maşină pentru că se aflau pe aceeaşi şosea cu unul care băuse). La astfel de întrebãri, nefumãtorul nu poate sã rãspunde decât cã ar trebui fãcut la fel şi în cazul alcoolului, cã toate viciile ar trebui interzise.

Poate că un răspuns se află în cuvintele Marelui Suflet (Mahatma) care a fost Mohandas Karamchand Ghandi: "Libertatea care nu cuprinde şi libertatea de a face greşeli nu valorează nimic".

Divagaţie?

Daca citeşti prea mult, n-o să ajungi niciodată alcoolic, remarcă Leonard impasibil "Ei, puştiule, înţelege că există unele condiţii pentru exercitarea alcoolismului, e treabă serioasă..."

"Dar nu trebuie chiar un permis, spuse Antoine zîmbind şi ridicînd din umeri."

Leonard: "Ar trebui, totuşi. Unii nu rezistă la alcool, îşi stîlcesc în bătaie nevasta şi plozii, conduc aiurea şi votează tembeli... Statul ar trebui să se ocupe de formarea alcoolicilor"

Martin Page "M-am hotarât sa devin prost"

Poate pentru a apăra libertatea aceasta de a face greşeli m-aş reapuca de fumat.

MANAGERUL DE OPERETĂ

2009-11-15T19:25:00.006+02:00

Ocupaţia principală a managerului de operetă este să-şi înghesuie secretarele cu aspect cretinoid prin colţurile biroului. Impresia dizgraţioasa şi vag pederastă pe care o degajă simpla lui prezenţă e dată nu atât de opulenta lui obezitate cât mai ales de impresia ca a fost candva complet dezmembrat şi asamblat la loc de cineva foarte neîndemanatic. Cărnurile enorme si flasce ale managerului de operetă sunt aşezate aiurea iar apetitul său gargantuos-pantagruelic le sporeşte zilnic volumul in conditiile in care acestea raman la fel de prost asezate.

Managerul de operetă e plin de dispreţ faţă de toţi cei pe care în puţinătatea inteligenţei (ori în magnitudinea imbecilităţii) sale îi percepe ca fiind inferiori, însă se poartă cu o lipicioasă slugărnicie faţă de cei pe care-i consideră superiori (categorie în care intră toţi cei care au un post superior in ierarhie, ori au amante mai tinere, sau au maşini mai bune ori se afişează că ar avea mai mulţi bani decât el). Acestora, managerul de opereta nu pierde niciodata ocazia să le arate devotamentul lui imbecil. Managerul de opereta poate fi "la bază", expresie pe care o foloseste cu o doza de nedisimulată mândrie, din orice profesie insa exista o predilectie pentru ingineria miniera agronomie ori zootehnie, însă, in toate ipotezele, faptul remarcabil este ca managerul de opereta habar nu are de profesia despre care el afirma ca se afla "la bază" pentru că nu a practicat-o si nu a inteles-o niciodată. Pentru toti cei care cauta raspunsul la intrebarea: "Cum naiba a terminat dobitocul asta o facultate?" fac observatia ca managerul de opereta are, afara de o doza imensa de slugarnicie care in Romania este confundata in 9 cazuri din 10 cu abilitatile de socializare, si o ambitie invers proportionala cu I.Q.-ul. Ambitia il promoveaza acolo unde inteligenta lui da gres. Adica peste tot.

Cu toate ca orice limbaj articulat îi este oarecum străin (inclusiv limba pe care o numeste "maternă" dar pe care o violeaza stâlcind-o plin de fanfaronadă) managerul de operetă foloseşte într-un mod foarte original (are această calitate de a fi original cum numai idioţii pot fi) şi total impropriu un idiom în care intră tot felul de expresii luate cu japca de pe unde a apucat. Astfel, managerul de operetă nu conduce niciodata o firma ... nununu ... el o "menegiuieşte"; el şi amantele lui cu aspect cretinoid se îmbracă NUMAI cu haine "firmate" iar el are câte un "targhet" (de exemplu, să se culce cu nevestele altora).

Dacă e pus să numere, managerul de operetă poate să socotească pentru el şi amanta lui câte 4 mâini (destul de corect dacă admitem că labele din faţă se pun la socoteala), 4 picioare (tot aşa) şi 4 creiere (!?).

Managerul de operată e un fel de antiteză a regelui Midas şi reuşeşte să transforme toate lucrurile de valoare pe care cu totul întâmplător pune mâna sau copita în îngrozitoare kitch-uri. E pasionat de "antichităţi" pe care le achiziţionează şi le înghesuie prin casele amantelor sale cu o lăcomie de hârciog tembel, alăturând fără noimă epoci şi stiluri (ambele noţiuni: "epocă" şi "stil" îi depăşesc mult nivelul de înţelegere care se opreşte la noţiuni mai simple ca "parai", "euroi", "şmen", "şpagă", "ciordeală" ş.a.m.d.). Întregul ansamblu de obiecte adunate si alaturate de managerul de operetă pare demn de un schizofrenic care nu şi-a mai luat de mult timp medicaţia.

Managerului de opereta îi lipseşte cu totul glanda modestiei întrucât aceasta i-a fost extirpată odată cu numirea sa în prima funcţie de conducere (în general după prima delaţiune de succes: turnarea unei foste iubite despre care ştia că inainte de 1989 urmează să facă o întrerupere de sarcină; turnarea unui prieten care tot inainte de 1989 dorea să fugă în RFG; îndepărtarea din funcţie a celui care l-a promovat şi ocrotit împotriva celor de la miliţie cand a fost prins cu lipsuri in gestiune, etc.).

Managerul de operetă foloseşte obsesiv-compulsiv unele expresii pe care nu le intelege mai mult decat intelege o musca principiile termodinamicii. Astfel, el numeşte orice chestiune pe care nu o pricepe şi care-l deranjeaza ori îl plictiseşte ca fiind:"analiză pe text". Dacă-i spui în faţă că e un imbecil abject însă folosesti pentru aceasta unele expresii usor elevate şi un ton urban, managerul de operetă o să-ţi răspundă foarte probabil că … "faci analiză pe text".

Lozinca managerului de opereta este: Nu conteaza pe cati bagi sub tine principalul este sa ajungi la mal. Inotul artistic e pentru fraieri.

Parafrazand un celebru decalog am sa inchei, scriindu-va ca cele zece porunci ale managerului de opereta sunt:

1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreţiei. Laudă-te că ai cinci case deşi locuiesti la sfarsit de saptamana (fara sa platesti macar chirie) în casa facuta de altul. Ah, sa nu uit! Casa NU era facuta pentru tine, animal gras si prost!

2. Nu te gândi la ceilalţi. Fii egocentric. Încercă eventual să te iubesti singur (La asta te pricepi de minune).

3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat. Locul tau e in fata, chiar daca nu pricepi ABSOLUT nimic.

4. Fă prozeliţi. O să vezi că nu e foarte greu. Orice turmă are nevoie de un berbec. Banuiesc ca te descurci cu o oaie, nu-i asa?

5. Batjocoreşte toate lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.

6. Arată-te opac la argumentele celorlalţi. Eventual, refuză-le de plano. (ce înseamnă de plano? Haida-de! Doar nu credeai ca-ti explic chiar si asta, nu-i asa? :P).

7. Caută mereu prim planul. Încearcă să fii contaminant.

8. Evită să-ţi pui întrebări ori să ai îndoieli morale. Drumul tău e unul al certitudinilor.

9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.

10. Nu uita că marele tău duşman e BUNUL simţ. Combate-l cu fiecare gest şi cuvânt.

Hai noroc si sa ne traiesti muuuuuuuuuuuuulti ani ... pana ti-oi zice eu "STOP!" :)

Omul care a dorit sa schimbe lumea

2009-11-10T09:36:00.003+02:00

Dr. Lothar Paul Ernst Kreyssig. 30 octombrie 1898 în Flöha, Sachsen – 5 iulie 1986 Bergisch Gladbach.

2. În timpul primului razboi mondial se înscrie ca voluntar în armata germana şi este rãnit pe front. Studiaza dreptul la Dresda si acolo se înscrie în fraternitatea studenteasca Grimensia. Acolo, cucerit ca orice student al vremii de Weltanschauung-ul pozitivist german şi în cea mai pură tradiţie studenteasca germanã practicã Mensur. Unul dintre aceste dueluri va lãsa pe obrazul lui stâng o schmiss (cicatrice).

3. Dupa definitivarea studiilor si a perioadei de practica profeseaza ca avocat câţiva ani, iar ulterior obţinerii titlului de doctor în drept, în anul 1928 este numit judecãtor la curtea districtuala din Chemnitz. Din anul 1937 este judecator la curtea districtuala a Brandemburgului.

4. De la numirea sa ca judecator în anul 1928, Lothar Kreyssig este apreciat de superiorii sãi ca un excelent magistrat. Ulterior instalarii la putere a NSDAP pãrerea superiorilor despre judecãtorul Lothar Kreyssig se schimbã uşor, find sesizate o serie "nereguli" minore ca: aţipirea la o ceremonie în cadrul cãreia s-a dezvelit la curtea districtuala Brandemburg unul dintre busturile lui Hitler; protestul public a lui Kreyssig faţã de suspendarea din funcţie a trei judecãtori vinovaţi de aplicarea defectuoasã (în opinia autoritãţilor naziste) a "legilor ariene" privitoare la politica rasialã; referirea, în cadrul unui supeu oficial, la politica nazistã privitoare la biserici ca fiind "nedreptate mascatã în forme legale". În urma acestor incidente este transferat la o instanţã inferioarã din Brandemburg.

5. În cursul anului 1940, pe biroul sãu se acumuleazã din ce în ce mai multe certificate de deces ale unor persoane internate la instituţii spitaliceşti din circumscripţia instanţei unde funcţiona. Suspecteazã cã morţile sunt în legãturã cu “Operaţiunea Gnadentod” – “Operaţiunea ucidere din milã” – respectiv exterminarea sistematicã a persoanelor cu handicap fizic sau psihic, în conformitate cu politica nazistã care considera aceste persoane ca fiind nedemne pentru viaţă.

6. Lothar Kreyssig trimite o scrisoare oficialã Ministrului Justiţiei Reich-ului şi una Preşedintelui Curţii supreme a Prusiei, în care informeazã despre aceastã situaţie şi solicitã luarea de mãsuri urgente întrucât considerã cã aceste acte sunt vãdit nelegale. În aceste scrisori aratã cã situarea persoanelor internate în instituţii psihiatrice şi lagãre de concentrare dincolo de protecţia legii este cu totul inacceptabilã. Primeşte rãspuns la acest demers doar din partea Ministrului Justiţiei prin care este încunoştinţat cã aceasta este voinţa Fuhrer-ului. Este convocat oficial la Berlin unde diferite persoane oficiale din cadrul Ministerului de Justiţie Reich-ului încearcã, fãrã succes, sã-i “corecteze” gândirea. Întors la instanţa unde funcţiona, Lothar Kreyssig, emite mai multe ordine de interdicţie[1] pentru spitalele psihiatrice din circumscripţia instanţei unde funcţiona prin care interzice acestora sã transfere bolnavi cãtre alte instituţii fãrã permisiunea instanţei.

7. Dupã ce se documenteazã temeinic cu privire la caz, introduce o plângere oficialã prin care îl pune sub acuzare pentru sãvârşirea mai multor infracţiuni de omor pe SS Grüpenfuhrer-ul şi Reichsleiter-ul Philiph Bouhler, şeful Cancelariei Reich-ului, responsabil de coordonarea programului nazist de eutanasiere “T4”. I se aduce la cunoştinţã cã programul “T4” este urmarea unui ordin direct al Fuhrer-ului, iar Ministrul de Justiţie al Reich-ului, Franz Gurtner, îi cere în mod oficial sã renunţe la ordinele de interdicţie. Însã opinia fermã a lui Lothar Kreyssig este cã voinţa Fuhrer-ului nu reprezintã un izvor de drept şi cã în toate cazurile care i-au reţinut atenţia nu s-au respectat drepturi esenţiale, astfel încât acţiunile sunt vãdit ilegale iar ca judecãtor nu le poate accepta, refuzând ferm sã retragã ordinele de interdicţie. În faţa acestui refuz, ministrul Franz Gurtner îl demite din funcţia de judecãtor. I se oferã însã posibilitatea de a se pensiona prematur. Ulterior pensionãrii este pus sub urmãrire penalã, nefiind însã niciodatã trimis în judecatã.

8. Între anii 1941 şi 1945 lucrezã ca fermier iar în 1946 refuzã sã fie numit din nou ca judecãtor. Îşi continuã activitatea ca pastor luteran pânã la decesul sãu din anul 1986.

“NICI UNUL DINTRE NOI, GERMANII CARE AM SUPRAVIEŢUIT RÃZBOIULUI, CEI CARE NU NE-AM DORIT CRIMELE NAZISTE, NU AM FÃCUT DESTUL PENTRU A LE ÎMPIEDICA.”

LOTHAR KREYSSIG 1945.

9. În anii care au urmat rãzboiului Lothar Kreyssig a fost bântuit de ideea responsabilitãţii colective a germanilor pentru crimele comise în timpul regimului nazist. Juristul pur-sânge, judecãtorul care impusese până şi naziştilor respect, abandoneazã Weltanschauung-ul pozitivist în favoarea unei noi concepţii concretizatã în programul denumit “Acţiunea Reconcilierea” - Aktion Sühnezeichen – prin care, în numeroase însã nepublicate texte, pune problema posibilitãţii reconcilierii germanilor cu naţiunile europene. În concepţia sa aceastã reconciliere se poate întemeia numai pe recunoaşterea vinovãţiei colective a germanilor pentru atrocitãţile comise în perioada nazistã.

10. În concepţia lui Lothar Kreyssig problema vinovãţiei comune a germanilor se situeazã dincolo de limitele legii penale, (în care, desigur, rãspunderea este numai personalã) într-un plan superior care ţine de însãşi esenţa umanitãţii. În fond acest lucru reproşeazã dr.-ul Kreyssig germanilor – faptul cã în perioada de 12 ani a regimului nazist au renunţat treptat la umanitate. În contrast cu vasta majoritate a celorlalţi autori germani care au abordat subiectul, aduce în discuţie alãturi de noţiunea responsabilitãţii colective şi natura esenţial criminalã a regimului instituit de al Treilea Reich precum şi eşecul major al tuturor instituţiilor care trebuiau sã protejeze viaţa şi demnitatea umanã. Prin textele sale dr.-ul Lothar Kreyssig îşi manifestã tristeţea faţã de “falimentul moral al societãţii germane” şi faţã de faptul cã negarea vinovãţiei va distruge atât “sufletul german” – în care crede cu ardoare - cât şi relaţiile Germaniei cu restul lumii, întreţinând neîncrederea popoarelor lumii în germani.

Lothar Kreyssig nu a fost popular nici înainte şi nici dupã rãzboi, textele sale rãmânând în majoritatea lor nepublicate. Banuiesc cã nici nu şi-a dorit popularitatea deoarece demersurile sale nu era menite sã-i aducã aplauze ori articole favorabile de presã. Însă, în timpul celui de al Treilea Reich, puteau sã-i aducã moartea ori o internare într-un lagãr de concentare precum şi multe neplãceri lui şi familiei sale (în anul 1940 era cãsãtorit şi avea doi copii). Dupã rãzboi, demersurile sale în care solicita tuturor germanilor majori sã-şi recunoascã vinovãţia şi sã întreprindã acte de voluntariat în fostele ţãri ocupate, atât ca penitenţã cât şi cu scopul de a arãta lumii şi faţa bunã a germanilor, ajutând de asemenea şi la redresarea economicã a foştilor inamici, l-au fãcut relativ nepopular într-o Germanie care dorea mai mult sã fie victimizatã pentru bombardamentele asupra Dresdei decât sã fie acuzatã pentru Coventry, Oradour-sur-Glane ori Lidice. De altfel actele de voluntariat ale germanilor în Polonia, Letonia, Lituania, Bielorusia, Rusia, Franţa, Norvegia sau Cehoslovacia la care îndemna dr. Kreyssig nu erau bine privite nici de cãtre anglo-americani şi nici de cãtre sovietici.

Educaţia creştinã şi împrejurarea cã dr.-ul Lothar Kreyssig era un credincios luteran practicant nu explicã deloc atitudinea sa. Dr. Goebels se considera un bun creştin (fiind în dezacord cu Rosenberg care visa reîntoarcerea vechilor zei germanici) însã cãuta şi gãsea argumente pentru crimele naziste chiar în Biblie.

Deşi pare enigmaticã, lipsa unei reacţii mai dure a naziştilor faţã de un judecãtor care refuza sã-l recunoascã pe Fuhrer ca unica sursã a legii, îşi gãseşte explicaţia atât în prestigiul aproape uriaş de care se bucura încã în anul 1940 funcţia de judecãtor (prestigiu care în anul 1945 dispãruse din cauza subordonãrii quasi-totale a corpului magistraţilor faţã de nazişti), în trecutul nepãtat al dr-lui Lothar Kreyssig (voluntar în Primul Rãzboi Mondial, bun german, cãsãtorit şi familist, bun judecãtor, etc.) precum şi în grija naziştilor de a nu intra în conflict cu magistraţii de care aveau mare nevoie[2].

Demersul dr.-ului Lothar Kreyssig pune într-un con de luminã stridenţă atitudinea celorlalţi magistraţi si avocaţi germani (din care doar o micã parte vor fi judecaţi la Nurenberg), scoţând în evidenţã faptul cã laşitatea şi lipsa de demnitate sunt, din nefericire, constante ale istoriei umane (ridicolul simulacru de judecată împotriva dictatorului Ceauşescu şi al soţiei sale ne arată că nici în anul 1989 lumea şi Europa nu scăpaseră de astfel de kangaroo courts).

Dintr-o injustiţie aparent inerentã istoriei europene demersul dr. Lothar Kreyssig nu se bucurã de aceeaşi publicitate şi popularitate ca mult mai celebrul “J’accuse!” al lui Emile Zolla. Cu toate acestea, în opinia mea, actele de demnitate şi curaj întreprinse în Germania anului 1940 nu sunt cu nimic mai prejos (ba dimpotrivã !) celor înfãptuite într-o Franţã relativ democrată şi în timpuri în care Zolla se simţea sprijinit.

Dacã mãcar o pãtrime dintre magistraţii şi avocaţii germani[3] ar fi avut în anul 1940 aceeaşi atitudine ca şi dr.-ul Lothar Kreyssig numãrul victimelor nazismului ar fi fost mult mai mic. Se dezvãluie astfel un adevãr fundamental: nici o dictaturã nu este posibilã fãrã colaborarea unor segmente importante din societate.

Comuniştii, vorbind despre “dictatura proletariatului” nu rosteau un neadevãr ci doar deformau imaginea. Noi toţi cei care avem vârsta necesară, suntem de vină pentru nazism, comunism, capitalism şi orice alt etc-ism pe care-l trăim împreună cu copiii noştri. Stă în puterea noastră să schimbăm ceea ce este rău în societate înainte ca răul să devină “al nostru”. Însă după ce răul devine “al nostru” aşa cum au fost nazismul ori comunismul putem scăpa de ele doar după ce le recunoştem ca atare atât dimensiunile cât şi esenţa şi doar după ce astfel ni le înşuşim ca vină colectivă. Vinovăţia aceasta colectivă nu-şi are originea într-un text de lege pentru că nu există nici o lege care să incrimineze aşa ceva, ci vine din încălcarea limitelor umanităţii.

[1] Ca şi în dreptul anglo-saxon existã instituţia “ordinului de interdicţie”, similarã in unele privinţe cu ordonanţa preşedinţialã, prin care un judecãtor obligã o persoanã sã facã ori sã nu facã ceva. În dreptul anglo-saxon încãlcarea unui ordin de interdicţie constituie infracţiune gravã (felony) pedepsindu-se cu închisoarea. Nu am date cu privire la împrejurarea dacã în anul 1940 încãlcarea unui ordin de interdicţie era sau nu infracţiune în dreptul german însă, dată fiind rigoare germană, cred că acesta era adevărul.

[2] Între anii 1940 şi 1945 judecãtorii germani au pronunţat peste 30.000 de condamnãri la moarte, afarã de sentinţele prin care o persoanã era declaratã ca handicapatã, aceste sentinţe fiind, chiar dacã indirect, tot condamnãri la moarte sau în cel mai bun caz la sterilitate forţată deoarece odatã declaratã ca handicapatã o persoanã era “nedemnã de a trãi ori de a se reproduce” fiind în multe cazuri trimisã pe cale administrativã spre a fi “eutanasiatã”. Totalul victimelor sistemului judiciar german din perioada nazistã a rãmas necunoscut. Prin comparaţie, în toatã perioada fascistã, justiţia italianã a pronunţat doar puţin peste 100 de condamnãri la moarte.

[3] În perioada nazistã rolul avocatului se restrânge, dispãrând aproape total dupã anul 1941. Statistic, în anul 1940 erau cca. 13000 de magistraţi germani la cca. 16.000 de avocaţi; în 1944 existau peste 19.000 de magistraţi la mai puţin de 6000 de avocaţi.

Face to Face 2 - Revenge of the Skinny

2007-07-20T11:01:00.002+03:00

Homunculi patibulari

homunculus patibularis horribilis versus homunculus patibularis minor

Nutresc convingerea ca pentru a te certa cu cineva trebuie faci parte din aceasi regn intelectual, ca sa nu zic aceeasi specie. Intrucat cei doi se urasc din adancul inimioarelor lor lacome si neinfricate si amandoiti (adica diminutivul de la amandoi, exprimare usor ironica a bunicii mele) sunt la fel de convinsi ca celalalt e un dobitoc abject urmeaza ca exista un consens si pe cale de consecinta o asemanare profunda intre ei, asemanare care transcede usoarele deosebiri din logoreea care le tine loc de discurs. Flatulenta mintala este un alt element comun. Cu toate acestea Skinny a.k.a. HRP pare superior. Fata de falcosenia violent-butucanoasa a lui Ve.Ce.Te a.k.a. Vadim, Skinny HRP e diafan si inefabil (na!) ca si copia unei fotografii scanate de n ori, unde n este un numar mai mare decat zece.

Ve.Ce.Te a.k.a. Vadim este originalul gretos (insa exemplar!) a ceea ce pot face egolatria sau mai precis egolatrina altoita pe lacomie. Portretul lui caricatural e usor de facut, clar si precis conturat. E rau, egoist, las, viclean, lacom, perfid, demagog si incapabil de a intelege cultura (a nu se citi incult! Ve.Ce.Te. stie multe chestii - deci nu e incult - dar nu le intelege deloc, dovada sta in comportament). Toate aceste trasaturi sper ca "emana" suficient de clar din "portret".

HRP este prin contrast doar o copie, copia de proasta calitate a ceva inexistent (indraznesc sa sper ca inexistenta va ramane - hi-hi-hi!). Imaginea caricaturala a acestui personaj hiperreal am obtinut-o prin urmatoarea metoda: Am aplicat fiecarei parti din fizionomie cate un retus care sa corespunda cu elucubratiile pseudo-savante ale mangafalei. Am fost profund inspirat de limbajul lui de "petit bourgeois", de un prost gust alambicat, pompos pana la ridicol si adesea contradictoriu ori vag pleonastic al acestui "gadget" al (in)culturii romane. Din imagine lipseste papillon-ul devenit un "brand" HRP intrucat am preferat sa-i ofer o tinuta mai adecvat-populara; mustata a fost putin ajustata intrucat am considerat ca asemanarea fotografiei initiale cu una din tinerete a lui Dolphi (cum care Dolphi?) nu este intamplatoare (cu toate ca nutresc convingerea ca nu este nici voita). Si HRP stie multe dar ca si ciobanescul german este incapabil sa se exprime coerent.

Longum iter est per praecepta, breve et efficax per exempla sa-i dam asadar cuvantul domnului HRP!

Lumea(...)e spirituala prin materialitate - Omul recent, pag. 5 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - sau mai pe intelesul tuturor HRP e inteligent prin kilograme.

"...discernãmîntul fatã de lucrurile pe care omul le pierde atunci cînd umanitatea progreseazã" - Omul recent, pag. 7 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - discernamantul fata de lucruri, adica discernamantul lui HRP fata de, exempli gratia, un cacat din iarba - nope! discernamantul este capacitatea persoanei de a aprecia rezultatul unei actiuni sau inactiuni proprii si nu se exprima (nu este) fata de lucruri ci fata de actele (actiuni sau inactiuni) proprii. Formularea corecta (logica) ar fi: ... discernamantul fata de actele prin care omul pierde lucruri atunci cand umanitatea progreseaza".

"Prin urmare, de discernamant e nevoie in permanenta, si anume cat suntem vii" interviu Jurnalul National apud http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Monden/490/Patapievici--... ATENTIUNE! se citeaza urbis et orbis: Mortii pot fi lipsiti total sau partial de discernamant! Intrarea in moarte este libera de discernamant. La intrare nu se cere adeverinta! Cand plecati va rugam sa lasati discernamantul la garderoba! Va multumim pentru intelegere!

"potrivit unei bune separatii a puterilor în cosmos"; asadar e cert (HRP dixit!) ca exista o separatie a puterilor in cosmos si nu orice fel de separatie ci una buna - HRP "a mirosit" situatia de fapt si ne impartaseste din stiinta domniei sale. Asteptam stiri despre Constitutia cosmica, contenciosul constitutional cosmic etc. Imi permit o rugaminte domnu' Patapievici: daca aflati cumva de ministrul care se ocupa de Terra sa-mi dati un bip. Va rog io frumos! Fac cinste!

"... a creaturii legate de Creatorul ei printr-o infinită distanţă proximă" - Omul recent, pag. 11 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - Ce frumos! Ce poetic! "Toate-s aproape si departe/ Si parca-s leganat de ape" deci Creatorul e in imediata vecinatate a creaturii (HRP) insa, pentru a nu se molipsi de boala de care sufera creatura, aceasta imediata vecinatate este premeditat infinita. Deci puteti sa-i dati inainte domnu' HRP pentru ca un spatiu infinit nu se umple niciodata, oricate gogomanii ati spune sau scrie.

"oameni recenti ai unei lumi din ce în ce mai recente mai posedã discernãmîntul de a pricepe" - Omul recent, pag. 12 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - opusul discernamantului de a pricepe este lipsa discernamantului de a nu pricepe, lipsa discernamantului de a pricepe sau discernamantul de a nu pricepe? Daca omul recent mai poseda capacitatea de a aprecia (a intelege, a avea reprezentarea) rezultatul unei actiuni sau inactiuni proprii (discernamantul sau intelegerea acelui act) si aceasta capacitate este folosita pentru a intelege (a pricepe) acelasi act, nu cumva se cam incurca lucrurile? Pentru a le simplifica, cititorul diligent va intelege ca aceasta formulare este una de natura patagramatica (de la “pas ta gramatique” sau poate “patte à gramatique”, ori chiar “pâte à gramatique”, la fel ca patafizica) si ca trebuie sa se inarmeze cu muuuuulta rabdare pentru ca mai sunt peste 400 de pagini de ciopartit. (NOTA: obsesia lui HRP pentru discernamant pare extrem de asemanatoare cu obsesia eunucilor din harem pentru sex).

"...modernitatea trebuie moderatã, trebuie bine temperatã prin ceva. Ceva simplu, firesc, viu, ceva aflat mereu la îndemînã..." - Omul recent, pag. 12 Editura Humanitas Bucuresti 2001 - Asadar daca duduia modernitate face fite i le scoatem din cap dupa reteta patapievicianista (sic!) cu ceva "simplu", "firesc", "viu" si "aflat mereu la indemana" Hmmmm, imbietor nu ? Pentru ce-i care v-ati gandit ca HRP va indeamna la ceva BDSM ori macar sa i-o trageti putin mai dur duduii modernitate, poate chiar sus si cu figuri. RUSINICAAAA!!! Tot nenea HRP ne explica "Modernitatea trebuie temperată prin punerea ei la lucru împreună cu alte forme de viaţă" Adica munca-i cea mai naspa pentru duduia modernitate mai ales daca in campul muncii exista si alte forme de viata. Huoooo parasuta! Cat priveste notiunea "alte forme de viata" HRP ne cam lasa in ceata. S-ar putea ca duduia sa aiba o intemeiata repulsie nu atat fata de munca ci fata de "alte forme de viata". Cine stie la ce “alte forme de viata” se poate gandi HRP dupa ce s-a certat la parlament, la piata sau la coada la dosarele secu' cu VeCe Tudor - zis Vadim - si s-au improscat unul pe altul cu cacat filozofic falsificat.

"Aceste discipline trebuie însă practicate 'nu în vederea vînzării sau cumpărării, precum negustorii sau precupeţii – adică 'în mod profan',ci în spiritul 'filozofiei celei adevărate' Idem pag. 18 - Frumos citat din Platon bre nene Patapievici! Da' daca cei multi (si cel mai adesea snobi) cam dau banii pe cartile 'mneavoastra (ceea ce nu e cazul meu care am broadband si DC++) nu inseamna ca sunteti cam demagog? De ce nu publicati pe net, in spiritul filozofiei adevarate (open), cum face de exemplu, chiar daca doar partial, domnu' Nick Bostrom? Sau poate va bazati pe faptul ca, fiind cam scumpe cartile 'mneavoastra, oamenii nu le citesc de frica sa nu le strice si citesc numai laudele din presa, astfel ca ramaneti mare filozof?

"Ce se întîmplase, de fapt? O inversiune de accent – exprimatã printr-o simplã translatie între opuse si un împrumut." Idem, pag. 28. In anterioarele 10 pagini HRP ne explica ce parere aveau Platon, Aristotel si ceilalti despre cunoastere. In acest fel domnul HRP va scuteste de a mai cauta si descarca de pe www.e-referate.ro niscai texte. Nivelul intelectual al discursului dom'lui Patapievici despre parerile defunctilor Platon si Aristotel este aproximativ acelasi cu cel de pe e-referate.ro asa ca toate fetitele de gimnaziu pot sa mearga sambata la disco si lunea sa se dea rotunde in fata profului de romana ca au citit Platon si Aristotel in weekend. Propozitia bolduita (sau cu aldine) este o adevarata capodopera, recititi si savurati fiecare silaba "simpla translatie intre opuse si un imprumut" adica opusele au culisat una in locul celeilalte si s-a afalt in treaba si imprumutul sau opusele au schimbat locul cu imprumutul care, galant, le-a lasat pe ele mai in fata ca se vede mai bine?

Intrucat m-a apucat din nou lenea intelectuala – aceasta e starea mea naturala - las pana’n calimara, suflu’n lumanare imi aprind luleaua de cocean de porumb si privesc motanul care toarce cautand freeporn pe net. Pa, v-am pupat!

Despre realitate

2007-07-12T16:47:00.001+03:00

Asadar totul este atât de “real” în jurul nostru, simţurile ne dau dimensiunea “marginilor” acestei lumi iar raţiunea, ca un bun croitor, surfilează aceste “margini” ca nu cumva să se scămoşeze. Tot şi toate concordă, micile “scame” sunt îndepărtate cu grijă, cutele sunt netezite iar “stofa” realităţii este spălată rar de tot, de câteva ori într-un mileniu pentru ca nu cumva să se subţieze, sau horribile dictu, să se destrame!
Intrucât e lipsit de sens să ne închipuim că ar putea să existe observaţie fără subiectul observator sau că acest subiect observator ar putea fi cumva “afară”, situaţie în care ar influenţa mult mai puţin realitatea observată, trebuie să acceptăm că atât subiectul cât şi obiectul observaţiei fac parte din acelaşi sistem şi se influenţează reciproc ca oricare două subsisteme aflate în relaţie. Wow! Adică medicul mă operează (mă modifică! - sper să aibă în vedere două lucruri: proiectul meu iniţial şi faptul că am fost trimis in this cruel world fără piese de schimb- iar eu la rândul meu îl modific pe el! - bine oricum se poate pune 1-0 pentru el pentru că el mă modifică fizic în timp ce eu îl modific doar psihic, emoţional şi intelectual.- Dar dacă privesc o piatră? Eu mă modific, dar piatra? Aici este o altă problemă asupra căreia, parafrazând-o pe una dintre cele mai mari filozoafe (sic!) contemporane (Woody Woodpecker) aş putea spune “ I`ll be back soon with another theory” Aha-ha-ha-ha!
Omul modern recunoaşte două stări “de bază” ale conştiinţei vegea şi somnul. Intr-un cunoscut spot publicitar de acum vreo câţiva ani un bebeluş spunea: ”acum dorm, acum mă trezesc”, finalul făcând trimitere la beneficiile pempărşilor. ATENŢIE! Toată lumea să se doteze cu pempărşi pe măsură! Urmează o chestie de vă căcaţi pe voi! Bebeluşul mai sus citat vedea lucrurile simplu, când dorm dorm şi când sunt treaz sunt treaz şi gata! Dar dacă, mă-ntreb şi eu aşa ca prostu`, cele două stări nu sunt chiar aşa de distincte, dacă veghea şi somnul coexistă bien merçi? Specific somnului este faptul că voinţa noastră (Ah {???} schopenhauerian!) nu are aproape nici un efect asupra viselor, mişcărilor trupului sau gândurilor, iar veghei îi este dată iluzia că le stăpâneşte pe toate acestea. Dacă-i aşa atunci invit pe oricine (atenţie se citează urbis et orbis) să facă încercarea (well, failure is allways an option) să-şi oprească gândurile în loc ori dacă treaba cu gândurile pare prea dificilă ori fantastică să se ridice în două picioare şi să-ncerce să stea nemişcat pentru câtva timp (fail again?). Da desigur poziţia doctă, pozitivistă este să presupunem că în cel de-al doilea caz irigarea creierului, poziţia incomodă, bla-bla-bla, fac să apară o uşoară clătinare, tremur la nivelul membrelor, etc., primul caz neavând pozitie doctă, pozitivă; sau putem accepta că nu prea putem să ne controlăm nici în iluzia veghei ceea ce nu putem controla defel în somn. Da dar măcar avem VOINŢA, putem să controlăm măcar ceea ce ne dorim. Chiar aşa? Atunci cum putem explica faptul că un el sau ea tineri sau mai puţin, normali, mediocri şi pozitivi (nu e nimic grav cele trei nu sunt sinonime) având o atitudine sănătoasă faţă de muncă şi societatea noastră mondială capitalist-utopică începe într-o zi să se acopere de penibil pierzând din seriozitate, kilograme şi nervi, pentru că un alt ea sau el îi refuză tentativa de împerechere? Păi sa-ndrăgostit! veţi spune, asta se-ntâmplă adeseori nu e nimic grav. Ba este pentru că vă-ntreb: A VRUT să se-ndrăgostească? Pentru că dacă răspunsul este că aşa ceva doar se-ntâmplă fie că vrei sau nu înseamnă că cel puţin într-o anume situaţie NU SUNTEM STĂPÂNI PE VOINŢA NOASTRA. Nasol nu? Mai ales că este vorba de persoana pe care o vom iubi trebuia să ni se lase puţină libertate de voinţă (aşa era fair-play). Unuia toga romană i se pare cel mai distins veşmânt dar o îmbracă doar în reveriile lui pentru că altfel s-ar umple de penibil mergând în togă la serviciul lui de contabil, aşadar nici aici voinţa nu e liberă pentru că o-ngrădeşte penibilul, dragostea ori alte cele … TO BE CONTINUED …